Fata de fum

Fata de fum

Mi-a mai ajuns la urechi o poveste, nu știu de când și nu știu de unde, adeverind că trăia odată un brutar, de care moartea n-avea habar. Atât de slab și de cocârjat era, că unii-i dădeau fără să șovăie trei sute de ani, în vreme ce alții-l bănuiau de șapte sute-n cap. Și, măcar că-l știau cu toții bun ca pâinile rotunde pe care le cocea, se aflau și unii gata să jure că văzuseră cu ochii lor cum duhuri neștiute îi plămădeau aluatul.

— Că, ziceau ei, de unde la un moșneag atâta putere câtă se cere la frământat un aluat ?

Acum, între noi fie vorba, brutarul era oleacă de vrăjitor. Ba mă tem că tot cu vrăjile lui o îmbrobodise și pe Coana Moarte, de nu mai sosise de veacuri să-l strângă și-l lăsa să meșterească la cuptoare, câtu-i noaptea de mare. Că nu închidea un ochi toată noaptea și la lumina cuptorului citea din cărți bătrâne, deslușind descântece și semne zugrăvite cu sânge. Toți pereții îi erau negri de cărți, iar deasupra cărților ședeau împăiați trei corbi, trei bufnițe și trei motani negri. Și numai ce prindea a sloveni în cărțile lui, că cei trei corbi înviau și i se roteau pe deasupra capului, cele trei bufnițe înviau și-și deschideau ferestrele de foc ale ochilor, cei trei motani negri înviau și i se frecau de picioare torcând și mieunând.

Și într-un rând, dacă citi o pagină galbenă și pe la colțuri mâncată de vreme, luă o bucată de aluat și făcu din aluat o fată. Puse păpușa pe lopată și o vârî în cuptor, șoptind de trei ori :

— Radamada! Rodomodo ! Rudumudu !

Și numai ce vârî păpușa de aluat în cuptorul încins, că un abur ușor ieși dintr-însa, pluti în cuptor și se înălță pe coș ca un fum subțire. Iar fumul luă chipul unei fete, mlădie ca un cânt, cu pletele până la pământ. Și Fata de Fum râse și pluti peste acoperișuri, peste coroanele pomilor, pluti purtată de vânt și apoi se întoarse și, strecurându-se pe gaura cheii, intră în brutărie. Atunci motanii negri mieunară de trei ori, bufnițele bătură din aripi, iar corbii croncăniră.

— Ai venit ? iscodi brutarul, fără a-și întoarce capul.

— Ce-mi poruncești ? întrebă Fata de Fum.

— Oamenii cred că trăiesc de trei sute de ani, spuse brutarul. Unii merg până la a-mi da șapte sute... Azi am împlinit nouă sute de ani.

— Ascult, spuse Fata de Fum, iar bătrânul urmăsăgrăiască:

—Nouăsute de ani e vreme lungă! Am văzut crescând împărății și le-am văzut năruindu-se, am cunoscut bucuria și durerea, am stăpânit comorile ascunse și am fost mai puternic decât cei mai puternici...

— Ce-mi poruncești ? întrebă din nou Fata de Fum, și cei trei corbi croncăniră înveseliți.

— Auzi cum râd prietenii mei, corbii ?... Nu-ți poruncesc nimic. Mă bucur că semnele n-au mințit și că te-am putut plăsmui, spuse bătrânul. Du-te, Fată de Fum, cunoaște lumea și bucură-te de viață, că din pâine te tragi și ești bună ca pâinea... Iar, dacă vei fi la o nevoie, întoarce-te Ia mine.

Fata de Fum îi sărută mâna și, strecurându-se pe gaura cheii, ieși în uliță. Aluneca neauzit pe caldarâm, trecea pe lângă oameni, iar oamenii n-o vedeau. Și lunecă pe ulițele cetății, lunecă preț de nouă ceasuri, până se află în fața unor ziduri căzute în paragină. Și voi să treacă și de zidurile năruite, când auzi un glas răgușit, șoptind tainic :

— Atunci, așa rămâne... la noapte!

— Dar te-ai îngrijit să-ți ascuți cuțitul ?

— Ho-ho, râse cel răgușit, are să-i găurească pielea, nu te teme ! Numai că nu mi-ai spus nici cum îl cheamă, nici unde să-l aflu.

Fata de Fum se strecură în ceea ce fusese cândva o casă de oameni și, la lumina lunii, văzu doi bărbați șezând pe o movilă de moloz.

— Îi zice Petrea Pescaru, răspunse cel întrebat. Și stă în coliba de la marginea mării.

Dacă-i auzi, se înfioră Fata de Fum și în lumina lăptoasă a lunii îi privi pe cei doi și tare se miră. Omul cu glas răgușit era zdrențăros și o barbă neagră și-mpâslită îi mânca fața. Celălalt, în schimb, purta straie domnești, pană scumpă la pălărie și părea tânăr. Dar ochii-i luceau ca ochii unui lup.

— Poți să-i pui cruce lui Petrea Pescaru, spuse bărbosul, iar celălalt își smulse atunci una dintre nestematele cu care-și îmbumba pieptarul și i-o așeză în palmă.

— Te mai așteaptă una, dacă te ții de cuvânt, făgădui el.

Fata de Fum nu stătu să asculte dacă cei doi aveau să-și mai spună și altele. Nevăzută și neauzită se ridică în văzduhul nopții și pluti către marginea mării, dornică să-l vadă pe cel căruia cuțitul omului răgușit trebuia să-i găurească pielea. Vântul o purtă grabnic cum numai el știe și, măcar că pe pământ calea până la țărm era lungă, Fata de Fum auzi curând mugetul mării.

Luna lumina nisipul adormit și, undeva pe nisip, o colibă de piatră.

Și Fata de Fum lunecă prin horn și se pomeni în colibă. Nu era mare coliba ! Pe pereți atârnau scule pescărești, iar într-un ungher, pe un așternut sărăcăcios, dormea un flăcău. Dormea pe spate și razele lunii îi scăldau fața, ca cioplită în piatră albă. Atâta era de frumoasă, că Fata de Fum se opri lângă flăcăul adormit și-l privi lung, lung, ca și cum ar fi vrut să nu-i mai uite chipul. Tăcută, privi ceasuri în șir. Marea bătea țărmul de nisip și foșnea în răstimpuri, dar Fata de Fum nu se clintea și nu-și lua ochii de la flăcăul adormit. Într-un târziu, fără să știe ce face, se plecă și-și lipi buzele de buzele flăcăului. El zâmbi prin somn, pentru că în visul lui pătrunsese o fată înaltă și mlădie ca un cânt, cu plete până la pământ. Și pletele-i erau fumurii, ochii cenușii, iar mantaua-i părea de argint...

Dar cineva încercă atunci ușa colibei și ușa se deschise. Fata de Fum se ridică înspăimântată, pierind din visul flăcăului, care oftă. În colibă pătrunsese bărbosul cu glas răgușit și bărbosul ținea în mână un cuțit.

— Trezește-te ! strigă Fata de Fum. Trezește-te !

Dar flăcăul nu se trezi și bărbosul înaintă cu pași de pisică.

Nici un om nu putea auzi glasul Fetei de Fum, nici un ochi omenesc nu-i putea zări făptura subțire.

Încercă atunci să răstoarne scăunelul cu trei picioare de lângă pat, pentru ca flăcăul să se deștepte. Voi să-l apuce cu amândouă mâinile, dar mâinile ei de fum n-aveau putere și nu puteau prinde lemnul, necum să-l urnească. Iar bărbosul înainta furiș, ca o pisică.

Înspăimântată, Fata de Fum prinse a se zbate între pereții colibei : alerga de la un perete la altul, striga și plângea și, urându-și neputința, se repezi la omul cu barbă neagră și-l izbi cu pumnii peste față. Dar bărbosul nu auzi, nu văzu și nu simți nimic. Și până la flăcăul adormit mai avea de făcut un pas și lama cuțitului scânteia, rece și neînduplecată.

Atunci Fata de Fum se năpusti pe ușa întredeschisă și se avântă până la norii tolăniți sus, sus, deasupra țărmului de nisip.

— Ia te uită ! O fată de fum... spuse un nor.

— Ajutor ! strigă Fata de Fum. Îl ucide ! Ajutor !

— Cine ucide? întrebă speriat norul, și fata-i povesti ce se petrecea în coliba de piatră.

Norul coborî împreună cu ea ș-amândoi se strecurară pe ușa întredeschisă. Bărbosul se plecase peste trupul flăcăului și mâna în care ținea cuțitul se ridica încetișor.

— Repede ! strigă Fata de Fum, iar norul se înălțăpână la scunda bagdadie a colibei de-unde slobozi un fulger care izbi cuțitul.

Bărbosul răcni, cuțitul îi căzu din mână și în clipa aceea în colibă începu să plouă. Dacă bubuitul fulgerului îl trezise, stropii reci ai ploii îl dezmeticiră pe Petrea Pescaru. Cât te-ai șterge la ochi sări în picioare, se aruncă asupra bărbosului și în coliba de piatră începură să se lupte, în vreme ce ploaia urma să cadă de sub acoperiș, în vreme ce Fata de Fum stătea cu sufletul la gură, în vreme ce soarele răsărea deasupra mării.

Și se strânseră cei doi pârâindu-și oasele, se frânseră și se ridicară, se-ncleștară din zori și până-n seară, iar când luceafărul se ivi pe cer rămase bărbosul pe podeaua de lut, fără putere și scâncind încetinel. Atunci își îndreptă și Petrea trupul ostenit, apucă o frânghie pescărească de-l cetlui zdravăn pe bărbos și, luându-l în spinare ca pe-un sac, se îndreptă spre cetate, cu gândul să-l lepede la picioarele judecătorilor. Iar Fata de Fum pășea lângă flăcău, tăcută și nevăzută.

Drumul era lung și Petrea ostenit. Când și când lăsa la pământ povara pe care o ducea și, așezându-se pe câte un bolovan, își trăgea sufletul. Aproape de cetate bărbosul prinse glas și-l ispiti :

— Lasă-mă, Petrea Pescaru, să mă duc în lumea mea... Lasă-mă, că de nu, are să-ți pară rău !

— Ce ți-am făcut, de-ai vrut să mă ucizi ? îl iscodi flăcăul.

— Nu mi-e îngăduit să-ți spun.

— Așa ? Bine, om vedea noi!

Și cum bărbosul își venise în fire, îi porunci să se ridice și să meargă pe picioarele lui, ținându-i însă legat de încheieturi.

Așa intrară în cetate, odată cu zorii. Și lumea se minună de flăcăul ce ducea legat un bărbos, ca un ursar cu ursul după el. Dar când se lăți zvoana că bărbosul voise să-l ucidă, se mâniară oamenii și se strânseră mulți, cerând cu răcnete să se facă dreptate. Atâta larmă se înălța din uliță, că împăratul se trezi din somn.

— Cine nu mă lasă să dorm ? întrebă el cu mare parapon, iar slugile-l lămuriră că un flăcău adusese prins un ucigaș.

— Tot mi-a stricat somnul, spuse împăratul căscând și-ntinzându-și brațele de atinse tavanul cu buricele degetelor. Ia să-i înfățișați înaintea judecății mele !

Așa se pomeni Petrea Pescaru față-n față cu împăratul, căruia îi povesti toată tărășenia. Fata de Fum stătea lângă el și era numai ochi și urechi.

Iar, dacă se lămuri împăratul cum vine treaba, se deschiseră ușile și un tânăr îmbrăcat în straie scumpe intră în încăpere.

— Poftește, feciorul meu, și învață să cârmuiești, spuse împăratul, iar Fata de Fum dădu un țipăt neauzit, cunoscând că feciorul împărătesc era omul cu straie domnești și pană scumpă la pălărie care-l tocmise pe ucigaș.

— El e ! El e ! strigăfata uitând cănimeni n-o vede și nu-i putea auzi glasul. Priviți, îi lipsește o nestematăde la pieptar ! Căutați-l pe bărbos și-o veți afla.

Dar feciorul împărătesc sărută dreapta împăratului și se așeză în jilțul lui.

— Cum ? spuse el. Flăcăul a cutezat să ridice mâna asupra acestui cinstit om cu barbă ?

— Dimpotrivă, zâmbi cu bunătate împăratul. Se vede cât colo că nu te pricepi încă să împărți dreptatea... Bărbosul e vinovat și flăcăul a venit să ni se plângă.

— Se poate ? N-aș crede, măria ta, îndrăzni însă feciorul. S-ă mă fi înșelat până-ntr-atât ?... Știi ceva ? Îngăduie, rogu-te, să cercetez eu pricina asta...

Împăratul se răsuci către mai-marele dregătorilor și căscă de-i trosniră fălcile.

— Ia te uită, ziceam cămi-au speriat somnul... Tare de dimineațăm-am mai trezit azi !

— Culcă-te fără grijă, măria ta, vorbi cu grabă feciorul împărătesc. Fac eu dreptate, nu te teme !

Se bucură împăratul dacă-și văzu atât de harnic feciorul și se duse la culcare, petrecut de sfetnici și de slugi.

— Așa, râse feciorul văzându-se singur cu împricinații și, îndată, chemând straja, porunci : Luați-l pe ticălos și vârâți-l în beci !

Straja se năpusti asupra bărbosului care-și încrucișă însă brațele și spuse cu mare liniște :

— Nu pe mine, neghiobilor !

— Pe celălalt, întări și feciorul împărătesc. Iar mâine nu uitați să-i luați și capul !

Straja-l apucă pe Petrea Pescaru și, fără a ține seamă de strigătele lui, îl zvârli în beciul palatului. Fata de Fum se strecură și ea în beci, dar ce folos ? De spus nu-i putea spune flăcăului tot ce știa și, de ajutat, nu-l putea ajuta.

„Ba da, pot“, își spuse Fata de Fum și, strecurându-se pe gaura cheii, ieși din beci și pluti cât putu mai repede până la brutăria bătrânului vrăjitor.

Acolo intră pe fereastra deschisă și, văzând-o, motanii negri mieunară de trei ori, bufnițele bătură din aripi, iar corbii croncăniră.

— Am aflat de mult cădreptatea împăraților e strâmbă, spuse brutarul fărăa-și ridica ochii de pe terfelogul căruia-i răsfoia filele.

— Ai spus că, la nevoie, îmi dai o mină de ajutor, glăsui Fata de Fum. De ce vrea feciorul împăratului să-l ucidă ?

Bătrânul îi făcu semn să șadă.

— Feciorul împăratului, spuse el, e căpetenia a treizeci de tâlhari vestiți. Bărbosul face parte din ceată. Petrea Pescaru a dat odată peste ceata tâlharilor și nu l-a recunoscut pe fecioraș, dar el se teme și vrea să scape de flăcău.

— Ajută-mă să-l scot din beci, se rugă fata.

Bătrânul luă atunci o sită rotundă, turnă în ea doi pumni de făină și prinse a cerne făina peste un ochi de sticlă neagră. Privi Fata de Fum și văzu că din făină se alege pe ochiul de sticlă, aidoma, beciul în care zăcea flăcăul. Văzu beciul și-l văzu pe flăcău și inima i se strânse.

— Bine, spuse bătrânul.

Cu degetul arătător trase o dâră prin mijlocul unuia dintre pereții de făină care închipuiau zidurile de piatră ale beciului. Degetul urmă să lunece pe sticla neagră, zăbovi de însemnă un cerc micuț și, tot lunecând, se opri la marginea sticlei.

Petrea Pescaru auzi în clipa aceea un uruit și, sărind în lături, văzu cum pietrele zidului din dreapta lui se năruiau lăsându-i calea slobodă. Se repezi spre spărtură și se miră aflând un drum care mergea pe sub pământ. Dar porni pe drumul de sub pământ ca pe drumul unei cârtițe uriașe, iar, dacă merse ce merse, ajunse la un soi de criptă rotundă. Era cercul micuț însemnat pe sticla neagră de degetul bătrânului vrăjitor. Drumul trecea prin cripta rotundă și nu se oprea. Petrea merse mai departe și nu proastă-i fu bucuria când drumul de sub pământ îl scoase la marginea mării.

— Așa, spuse în brutăria lui bătrânul și, dacă mai clătină o dată sita goală peste ochiul de sticlă neagră, făina pe care o răspândise cu degetul se mișcă singură și alcătui la loc peretele de făină.

Atunci zidul de piatră al beciului se închise de parcă nu s-ar fi năruit, iar bătrânul șterse și dâra pe care degetul lui o lăsase pe sticla neagră, până la cercul micuț. Îndată se astupă și drumul de sub pământ care ducea, de la beci, la cripta rotundă.

— Așa, spuse iarăși bătrânul. Petrea Pescaru se poate ascunde acum și poate ieși la mare... Fată de Fum, ți-am făcut pe voie ! Dar am uitat să-ți spun că am puterea să-ți împlinesc doar trei dorințe. Una ți-am îndeplinit-o... îți mai rămân doar două și chibzuiește bine înainte de a-mi mai cere ceva.

— Îți mulțumesc, șopti Fata de Fum.

Apoi, furișându-se pe fereastră, pluti ca un puf de păpădie, pluti până la marea sinilie și, aflând drumul de sub pământ, pătrunse în cripta rotundă.

Petrea Pescaru dormea, că în beciul împărătesc nu izbutise să închidă ochii. Și Fata de Fum îl privi lung, lung, și-și atinse buzele de buzele lui. Și pătrunse în visul flăcăului.

Visul lui Petrea Pescaru era o țară prin care flăcăul umbla, fluierând. Cât vedeai cu ochii se întindea nisipul auriu. Marea foșnea, nevăzută. Și deodată Petrea Pescaru se împiedică de un bolovan.

„Ce fel de bolovan? își spuse. Doar nu era pe-aici nici un bolovan..

Și, când se uită mai bine, nici nu era un bolovan, ci un cap mare cu barba neagră și-mpâslită, capul bărbosului care voise să-l ucidă.

— Ferește-te ! strigă atunci cineva, și Petrea o văzu pe fata înaltă și mlădie ca un cânt, cu pletele până la pământ, pe care-o mai visase cândva.

Și pletele-i erau fumurii, ochii cenușii, iar mantaua-i părea de argint...

Capul bărbosului pieri în nisip.

— Ce frumoasă ești ! spuse Petrea Pescaru.

— Și tu ești frumos, spuse fata cu plete fumurii.

Pășiră alături, pe nisipul auriu. Atunci fata îl prinse de mână și amândoi începură să se înalțe. Jos, pe nisip, capul bărbosului se ivi din nou și încercă să-i muște de picioare, dar ei se înălțaseră binișor și Petrea socoti că nici un bărbos nu-i mai putea ajunge.

Când colo, capul bărbosului se ridică și el de pe nisip. Ciudat era să vezi un cap viu, despărțit de trup, un cap cu barbă neagră și-mpâslită, care plutea și se hlizea prin văzduh !

— Pun eu mâna pe tine, strigă capul.

— Nu te teme, Petrea Pescaru, spuse însă fata. Capul de colo e capul unui tâlhar din ceata tâlharilor. Feciorul de împărat li-i căpetenie...

Bine nu-și sfârși vorba, că văzură zburând către ei niște straie domnești peste care plutea o pălărie cu pană scumpă.

— Mi-ai scăpat o dată, Petrea Pescaru, a doua oară n-ai să-mi scapi ! strigară straiele cu glasul feciorului de împărat. Pe el, bărbosule !

Capul se năpusti, în vreme ce straiele domnești se înfășurau în jurul flăcăului încurcându-i mișcările. Fata cu plete fumurii încercă zadarnic să le smulgă, straiele păreau vii și se luptau cu ea. Petrea însă își înfipse o mână în barba neagră a capului de tâlhar, în vreme ce, cu cealaltă, izbea din răsputeri.

Atunci capul șuieră o dată, țuguindu-și buzele. Ca din văzduh se iviră sumedenie de alte capete, douăzeci și opt de capete crunte, îndârjite și zbârlite ale celorlalți tâlhari din ceată și fata înțelese că flăcăul nu li se va împotrivi.

— Am să te ajut, Petrea Pescaru, nu te teme ! strigă ea.

Și în clipa aceea flăcăul ieși din țara visului și în cripta rotundă de sub pământ se deșteptă, că lângă culcușul lui Fata de Fum se ridicase în picioare.

— Din nou am pierdut-o, oftă Petrea. S-o mai pot vedea pe fata cu plete fumurii, m-aș lupta cu toate capetele tâlharilor din lume...

Și Fata de Fum îl auzi și se bucură, apoi se întristă. Era atât de aproape de el, și flăcăul n-o putea vedea, era atât de aproape, și nu-i putea spune o vorbă !

Îl urmă pe Petrea Pescaru și, împreună cu el, se furișă până în coliba de pe malul mării, de unde flăcăul își aduse năvoadele, în luntrea lui smolită. Împreună ou el ieși la pescuit, cu el se întoarse în cripta rotundă, îl privi când muncea, îl privi când cina și un fior o străbătu auzindu-1 cum se-ntreba :

„Oare am să mai dau cândva de fata cu plete fumurii ?“

— Îndată, dragul meu, răspunse Fata de Fum și, cum îl văzu adormit, se strecură în visul lui.

Și totul se petrecu de parcă Petrea Pescaru nu s-ar fi trezit, și-n țara visului întâmplările urmară să se desfășoare de acolo de unde se opriseră cu o seară înainte. Capetele tâlharilor se repezeau asupra flăcăului încercând să-l muște, în vreme ce mișcările-i erau stânjenite de straiele domnești ale feciorului de împărat. Petrea mai auzea cuvintele fetei cu plete fumurii care-i făgăduise ajutor. Și atunci o auzi chemând de patru ori în cele patra vânturi :

— Brutar solomonar !

Îndată se iviră trei corbi care se repeziră și prinseră a scoate ochii tâlharilor. Croncănind sălbatic, se năpusteau și croncănitul li se unea cu urletele de durere ale celor orbiți. Capetele fără ochi pluteau acum prin văzduh, umplând tăria de gemete și blesteme, iar de la o vreme începură a se ciocni. Ca niște bile zvârlite de mâna unui popicar nevăzut se rostogoleau amețitor și, izbindu-se-ntre ele, se prăbușeau pe nisipul auriu.

Iar dacă se văzu scăpat de căpățânile tâlharilor, apucă Petrea Pescaru straiele domnești care i se zbăteau în jurul trupului și odată le sfâșie, cum sfâșii o pânză putredă.

— S-a isprăvit cu mine, Petrea Pescaru ! răcni glasul feciorului de împărat, și straiele lunecară în lături și, săltând anevoie, pieriră în depărtarea necuprinsă.

— Dă-mi mâna, fată cu plete fumurii, vorbi atunci flăcăul și, de mână cu fata, pluti lin în văzduhul senin.

— Ți-a fost dor de mine, Petrea Pescaru ? întrebă ea împungându-l cu privirile.

— Rămâi cu mine, fată cu plete fumurii, se rugă el. Vino pe pământul oamenilor...

Dar o umbră trecu peste fața fetei și făcăul îi auzi glasul încărcat de tristețe :

— Și pe pământul oamenilor sunt lângătine, doar cănu măpoți vedea și auzi. O, Petrea Pescaru, mai degrabă rămâi tu în țara visului și uită de oameni...

Numai că flăcăul nu se învoi să uite, om se simțea și printre oameni voia să-și ducă traiul.

— Trezește-te, dar, Petrea Pescaru, spuse fata, și el se deșteptă în cripta rotundă și privi în gol.

— Rămâi cu mine, fatăcu plete fumurii, rosti încăo datăflăcăul. Dacăești aici, nevăzută și neauzită, și măvezi și măauzi, rămâi !

Iar Fata de Fum plânse și fugi din criptă și luă drumul cetății. Pe uliți dădu peste mulțimi de oameni vorbind tulburați și din vorbele lor află că leșurile unor tâlhari fuseseră găsite pe țărmul mării. Și foarte se minuna mulțimea că tâlharii erau lipsiți de luminile ochilor, de parcă-i pedepsise careva... Și din vorbele oamenilor mai prinse Fata de Fum că feciorul împăratului trage să moară și că vraci vestiți ridicaseră din umeri, nepricepuți să-i afle leac.

„Așa-i trebuie !“ își spuse ea.

Se grăbi și pătrunse în brutăria bătrânului vrăjitor, la ceasul când brutarul se odihnea, după ce-și vânduse pâinile. Era liniște în brutărie și deasupra cărților negre ședeau împăiați trei corbi, trei bufnițe și trei motani negri.

— Am venit să mă faci om, spuse Fata de Fum.

—Oamenii mor, răspunse bătrânul. Gândește-te bine...

Dar Fata de Fum zâmbi și vorbi repede :

— Să mă faci om e a doua dorință pe care ai făgăduit să mi-o împlinești. Dacă mi-o părea rău, a treia dorință îmi va fi să mă întorc la făptura mea de fum...

— Uiți că mi-ai cerut ajutor pe când te aflai în țara visului ?... Ți-a mai rămas o singură dorință, spuse bătrânul și, odată om, ca om vei muri. Gândește-te bine !

Fata de Fum privi în ochii vrăjitorului și în ochii lui văzu mulțimi de oameni trecând în șiruri dese. Erau oamenii cei mulți ai pământului, oamenii colibelor, și oamenii treceau, treceau mereu, ca valurile fără odihnă ale mării. Unii țineau în mâini sculele de care se slujiseră zi de zi, alții purtau un palat sau o casă, unii duceau o faptă bună, alții-și înălțau mâinile pătate de sânge. Printre oamenii mulți se iviră apoi împărați cu coroane pe frunte și boieri ținând pe inimă câte-o pungă cu galbeni. Iar oamenii treceau, treceau mereu, ca valurile fără odihnă ale mării...

— Cine sunt ? întrebă cu spaimă Fata de Fum.

— Cei pe care i-am cunoscut în nouă sute de ani, de când trăiesc pe lume, spuse bătrânul.

— Și unde se duc ?

— La moarte, răspunse bătrânul.

Și se înfiora Fata de Fum și-și întoarse privirile, iar privirile i se opriră asupra ochiului de sticlă neagră pe care vrăjitorul închipuise, din făină, beciul în care zăcuse cândva Petrea Pescaru. Și pe sticla neagră se ivi o fată înaltă și mlădie ca un cânt, cu pletele până la pământ. Și pletele-i erau fumurii, ochii cenușii, iar mantaua-i părea de argint...

— Așa sunt eu ? întrebă Fata de Fum.

Și se bucură. Dar fata cu plete fumurii prinse a goni pe ochiul de sticlă neagră. Alerga râzând, strălucitoare de tinerețe, alerga pe loc jucând ca o sfârlează și, pe măsură ce alerga, brazde întâi subțiri, mai mult bănuite, apoi tot mai adânci i se săpară pe față. Nu mai alerga; acum pășea domol, frământată de gânduri. Pletele fumurii se făcură sure, spinarea i se gârbovi. Apoi se ajută cu un toiag. O femeie bătrână șontâcăia pe ochiul de sticlă neagră, o femeie cu părul alb, cu ochii stinși. Nici mantaua nu-i mai părea de argint... Și bătrâna se împiedică, se prăbuși rămânând nemișcată, iar făptura prinse a i se împuțina de parcă un bulgăre de omăt i s-ar fi topit la soare. Și ochiul de sticlă neagră rămase gol.

— Gândește-te bine, grăi din nou bătrânul, și Fata de Fum plânse și se gândi la Petrea Pescaru și un val de căldură-i străbătu trupul de fum.

— Nu mi-ai spus tot, șopti ea. Din chipurile tale, bătrâne, lipsesc și dragostea și lupta.

— Ți-am arătat de ce ai a te teme, răspunse vrăjitorul. Celelalte va trebui să le afli singură, precum vrăjitorii din vremi au scris în cărțile lor.

Și bătrânul luă din raft o carte mare și veche, cea mai mare și cea mai veche carte de pe lume și, deschizând-o acolo unde știa că se cere, citi limpede și rar :

— „Iar Fata de Fum va fi pentru trei ceasuri fată vie. Dar, pentru ca vie să rămână și să intre în rândul pământenilor, va avea să dovedească tot ce-l face pe om om. Și dacă trei ceasuri se vor scurge și Fata de Fum nimic nu va dovedi, răspândi-se-va în văzduhul fără margini și până și amintirea-i va pieri“.

Atunci corbii înviară și se rotiră peste capul vrăjitorului, bufnițele-și deschiseră ferestrele de foc ale ochilor, motanii i se frecară de picioare. Iar Fata de Fum glăsui liniștit:

— Fă din mine un om, bătrâne, și lasă-mă să-mi cuceresc partea de bucurii și de dureri !

— Fie, spuse el.

Și amestecă într-un șip de piatră trei picături roșii cu trei picături negre și puse licoarea la fiert. Apoi trase pe podele un cerc, și Fata de Fum se așeză în inima cercului.

— Bea, porunci bătrânul, întinzându-i licoarea fumegândă.

Și fata bău și, când fulgere roșii o străpunseră țâșnind din cercul vrăjit, simți o gheară de foc răscolindu-i trupul. Sub arsura fulgerelor se prăbuși sfâșiată de o înspăimântătoare durere, dar când se ridică era înaltă și mlădie ca un cânt, cu plete până la pământ. Și pletele-i erau fumurii, ochii cenușii, iar mantaua-i părea de argint.

Iar dacă-și înălță brațul simți că brațu-i atârnă greu, dacă-și clătină capul, pletele-i foșniră...

— Din clipa asta ai trei ceasuri de încercare, spuse bătrânul, sărutând-o pe frunte. Și eu nu te mai pot ajuta...

Fata se plecă adânc înaintea lui și-i mulțumi, în vreme ce corbii croncăneau, bufnițele zvârleau foc prin ferestrele rotunde ale ochilor și motanii torceau.

Și fata ieși în uliță, dornică să ajungă mai degrabă la Petrea Pescaru, și nu făcu șapte pași că întâlni o mulțime de oameni. Pe un pat de aur purtat pe umerii slujitorilor trecea feciorul cel bolnav al împăratului, căruia ultimul vraci chemat îi poruncise să iasă la aer.

Bolnavul purta tot straiele domnești pe care Petrea Pescarul le sfâșiase în țara visului, că straiele i se lipiseră de piele și nimeni nu izbutise să le mai smulgă. Iar, văzând că feciorul împăratului trecea pe patul de aur, fata voi să se tragă îndărăt. Dar nu mai avu vreme. Glasul feciorului împărătesc se înălță în clipa aceea, aspru și tăios :

— Prindeți-o pe fata cu plete fumurii!

Și străjile se repeziră și puseră mâna pe fată, minunându-se că auziseră porunca fără ca buzele bolnavului să se miște și fără măcar ca el s-o fi putut vedea, de vreme ce ținea ochii închiși.

Straiele o cunoscuseră și ele dăduseră porunca...

Iar alaiul se îndreptă spre palat și, odată închis în cămările lui, feciorul împărătesc ceru să i se înfățișeze fata. Atunci straiele domnești, straiele sfâșiate de Petrea Pescaru, prinseră a o iscodi :

— Unde se află Petrea Pescaru ?

— Nu știu, răspunse fata.

— Ia seama ! Călăul are să-ți dezlege limba...

— Nu știu, răspunse fata.

— Pentru ultima oară te întreb : unde se află Petrea Pescaru ? răcniră straiele.

— Nu știu, răspunse fata.

Fu chemat călăul și i se porunci s-o facă să vorbească. Și chiar acolo, lângă patul feciorului de împărat, călăul își arătă meșteșugul. Fata cu plete fumurii fu schingiuită cu fierul și cu focul și în cleștii durerii se zbătu și plânse cu lacrimi de sânge,

— Unde se află Petrea Pescaru ? striga călăul.

— Nu știu, răspundea fata, și gemetele ei se amestecau cu gemetele feciorului de împărat care se zvârcolea pe patul lui de aur.

Iar călăul se înverșună atunci sporind chinul și, din ce schingiuia trupul plăpând al fetei, dintr-atât creșteau durerile bolnavului întins pe pat.

Feciorul împăratului se mai zbătu o dată și, fără să știe, își sfâșie singur straiele, desăvârșind cele începute de Petrea Pescaru. Și în clipa în care straiele fură bucăți o viperă neagră țâșni printre buzele bolnavului și se târî cu iuțeala fulgerului pierind într-o bortă a dușumelei. Iar feciorul împărătesc își dădu duhul, că vipera neagră era duhul rău care sălășluia într-însul.

Călăul nu luă îndată seama că-i murise stăpânul. Schingiuia fata, și doar când trecu ce trecu și glasul vlăstarului împărătesc nu se mai auzi, se întoarse către el, îl văzu mort și se înspăimântă.

Alergă degrabă să ducă vestea și, cât ai bate din palme, încăperea se umplu de vraci și dregători, iar în urma tuturor sosi și împăratul. Dar unul dintre vraci avusese vremea să strâmbe din nas și să spună ;

— Ce-i cu fata asta schingiuită? Luați-o de aici...

Călăul o luă în brațe, că fata nu mai avea puterea să umble, și nu știu dacă se cuvenea s-o vâre în beciul palatului. Se gândi că împăratul s-ar putea mânia aflând că fusese schingiuită fără porunca lui și atunci, înspăimântat, o scoase din palat și o lepădă pe un maidan, aproape de zidul cetății. Și trecu un ceas. Întâiul dintre cele trei sorocite...

Iar fata zăcea acum pe maidan și câinii se adunară și-i linseră sângele de pe mâini și de pe față. Dacă-și veni în fire se gândi la Petrea Pescaru și, aflând lângă ea două bețe, se sprijini în ele ca în niște cârje și începu să se târască. Vai, nu mai era, însă, mlădie ca un cânt...

Și ieși din cetate. Se târî multă vreme, căzând și din nou ridicându-se, iar chinurile prin care trecu nu erau mai ușoare decât cele îndurate în încăperea feciorului de împărat. Și dacă ajunse lângă o pădure, văzu o casă de om și se bucură la gândul că va găsi acolo apă, să-și răcorească buzele arse.

Dar numai ce se apropie, că un strigăt deznădăjduit se auzi și casa se aprinse. Trâmbe de fum țâșneau pe ferestre și o limbă de foc jucă deasupra acoperișului, în vreme ce strigătele răsunau tot mai slab, ca înăbușite de o mână nemiloasă.

Gemând, fata cu plete fumurii se târî și intră în casa aprinsă. Ghearele focului se înfipseră în rănile pe care le deschisese călăul și fumul înecăcios o înfășură, necunoscând într-însa Fata de Fum de odinioară. Și se târî printre flăcări, în vreme ce bârne aprinse o izbeau căzând, și află într-un ungher un copil. Îl luă și grăbi să se întoarcă, dar bețele pe care le culesese pe maidan se aprinseră și fu nevoită să le zvârle, așa că se târî ținând copilul în brațe, se târî în coate, apărând cu trupul ei trupșorul copilului. Pletele fumurii i se pârliră, mantaua ce părea de argint se mânji, se zdrențui și luă foc.

Dar ieși din casa în flăcări și mântui copilul și, rostogolindu-se prin iarbă, stinse flăcările ce-i jucau pe manta. Și, trecând și ceasul al doilea din cele trei sorocite, se târî mai departe, fără a-și îngădui o clipă de odihnă. Vai, pletele, însă, nu-i mai atârnau până la pământ, iar mantaua, nici ea, nu mai părea de argint...

Și se târî prin pădure, iar umbra pădurii fu bună cu ea și-i răcori trupul.

„Nu mai e mult“, îi trecu prin minte, și întreaga ei făptură chinuită se zvârli înainte.

Atunci gemu, și o durere crâncenă, mai înfricoșătoare decât fierul călăului, mai cumplită decât ghearele focului îi sfâșie inima : acolo, într-o poiană, Petrea Pescaru trecea la braț cu o fată. Și râdeau amândoi, și se priveau în ochi, și fata își lăsa capul pe pieptul lui.

Întinsă la pământ, cu fruntea în frunzele uscate, fata cu plete fumurii plânse. I se părea că viața i se scurge prin șuvoaiele sărate ale lacrimilor și nu vedea de ce s-ar mai scula, de ce s-ar târî cu prețul atâtor chinuri, și nu vedea de ce ar mai trăi. 

Prin pânza lacrimilor își ridică fruntea și în poiană îi văzu din nou pe cei doi, sărutându-se.

Atunci ceva se răzvrăti în biata ei inimă strivită și fata strigă printre lacrimi :

— Nu ! Nu ! Nu cred !... Nu-i Petrea Pescaru !

Și flăcăul din poiană își întoarse capul și fata văzu că nu era Petrea Pescaru. Chipul flăcăului strălucea de bucuria dragostei, era frumos ca dragostea, dar nu era chipul lui Petrea Pescaru.

Fata își uită durerea, de parcă cineva i-ar fi luat-o cu mâna. Se ridică și inima-i cântă. Și, măcar că sclipirea din ochii ei cenușii pierise, mâncată de sarea lacrimilor, fata prinse a alerga printre trunchiurile pădurii, alergă împleticindu-se, căzu și se ridică, alergă râzând cu brațele deschise ca pentru îmbrățișare, alergă cu sufletul la gură și, ieșind din pădure, ajunse la marginea mării.

Nespus se minună Petrea Pescaru, în cripta lui de sub pământ, când o făptură omenească se prăbuși la picioarele sale. Gândurile-i zburau departe, la fata cu plete fumurii întâlnită în țara visului, dar se repezi și ridică făptura care-i căzuse la picioare. Era o femeie istovită, cu fața însângerată și mânjită de funingine, cu ochii stinși, cu pletele ciuntite, cu mantaua zdrențuită și arsă.

— Cine ești ? întrebă flăcăul, și inima i se strânse de milă.

Dar ea nu mai avea puterea să rostească o vorbă și, fericită, se strânse la pieptul lui. În clipa aceea bătu al treilea din cele trei ceasuri de încercare. Pereții de pământ ai criptei rotunde străluciră ca niște oglinzi ; și un glas se auzi tunând pe sub bolți :

— Un om s-a născut printre voi. Bucurați-vă, oameni!

Și pământul cântă, și marea sună, și văzduhul vui, iar dacă-și plecă ochii, Petrea Pescaru văzu că ține în brațe o fată înaltă și mlădie ca un cânt, cu pletele până la pământ. Și pletele-i erau fumurii, ochii cenușii, iar mantaua-i părea de argint.

— Tu ? strigănevenindu-i să-și creadăochilor.

— Eu, Petrea Pescaru, spuse fata, iar zâmbetul ei era bun și trist ca zâmbetul unui om care știe.

Atunci chipul bătrânului vrăjitor se ivi în oglinda pereților și vrăjitorul rosti cu blândețe :

— Fii fericită, fata mea de fum ! Ți-ai câștigat cu trudă fericirea, dar singura fericire adevărată e cea câștigată cu trudă...

Chipul lui pieri din oglindă și, în locul unde se ivise, o poartă se căscă, strălucitoare. În brațe cu fata îndelung visată, Petrea Pescaru trecu pe poartă și, dacă merse pe sub bolți tăcute, nimeri într-o încăpere uriașă.

De jos și până sus pereții erau acoperiți cu comori, cum ochi de pământean nu mai văzuseră. Și saci de aur, și saci de nestemate, și giuvaeruri neprețuite, și blănuri rare, și valuri de mătase și de catifele, și câte și mai câte alte cele se aflau în încăperea uriașă, în care ceata celor treizeci de tâlhari în frunte cu feciorul împăratului îngrămădise prada adunată în ani și ani de jaf.

Și se apucă Petrea Pescaru și fata cu plete fumurii să împartă comoara tâlharilor, și-au împărțit, au împărțit, dar până astăzi tot n-au isprăvit. Dacă află un om nevoiaș, sosesc în mare taină. Nimeni nu-i vede, nimeni nu-i știe, dar unde pier nevoile, copii, se vorbește despre fata cu plete fumurii, iar unde se stinge durerea și-amaru, se zice c-a trecut Petrea Pescaru.