Nesocotita

Nesocotita de Amanda Quick

Capitolul 1

Razele lunii îl prindeau de minune.

Învăluit în lumina argintie ce se revărsa în poiană, contele de Wylde arăta enigmatic și periculos precum o legendă trezită la viață.

Phoebe Layton își opri iapa la marginea copacilor și răsuflă profund când Wylde se apropie călare de ea. Încercă să-și liniștească mâinile ce țineau strâns frâiele. Nu era momentul potrivit să-și piardă sângele rece. Era o doamnă pusă pe fapte mari.

Avea nevoie de serviciile unui cavaler rătăcitor, iar opțiunile îi erau limitate. De fapt, Wylde era singurul dintre cunoscuții săi care se potrivea rolului. Dar mai întâi trebuia convins să accepte această poziție.

Lucra la acel proiect de câteva săptămâni. Până în seara aceea, solitarul și rezervatul conte îi ignorase ferm toate scrisorile, concepute anume pentru a-i stârni curiozitatea. Disperată, apelase la o altă tactică, în încercarea de a-l scoate din bârlog, pregătise o capcană folosind drept momeală singura bucățică ispititoare căreia știa că nu ar fi putut să-i reziste.

Faptul că el se afla acolo în seara aceea, pe acel drum izolat de provincie din Sussex, însemna că reușise cel puțin să obțină o întâlnire.

Wylde nu știa cu cine avea de-a face. În scrisorile ei, se semnase enigmatic „Doamna cu Voal“.

Phoebe regreta mica viclenie, dar fusese o manevră necesară. Dacă Wylde i-ar fi cunoscut adevărata identitate de la început, mai mult ca sigur ar fi refuzat să o ajute. Trebuia convins să accepte misiunea înainte ca ea să-și dezvăluie numele. Phoebe era sigură că, după ce înțelegea totul, avea să priceapă și motivele pentru care păstrase secretul în prima fază.

Nu, Wylde nu o cunoștea pe ea, dar Phoebe îl cunoștea pe el.

Nu-l mai văzuse de aproape opt ani. La șaisprezece ani și-l imaginase ca pe o legendă vie, un cavaler nobil și viteaz rupt direct dintr-o poveste de dragoste medievală. În ochii ei tineri nu-i mai lipseau decât armura strălucitoare și o sabie.

Deși Phoebe își amintea clar ultima dată când îl văzuse, știa că Gabriel nu avea nici cea mai vagă amintire despre ea. La vremea aceea fusese prea ocupat cu intrigile de a fugi în lume cu sora ei, Meredith.

Se crispă când îl văzu venind spre ea călare. Din nefericire, combinația dintre voalul pe care îl purta și lumina palidă a lunii o împiedica să estimeze cât de mult se schimbase de-a lungul anilor.

Primul ei gând fu că părea mai mare decât și-l amintea. Mai înalt. Mai zvelt. Oarecum mai solid. Umerii lui păreau mai lați sub mantaua cu pelerină pe care o purta. Pantalonii de călărie mulați îi scoteau în evidență liniile puternice, musculoase ale coapselor. Borul răsfrânt al pălăriei arunca peste trăsăturile lui Wylde o umbră impenetrabilă, severă.

Preț de o clipă tulburătoare, Phoebe se întrebă dacă nu cumva era un alt bărbat, unul periculos. Poate era pe punctul de a se întâlni cu un adevărat răufăcător, un tâlhar de drumul mare sau chiar mai rău. Se foi neliniștită în șa. Dacă i se întâmpla ceva rău în noaptea aceea, biata ei familie avea să se simtă neîndoios îndreptățită să-i scrie pe piatra de mormânt ceva potrivit. ÎN CELE DIN URMĂ A PLĂTIT PENTRU PROPRIA NESOCOTINȚĂ s-ar fi potrivit de minune. Din punctul de vedere al clanului ei exagerat de protector, Phoebe își petrecuse viața întreagă sărind dintr-un bucluc într-altul. De data aceasta poate că nu avea să mai scape cu bine.

— Misterioasa Doamnă cu Voal, presupun? întrebă Gabriel rece.

Phoebe fu copleșită de ușurare. Îndoielile ei legate de identitatea bărbatului se rezolvară instantaneu. I-ar fi fost imposibil să nu recunoască tonurile acelea sumbre, aspre, deși nu le mai auzise de opt ani. Spre surprinderea ei însă, constată că-i stârneau un fior vag de nerăbdare. Se încruntă scurt, nedumerită de propria reacție ciudată.

— Seara bună, milord, spuse ea.

Gabriel își struni armăsarul negru, oprindu-l la câțiva metri depărtare:

— Am primit cel mai recent bilet al dumitale, doamnă. L-am găsit extrem de iritant, la fel ca toate celelalte.

Phoebe înghiți neliniștită când își dădu seama că acesta nu era într-o dispoziție fermecătoare:

— Speram mai degrabă să îți stârnesc interesul.

— Îmi displac profund vicleniile.

— Înțeleg. Phoebe se întristă. Îi displăceau profund vicleniile. Se întrebă brusc dacă nu cumva făcuse o eroare tactică gravă apelând la Wylde. Era bine că avusese grijă să apară cu voal în seara acea, își spuse. Cu siguranță nu voia ca el să-i descopere identitatea dacă misiunea din seara aceea nu dădea roade. Mă bucur totuși că mi-ai acceptat invitația, urmă ea.

— Am cedat curiozității. Gabriel zâmbi vag în lumina lunii, dar curba gurii lui nu avea nici urmă de căldură, iar privirea umbrită nu dezvăluia nimic. Ai devenit un spin în coasta mea pe parcursul ultimelor două luni, doamnă. Presupun că ești la curent cu acest lucru.

— Îmi cer scuze, spuse Phoebe cu sinceritate. Dar adevărul este că începeam să devin disperată, milord. Ești un bărbat dificil de contactat. Nu ai răspuns scrisorilor mele de la început și, cum nu ieși în societate, nu am găsit nicio altă cale de a-ți capta atenția.

— Prin urmare ai decis să mă provoci intenționat în asemenea măsură încât, în sfârșit, să-mi ațâț singur dorința de a te vedea?

Phoebe inspiră adânc:

— Cam așa ceva.

— În general sunt considerat un om periculos când sunt iritat, misterioasa mea Doamnă cu Voal.

Phoebe nu se îndoia nicio clipă de acest lucru, dar era prea târziu pentru a se mai retrage. Mersese prea departe pentru a pune capăt misiunii din acea noapte. Era o doamnă pusă pe fapte mari și trebuia să-și păstreze inima dârză.

— Chiar așa să fie, milord? Tânăra femeie încercă să adopte un ton calm, amuzat. Adevărul e că nu mi-ai dat de ales. Dar fii fără teamă, sunt sigură că din clipa în care vei auzi ce am de spus, vei fi bucuros că ai acceptat să se întâlnești cu mine și îmi vei ierta micul vicleșug.

— Dacă m-ai chemat pentru a te desfăta cu cel mai recent triumf al tău, ar trebui să te avertizez că nu-mi place să pierd.

— Triumf? Clipi surprinsă în spatele voalului, apoi își dădu seama că se referea la ispita de care se folosise pentru a-l atrage acolo în acea noapte. O, da, cartea. Recunoaște acum, milord. Ești la fel de nerăbdător să vezi manuscrisul pe cât sunt și eu. Evident, nu puteai rezista invitației de a-l vedea, deși eu sunt noua lui stăpână.

— Se pare că avem în comun interesul față de manuscrise medievale, comentă Gabriel mângâind grumazul armăsarului cu mâna înmănușată.

— Așa e. Văd că te deranjează faptul că eu și nu altcineva am dat de urma cărții Cavalerul și vrăjitorul și am aflat că era de vânzare. Dar fără îndoială ești suficient de generos cât să apreciezi cât de eficiente au fost investigațiile mele. Manuscrisul se afla chiar aici, în Sussex, în fond, practic sub nasul tău.

Gabriel înclină capul în semn de apreciere.

— Pari destul de norocoasă, dacă stau să mă gândesc. Este al treilea manuscris de acest gen pe care l-ai obținut înaintea mea în ultimele câteva săptămâni. Îmi dai voie să te întreb de ce nu te-ai mulțumit să-l înhați și să-l duci cu tine, așa cum ai făcut cu celelalte?

— Fiindcă, după cum am explicat, doresc să discut cu dumneata. Phoebe ezită, apoi recunoscu într-un torent de vorbe șoptite: în plus, ca să fiu sinceră, am decis că ar putea fi înțelept să-mi iau o escortă în noaptea asta.

— Aha.

— Am ajuns la concluzia că domnul Nash e un bărbat foarte bizar, chiar și pentru un colecționar de cărți, continuă Phoebe. Condițiile pe care le-a impus privind momentul în care îmi va preda manuscrisul îmi trezesc o oarecare neliniște. Nu-mi place să închei tranzacții la miezul nopții.

— Nash depășește nivelul excentricității amuzante, confirmă Gabriel gânditor.

— Pretinde că e o ființă nocturnă, oarecum ca un liliac. În scrisori afirmă că în casa lui totul se desfășoară după un program opus programului normal adoptat de restul lumii. Doarme când ceilalți sunt treji și lucrează când ceilalți dorm. Foarte bizar, nu-i așa?

— Fără îndoială s-ar potrivi foarte bine în înalta societate, rosti Gabriel sec. Majoritatea membrilor ei petrec toată noaptea și dorm peste zi. Însă probabil ai dreptate când te ferești de a-l întâlni singură în miez de noapte.

— Mă bucur că îmi aprobi planul de a-mi lua un însoțitor zâmbi ea.

— Îl aprob, dar mărturisesc că mă surprinde îngrijorarea dumitale, replică bărbatul cu precizia unui spadasin. Până în prezent nu te-ai arătat prea înclinată spre grijă și prudență.

— Când ai o misiune de îndeplinit, trebuie să fii îndrăzneț, milord, proclamă Phoebe cu obrajii purpurii din cauza comentariului sarcastic.

— Consideri că ai o misiune de îndeplinit?

— Da, milord, așa cred.

— Înțeleg. Dacă tot e vorba de misiuni, ar trebui să-ți spun că am venit în noaptea asta mânat și de un scop personal.

— Da, milord? Ce anume? întrebă ea străbătută de un fior de teamă.

— Nu doar gândul de a vedea manuscrisul lui Nash înainte să intre în posesia dumitale m-a adus aici, Doamna mea cu Voal.

— Chiar așa, milord? Poate că planul ei chiar funcționase, își spuse Phoebe. Poate că într-adevăr reușise să-i stârnească puțin curiozitatea, așa cum sperase. Te interesează ce am de spus?

— Nu în mod deosebit. Dar mă interesează să-mi cunosc noul adversar. Cred că e important să-ți cunoști dușmanul. Gabriel o privi cu răceală. Nu știu cine ești, doamnă, dar te joci cu mine de ceva vreme deja. M-am săturat de jocurile dumitale.

O nouă tresărire de neliniște veni să știrbească dispoziția tot mai bună a tinerei. Încă mai avea mult până la îndeplinirea cu succes a misiunii ei.

— Presupun că ne vom reîntâlni. După cum ai spus, ne interesează foarte mult să colecționăm aceleași cărți și manuscrise.

Șaua de piele scârțâi ușor când Gabriel dădu pinteni armăsarului, făcându-l să se apropie câțiva pași:

— Te-ai bucurat de micile dumitale victorii din ultimul timp, Doamna mea cu Voal?

— Foarte mult. Zâmbi în ciuda neliniștii. Sunt destul de mulțumită de ultimele mele achiziții. Îmi completează excelent biblioteca.

— Înțeleg. Făcu o scurtă pauză. Nu găsești câtuși de puțin nesocotit gestul de a mă invita să-ți fiu martor la cel mai recent triumf?

Dăduse dovadă de mai multă nesocotință decât ar fi putut el ști vreodată, reflectă Phoebe cu tristețe.

— Adevărul este, milord, că te numeri printre puținii oameni din întreaga Anglie care sunt capabili să aprecieze această ultimă descoperire a mea.

— Cu siguranță o apreciez. Chiar foarte mult. Și tocmai de aici izvorăște pericolul.

— Pericolul? Degetele lui Phoebe tremurară ușor pe frâiele calului.

— Dacă aș decide să-ți iau manuscrisul cu forța după ce îl primești de la domnul Nash? întrebă Gabriel cu o șoaptă letală.

Phoebe se crispă brusc în fața amenințării. Nu se gândise la acea posibilitate. Wylde era conte, în fond.

— Nu vorbi prostii. Ești un gentleman. Nu ai face așa ceva.

— Doamnele misterioase cu voal care urzesc intrigi pentru a-i răpi unui gentleman ca mine obiecte după care a tânjit îndelung nu ar trebui să fie prea surprinse dacă respectivul gentleman își pierde răbdarea. Vocea lui Gabriel se înăspri. Dacă manuscrisul lui Nash e o legendă autentică a Mesei Rotunde din secolul paisprezece, așa cum pretinde el, atunci mi-l doresc, doamnă. Doar spune-mi prețul.

Tensiunea era palpabilă în aerul dintre ei. Curajul lui Phoebe păli pentru o clipă. Făcu un efort de voință pentru a nu-și întoarce iapa și a porni în galop înapoi spre siguranța casei de la țară a familiei Amesbury, unde stătea în acel moment. Se întrebă dacă și în epoca medievală cavalerii rătăcitorii se dovediseră atât de al naibii de dificili:

— Mă îndoiesc, domnule, că mi-ați putea oferi prețul pe care îl doresc, șopti ea.

— Spune-mi care e și vom vedea.

— Adevărul e că nu intenționez să îl vând, murmură ea lingându-și buzele uscate.

— Ești sigură de asta? Gabriel își împinse armăsarul câțiva pași mai în față. Animalul masiv își scutură capul și pufăi, înghesuind iapa lui Phoebe.

— Cât se poate de sigură, spuse ea rapid. Făcu o pauză de efect. Însă s-ar putea să fiu dispusă să ți-l dau.

— Să mi-l dai? Gabriel fu vizibil surprins de afirmația ei. Despre ce naiba tot vorbești?

— Am să-ți explic mai târziu. Phoebe se chinui să-și liniștească iapa agitată. Dă-mi voie să-ți aduc aminte că e aproape miezul nopții. Sunt așteptată la domnul Nash în câteva minute. Ai de gând să mă însoțești, sau nu?

— Cu certitudine am să-mi îndeplinesc sarcina de însoțitor în seara asta, spuse Gabriel sumbru. E mult prea târziu să te mai descotorosești de mine.

— Ei bine, trecem la treabă atunci? Phoebe dădu pinteni calului, pornind pe aleea luminată de lună. Casa domnului Nash ar trebui să fie la mică distanță de aici, conform instrucțiunilor pe care le-am primit în ultima sa scrisoare.

— N-aș vrea să-l faci să aștepte.

Gabriel își întoarse armăsarul pentru a o urma. Animalul elegant își potrivi pasul după cel al iepei lui Phoebe. Aceasta se întrebă dacă iapa era la fel de neliniștită ca ea. Atât Gabriel, cât și armăsarul lui păreau uriași și amenințători în lumina lunii.

— Acum că în sfârșit ne-am întâlnit, Doamna mea cu Voal, am câteva întrebări pentru dumneata, spuse Gabriel.

Phoebe îi aruncă pieziș o privire prudentă:

— Cum mi-ai ignorat toate scrisorile din ultimele două luni, sunt surprinsă să aud asta. Mi se părea că nu-ți stârnesc prea mult interesul.

— Știi al naibii de bine că sunt interesat acum. Spune-mi, intenționezi să vânezi toate cărțile medievale obscure pe care se întâmplă să mi le doresc eu?

— Probabil. După cum ai remarcat, se pare că avem gusturi similare în această privință.

— Povestea ar putea lua o turnură foarte costisitoare pentru amândoi. După ce se va afla că există doi cumpărători rivali pentru fiecare volum ce este descoperit, prețurile vor crește foarte mult, foarte repede.

— Da, îmi închipui că așa va fi, spuse Phoebe cu o nepăsare studiată. Dar eu îmi permit. Am o sursă de venit foarte generoasă.

— Soțul tău nu e deranjat de obiceiurile tale costisitoare? întrebă Gabriel aruncându-i o ocheadă insinuantă.

— Eu nu am soț, domnule. Nici nu sunt nerăbdătoare să-mi găsesc unul. Din câte am observat, soții au tendința de a limita aventurile unei femei.

— Recunosc și eu că puțini soți ar accepta genul de aventură prostească în care te-ai lansat în seara asta, murmură Gabriel. Niciun bărbat întreg la cap nu i-ar permite soției sale să rătăcească singură pe drumuri de țară la ora asta.

Neil i-ar fi permis să facă asta, reflectă Phoebe cu regret. Însă blondul ei Lancelot murise, iar ea era hotărâtă să-i descopere ucigașul. Își lăsă amintirile deoparte și încercă să suprime valul de vinovăție pe care îl simțea întotdeauna când se gândea la Neil Baxter. Dacă n-ar fi fost ea, Neil nu ar fi plecat niciodată spre Mările Sudului în căutarea unei comori. Iar dacă nu ar fi plecat spre Mările Sudului, nu ar fi fost ucis de un pirat.

— Nu sunt singură, domnule, îi aminti Phoebe lui Gabriel. Încercă din răsputeri să-și păstreze un ton relaxat. Am un cavaler rătăcitor care să mă însoțească. Mă simt cât se poate de în siguranță.

— Te referi la mine, cumva?

— Desigur.

— Atunci ar trebui să știi că, de obicei, cavalerii rătăcitori sunt generos răsplătiți pentru ceea ce li se cere, spuse Gabriel. În epoca medievală domnița îi oferea cavalerului favorurile ei. Spune-mi, doamnă, intenționezi să mă răsplătești pentru eforturile din noaptea asta într-o manieră similară?

Phoebe făcu ochii mari în spatele voalului. Era șocată fără să vrea. Cu siguranță nu sugerase subtil că era cazul să-l răsplătească oferindu-i favoruri de natură intimă. Chiar dacă se izolase și nu se mai simțea obligat să onoreze regulile de politețe ale înaltei societăți, nu putea să creadă că esența naturii lui Gabriel se schimbase atât de mult. Nobilul cavaler care își propusese să o salveze pe sora ei dintr-un mariaj aranjat cu atâția ani în urmă era în fundul sufletului un gentleman galant. Într-adevăr, așa cum îl văzuse ea la șaisprezece ani, era demn de a sta el însuși la Masa Rotundă. În mod cert nu i-ar fi făcut avansuri vădit neelegante unei doamne.

Sau da?

Probabil înțelesese greșit. Poate că doar o tachina.

— Amintește-mi să-ți ofer o bucată de panglică sau vreun alt fleac inutil în dar pentru eforturile dumitale din seara asta, milord. Nu-și putea da seama dacă vorbele ei aveau sau nu un aer sofisticat. Avea aproape douăzeci și cinci de ani, dar asta nu însemna că avusese foarte multă experiență cu domni lipsiți de maniere. Fiind cea mai mică dintre fiicele contelui de Clarington, Phoebe fusese dintotdeauna bine protejată. Uneori chiar prea mult, după părerea ei.

— Nu cred că o bucată de panglică va fi o răsplată suficientă, reflectă Gabriel.

Phoebe își pierdu răbdarea:

— Ei bine, e tot ce ai șanse să primești, așa că încetează să mă mai provoci, milord. Se simți ușurată când văzu în față o fereastră luminată. Aceea trebuie să fie casa domnului Nash.

Studie casa mică, dărăpănată, dezvăluită de lumina lunii. Chiar și în obscuritatea nopții se vedea că aceasta avea nevoie de atenție. Atmosfera generală era una de neglijență. O poartă stricată stătea de-a curmezișul cărării pe care crescuseră buruieni. Lumina dinăuntrul casei cădea pe un ochi de geam spart. Acoperișul avea nevoie să fie peticit.

— Nash nu pare să câștige prea bine din negoțul cu manuscrise. Gabriel își opri armăsarul și sări ușor pe pământ.

— Nu cred că vinde multe manuscrise. Din câte am înțeles din scrisorile lui, are o bibliotecă vastă, dar detestă să se despartă de vreun exemplar. Phoebe își opri iapa. Îmi vinde Cavalerul și vrăjitorul doar fiindcă are mare nevoie de bani pentru a-și cumpăra un volum pe care îl consideră mai important decât o frivolă poveste de dragoste medievală.

— Vai, dar ce ar putea fi mai important decât o frivolă poveste de dragoste?

Umbra unui zâmbet curbă buzele lui Gabriel când ridică mâinile și o prinse pe Phoebe de talie.

Ea tresări când acesta o ridică din șa cu ușurință. Însă nu o lăsă jos, ci continuă să o țină în fața lui, cu vârfurile botinelor atârnând la doi centimetri de sol. Era prima dată când o atingea, prima dată când se afla atât de aproape de el. Phoebe fu șocată de propria ei reacție. I se tăiase răsuflarea.

Gabriel mirosea plăcut, își dădu seama. Parfumul lui era imposibil de descris, miros de piele și lână, complet masculin. Conștientiza brusc faptul că nu avea să-l uite niciodată.

Dintr-un motiv sau altul, forța mâinilor lui o înspăimântă. Era conștientă de cât de micuță și ușoară era în comparație cu el. Așadar, nu fusese o închipuire; Gabriel chiar era mai mare decât și-l amintea.

Cu opt ani în urmă îl admirase pe cavalerul dornic s-o salveze pe sora ei cu inocența și idealismul unei adolescente. În seara aceea descoperi cu surprindere că era cât se poate de posibil să se simtă atrasă de el ca o femeie față de un bărbat. Nu mai simțise niciodată așa ceva față de un bărbat, nici măcar cu Neil. Nu trăise niciodată acea trezire a simțurilor imediată și cutremurătoare.

Poate că doar imaginația îi juca feste. Prea multă lumină a lunii și prea multă tensiune. Familia ei o mustra în permanență să-și potolească imaginația vioaie.

Gabriel o lăsă jos. Derutată de efectul amețitor pe care i-l produsese asupra simțurilor, Phoebe uită să se sprijine ferm pe piciorul drept înainte de a-și lăsa greutatea și pe stângul. Se împiedică și se agăță de brațul lui pentru a-și recăpăta echilibrul.

— Îți stârnesc neliniștea, milady? se miră contele.

— Nu, desigur că nu.

Phoebe se desprinse de brațul lui și își aranjă rapid fustele costumului de călărie, după care porni hotărâtă spre poarta stricată. Îi era imposibil să-și ascundă ușorul șchiopătat ce-i știrbea mersul. Ea se obișnuise cu el de multă vreme, dar ceilalți oameni îl observau întotdeauna.

— Ți-ai sucit glezna când te-am pus jos? Tonul lui Gabriel trăda îngrijorare sinceră acum. Îmi cer iertare, doamnă. Dă-mi voie să te ajut.

— Nu am nicio problemă cu glezna, spuse Phoebe nerăbdătoare. Piciorul meu stâng e doar ceva mai slab, atâta tot. Efectele unui vechi accident de trăsură.

— Înțeleg, murmură Gabriel. Părea îngândurat.

Phoebe se întrebă dacă slăbiciunea vizibilă a piciorului ei stâng îl deranja. Cu siguranță alungase alți bărbați în trecut. Prea puțini bărbați invitau o femeie care șchiopăta să danseze cu ei un vals. De regulă nu o deranjau astfel de reacții. Era obișnuită cu ele. În acel moment însă o irita gândul că Gabriel era, poate, unul dintre acei bărbați ce nu puteau tolera imperfecțiuni la o femeie.

— Dacă par puțin neliniștită, rosti ea morocănoasă, e fiindcă nu te cunosc prea bine, domnule.

— Nu sunt prea sigur de asta, replică bărbatul cu o urmă de amuzament în ton. Ești pe punctul de a-mi fura cel de-al treilea manuscris. S-ar părea că mă cunoști foarte bine, de fapt.

— Nu-ți fur nimic, milord. Phoebe duse mâna la borul pălăriei cochete și coborî cel de-al doilea voal întunecat. Era posibil ca unul singur să nu fie suficient pentru a-i ascunde trăsăturile după ce intrau în casă. Consider că suntem rivali, nu inamici.

— Diferența este prea mică atunci când e vorba de astfel de lucruri. Ai fost avertizată, doamnă. Se poate să-ți fi forțat prea mult norocul cu acțiunea din noaptea asta.

— Nu te agita, Wylde, zise ea pe când bătea în ușă. Sunt sigură că vor fi și alte ocazii să câștigi în jocul acesta.

— Fără îndoială. Ochii lui Gabriel rămaseră ațintiți pe chipul tinerei femei, ascuns de voalurile groase, în vreme ce de cealaltă parte a ușii răsună zgomotul unor pași greoi. Pe viitor mă voi strădui să-ți ofer o provocare mai dificilă decât până acum.

— Am fost cât se poate de satisfăcută de provocarea de până acum, spuse Phoebe ascultând cum persoana dinăuntru trăgea zăvorul.

Schimbul de replici tăioase cu Wylde era ca și cum ar fi târât o bucată de carne crudă în fața unui tigru. O misiune extrem de periculoasă. Dar trebuia să-i păstreze curiozitatea vie, își aminti singură. Dacă își pierdea interesul, era posibil să dispară pur și simplu în noapte. Din nou, nu putu să nu regrete cât de puțini cavaleri rătăcitori mai existau. Nu prea avea de unde să aleagă.

— Dacă ești satisfăcută de provocarea oferită până acum, spuse Gabriel, e doar fiindcă ai câștigat de fiecare dată. Asta este pe cale să se schimbe.