Flori de cires si coca cola

Flori de cires si coca cola de Sheldon Sidney

Prolog

— Fii atent!

Pilotul știa că vor muri.

Avionul cu reacție, încăpător – de douăsprezece locuri, Silver Arrow[1], era azvârlit încoace și încolo, ca o jucărie, de puternicele rafale ale furtunii, pe cerul deasupra Munților Apalași. Pilotul și secundul se străduiau să mențină ridicat botul avionului, înfruntând bărbătește vârtejurile primejdioase ale curenților verticali ai vântului. Avionul era superb, proiectat cu multă grijă și excelent construit. Dar de câteva minute mecanismele de comandă o luaseră razna. Unul din cei doi pasageri, aflați în cabina somptuos amenajată a avionului, veni în față, intră în carlingă și spuse:

— E ceva în neregulă la conducta de alimentare cu carburanți. Mecanismul de comandă nu capătă destulă energie.

În condiții normale, pilotul i-ar fi ordonat pasagerului să se întoarcă la locul său. Numai că aici condițiile nu erau normale. Pasagerul era atât proiectantul cât și constructorul avionului. Nimeni altul decât domnul Yoneo Matsumoto, fondatorul și președintele consiliului de administrație al unuia dintre cele mai mari concerne din lume.

Pilotul spuse:

— Pierdem forța de împingere.

Cei trei bărbați știau ce înseamnă asta. Vizibilitatea era zero și de jur împrejur se înălțau, pândindu-i parcă, piscuri ucigașe invizibile. Fără suficientă forță de împingere, avionul nu se putea ridica la o altitudine suficient de mare ca să iasă din zona de primejdie.

Aparatul începu să piardă din înălțime. Yoneo Matsumoto aruncă o privire spre instrumentele de bord, se întoarse și reveni în cabină, lângă soția sa, Eiko. Chipul ei nu exprima nici urmă de spaimă. Doar seninătate și resemnare. El știa că ei nu-i va fi frică, îi apucă mâna și o strânse într-a lui, iar ea îi surâse, privindu-l cu nesfârșită dragoste.

Yoneo Matsumoto era gata să înfrunte moartea. Trăise o viață bogată în împliniri și realizase mult mai mult decât majoritatea semenilor săi. Sărac lipit pământului, întemeiase Matsumoto Industries, care lucrau pentru el în zeci de fabrici, răspândite în întreaga lume. Era iubit și respectat.

Gândurile sale s-au întors în trecut, la începuturi, când era foarte tânăr, proaspăt absolvent al Universității. Era înzestrat cu un talent extraordinar pentru electronică și, în consecință, i se făcuseră multe oferte de serviciu avantajoase.

Dar chiar atunci o cunoscu pe Eiko, de care se îndrăgosti. Ea îl încurajă să-și întemeieze propria firmă. În primii cinci ani, a lucrat zi și noapte, trudind din greu, să câștige banii necesari întreținerii lui Eiko și a lui Masao, fiul lor. Yoneo Matsumoto își alesese o cale anevoioasă, dar ambiția și talentul l-au ajutat să răzbească în orice împrejurare. Treptat firma începu să se extindă, ajungând, în cele din urmă, o întreprindere foarte prosperă. Cu timpul, Matsumoto Industries a preluat prin fuzionare și alte firme și filiale, astfel încât tânăra întreprindere ajunsese un gigant industrial, asemenea unei dinastii, ce cuprindea întreaga lume. Construia avioane și calculatoare, camere de luat vederi și radiouri, televizoare și sute de alte tipuri de aparate…

Un bubuit puternic de tunet îl trezi brusc din reverie. A urmat un fulger, care asemenea unei rachete gigantice, ieșită de sub control, brăzdă cerul, luminându-l puternic. Pentru o fracțiune de secundă, cei aflați la bordul avionului au văzut ce se întâmplă afară. Erau împresurați de piscuri primejdioase. Apoi fulgerul se stinse și totul se scufundă iar în beznă.

Yoneo Matsumoto strânse mai tare mâna soției. Peste câteva minute viața amândurora se va stinge. Dar rămânea în urma lor Masao, fiul pe care-l iubeau atât de mult. El va continua opera tatălui. Masao va moșteni Imperiul Matsumoto, pe care-l va conduce cu pricepere.

Urmă un alt fulger puternic. Pasagerii au fost martorii unei scene de infern: piscuri acoperite de zăpadă și nori negri, ca de smoală, care clocoteau, iar drept în față, se ridica zidul de stâncă al muntelui, care părea să-i aștepte tocmai pe ei. Peste câteva secunde, întregul univers părea victima unei imense explozii, care îl sfâșia în mii de limbi de flăcări.

Apoi urmă o tăcere de moarte, străbătută doar de șuieratul vântului, care mătura, necruțător, priveliștea nemărginită și dezolantă.

Capitolul 1

— Mai vrei o cafea?

— Nu, mulțumesc.

La o depărtare de șapte mii de mile, într-o suburbie superbă a orașului Tokio, Masao Matsumoto își termina tocmai micul dejun. Masao era un tânăr prezentabil, în vârstă de optsprezece ani, înalt și bine legat la trup, cu un chip ce trăda sensibilitate și niște ochi inteligenți, plini de strălucire. Moștenise forța tatălui și blândețea mamei, o combinație cu totul ieșită din comun. Masao absolvise liceul, ca șef de promoție. Fusese căpitanul echipei de baseball a școlii și cel mai îndrăgit băiat din clasă. Lui Masao îi plăcea să danseze și, uneori, când nu avea teme pentru acasă, vizita discotecile din Shinjuku. Familia Matsumoto era una dintre cele mai bogate și mai puternice din lume. Cu toate acestea, Masao nu se credea mai presus de alții. Îi aprecia pe oameni, în funcție de calitățile lor personale și avea o mulțime de prieteni.

Fusese crescut în credința că bunul simț și cinstea constituie cele mai înalte valori în viață. În plus, era înzestrat cu un autentic simț al umorului. Eroii săi cei mai îndrăgiți erau războinicii samurai, care luptaseră pentru idealurile lor, fiind mereu gata să-și dea viața pentru ele.

Masao era acum în vacanță și lucra temporar la fabrica Matsumoto din Tokio, până la începerea cursurilor de la Universitate. Moștenise talentul tatălui pentru electronică și avea o mulțime de idei originale, pe care intenționa să le pună în aplicare în viitor.

Acum, după ce își terminase micul dejun, intrară în camera de zi, unchiul său, Teruo Sato, și mătușa Sachiko. Masao se ridică în picioare:

— Teruo-ojisan! Sachiko-obasan!

Mătușa îl mângâie ușor pe braț și spuse:

— Masao-chan!

Masao ținea la matușa Sachiko, care era sora tatălui său. Deși nu era o femeie frumoasă, era prietenoasă și amabilă. Se agita necontenit, încoace și încolo, asemenea unei păsărele, care fâlfâie din aripi, ocupându-se de fiecare în parte, făcând conversație și invitându-i să mănânce ceva. Exact ca un colibri, își zise Masao, în gând. Mereu în mișcare.

În schimb, la soțul ei, Masao nu ținea deloc. Teruo Sato era un bărbat înalt și subțire. Avea părul negru, pana corbului, un trup subțire, un chip subțire, buze subțiri și, după părerea sa, un suflet subțire.

Unchiul avea o fire calculată și glacială, aproape crudă, care îi displăcea băiatului. Lui Masao îi ajunseseră la ureche zvonuri, potrivit cărora unchiul Teruo s-ar fi însurat cu Sachiko numai pentru a ajunge un membru al puternicei familii Matsumoto. Cu timpul, tatăl lui Masao îi încredințase cumnatului său o funcție importantă, aceea de director financiar al firmei. Cu toate acestea Teruo părea pe mai departe la fel de nemulțumit. Era un bărbat inteligent, fără îndoială. Dar lui Masao nu-i inspira încredere acest soi de inteligență. Simțea că tatăl său era mândru de calitatea produselor pe care le fabrica, în vreme ce unchiul Teruo părea să aibă în vedere, în exclusivitate, profitul.

— Îmi permiteți să vă invit la micul dejun? întrebă Masao.

— Nu. Pe chipul lui Teruo se deslușeau semnele îngrijorării. Îmi pare rău să-ți aducem o veste tristă.

Masao crezu, pentru o clipă, că inima îi va înceta să bată.

— Ce… Ce anume s-a întâmplat?

— Mama și tatăl tău. Aseară au pierit într-un accident de avion. Am aflat chiar acum.

*

Masao îl privi îndelung neîncrezător; brusc îl copleși o senzație de irealitate. Părinții lui nu puteau să fie morți, era imposibil! Amândoi erau atât de plini de viață! Era victima unui coșmar, care avea să se sfârșească numaidecât.

Teruo continuă:

— După câte am înțeles au murit pe loc. Cu siguranță n-au simțit nici o durere.

Masao însă simți durerea. Spaima și frica de moarte, prin care trecuseră părinții lui, în ultimele clipe înainte de moarte.

— Eu… Avea senzația că va leșina. Inspiră profund, ca să-și regăsească stăpânirea de sine. Unde… s-a întâmplat?

— În Munții Apalași, din estul Statelor Unite. Tatăl tău urma să inaugureze o nouă fabrică. Teruo își cuprinse nepotul cu brațul pe după umeri. Împreună cu mătușa Sachiko, vom pleca cu toții mâine dimineață cu avionul în America. Să aducem acasă rămășițele pământești ale părinților tăi, ca să aibă parte de funeraliile care li se cuvin.

Masao dădu din cap, incapabil să rostească un cuvânt.

*

Masao habar n-avea de când se aflau lângă el mătușa și unchiul, care îi vorbeau, fără încetare. Rosteau cuvinte pline de iubire și de mângâiere, dar care lui Masao i se păreau niște zgomote fără înțeles, care treceau pe lângă el. Tatăl și mama lui trăiau în inima sa, îi vorbeau, îl iubeau și făureau împreună cu el planuri de viitor, așa cum făcuseră întotdeauna.

— Știi pentru ce afacerile noastre prosperă cu atâta repeziciune, Masao? Pentru că le suntem superiori celorlalți. Ne dăm mai multă silință. Avem șansa de a fi japonezi. În alte țări muncitorii fac neîncetat greve. În Japonia suntem cu toții asemenea membrilor unei singure familii. Ceea ce e bine pentru un individ e bine și pentru ceilalți.

Masao își aduse aminte că pe când avea doisprezece ani, alergase într-o zi la tatăl său.

— Tată, am o idee. Cred că e bună.

— Vorbește, Masao!

— Știi cum pune o adiere de vânt în mișcare o moară de vânt, ca să producă curent electric?

— Da.

— Prin urmare, dacă un automobil merge cu nouăzeci sau o sută de mile pe oră, de ce n-am putea utiliza curentul de aer rezultat din deplasare pentru a acționa pinionii din motor, ca să avem nevoie de mai puțină benzină?

Tatăl său îl ascultase cu seriozitate.

— E o idee excelentă!

Apoi i-a explicat pe îndelete lui Masao principiile fizicii, respectiv, forța înmulțită cu viteza, precum și legile mecanicii. Ideea lui Masao era irealizabilă, dar tatăl său îi dăduse senzația de a fi descoperit ceva formidabil.

Kunio Hidaka, directorul general al tuturor fabricilor Matsumoto de pe teritoriul Statelor Unite se aflase chiar atunci în vizită la Tokio și în seara respectivă, la cină, tatăl lui Masao îi relată, plin de mândrie, ideea fiului său. Masao avea senzația că e un om în toată firea.

Kunio Hidaka era un bărbat înalt, prietenos, care avea întotdeauna timp pentru Masao și problemele lui. Ori de câte ori venea la Tokio, domnul Hidaka îi aducea lui Masao daruri. Erau alese cu multă grijă, ca să stimuleze imaginația și aspirațiile băiatului. Era în stare să petreacă ore în șir, discutând cu Masao despre obiectivele concernului Matsumoto Industries.

— Va veni o vreme când firma va fi a ta, îi spunea adesea Kunio Hidaka. E nevoie să înveți ce trebuie să știi despre ea.

— Nu-i băga gărgăuni în cap nepotului meu, ripostă prompt unchiul Teruo. Să-și termine mai întâi școala. Numai la asta ar trebui să-i stea gândul.

Tatăl lui Masao surâse și adăugă plin de diplomație:

— Aveți amândoi dreptate. Mai întâi să-și termine studiile și abia după aceea urmează să-și ocupe Masao locul cuvenit la Matsumoto Industries.

Într-o după-amiază, chiar înainte de a se întoarce în America, Kunio Hidaka se întoarse către Yoneo Matsumoto și îi spuse:

— Ar trebui să veniți cât de curând împreună, tu și cu Masao în Statele Unite.

Tatăl lui Masao dădu din cap.

— Intenționez acest lucru. După ce va împlini optsprezece ani, te voi vizita împreună cu fiul meu…

Acestea se petreceau exact cu un an în urmă.

Și acum, se gândea Masao, plin de amărăciune, am optsprezece ani și voi pleca pentru prima oară în America, ca să aduc acasă rămășițele pământești ale mamei și ale tatălui meu…

Izbucni în plâns.

*

A doua zi, dis-de-dimineață, Masao, unchiul Teruo și mătușa Sachiko au urcat la bordul avionului cu reacție al firmei. Peste cincisprezece minute avionul a decolat, cu destinația New York. În mod normal, Masao ar fi fost teribil de emoționat și foarte bucuros să viziteze Statele Unite, despre care tata îi povestise o mulțime de lucruri.

— Acolo există orașe mari și ferme, zgârie-nori și ranch-uri, munți și lacuri. De parcă s-ar fi adunat laolaltă cincizeci de mici Europe, așa să știi, Masao, îi spusese tata. Fiecare stat e o țară în sine și diferă de toate celelalte.

Dar acum, când era, în sfârșit, în drum spre America, Masao nu simțea nici un fel de emoție. Era copleșit de un sentiment profund de mâhnire și singurătate. N-avea nici frați, nici surori, pe nimeni cu adevărat apropiat, care să-i împărtășească durerea. Știa că viața lui nu va mai fi la fel ca până acum. Privi în față, unde stăteau mătușa și unchiul și le era recunoscător pentru sprijinul și înțelegerea de care au dat dovadă. Nu era chiar cu totul singur.

După aterizarea avionului pe aeroportul John F. Kennedy, au trecut prin vamă, prilej pentru Masao ca să facă o descoperire uimitoare.

Clădirea uriașă era înțesată de oameni, în majoritate turiști și americani, care se întorceau acasă. Pretutindeni oameni vorbind o limbă care îi suna total străin și misterios. Într-un târziu, își dădu seama că discutau în englezește! Era un șoc în toată puterea cuvântului. Deși învățase engleza la școală, nu pricepea absolut nimic din tot ce spuneau. Turuiau ca niște mitraliere, așa încât cuvintele se înlănțuiau. De-ar vorbi măcar ceva mai rar!

În cele din urmă au scăpat din vamă și au ieșit afară. Lângă trotuar, îi aștepta limuzina imensă a firmei. Șoferul era un bărbat uriaș, de o urâțenie respingătoare. Se numea Higashi și avea o conformație de pugilist.

După ce valizele au fost așezate în portbagaj, Teruo privi spre nepotul său:

— Mergem afară din oraș. Firma are o cabană de vânătoare, pe malul unui lac, foarte aproape de locul accidentului. Mâine voi întreprinde toate demersurile necesare, ca să preluăm rămășițele pământești ale părinților tăi.

Rămășițele pământești ale părinților tăi!Sună atât de glacial și de irevocabil! Masao simți cum îl trec fiorii.

Higashi a condus mașina prin labirintul aeroportului imens și la ieșire s-a înscris pe autostrada care ducea spre nord. Era o seară molcomă de primăvară și peisajul era superb. Adierea serii era blândă și copacii își etalau întreaga lor splendoare de frunziș verde și flori. Explozia de frumusețe îl întrista însă și mai adânc pe Masao. Într-un fel i se părea nedrept că viața își urma cursul nestingherită de parcă nu s-ar fi întâmplat absolut nimic; că, în ciuda morții, florile înfloreau, iar oamenii râdeau și îngânau cântece vesele. Masao era copleșit de o tristețe profundă, sumbră.

Au mers cu mașina vreo două ore pe drumurile întortocheate de munte, străbătând sate adormite și lăsând în urmă ogoare și păduri.

Când au ajuns în dreptul unui orășel, unde pe o placă indicatoare scria: Bine ați venit la Wellington!, Teruo interveni:

— Vom fi numaidecât acolo.

Peste cincisprezece minute ajunseră la destinație.

*

Cabana de vânătoare a firmei servea pentru găzduirea somptuoasă a partenerilor de afaceri de vază. Era un chalet feeric, cu patru etaje, așezat în inima munților, cu vederea la un lac întins.

— Îmi pare rău că pentru moment nu dispunem de personal, îl informă Teruo pe Masao, scuzându-se. Vizita noastră este inopinată. Dar sper că ne vom descurca și singuri, câteva zile, nu-i așa?

— Firește că da, Teruo-ojisan, răspunse Masao.

Higashi duse valizele în casă și îi arătă lui Masao camerele care îi fuseseră puse la dispoziție la etajul al doilea. Era un apartament spațios, cu terasă proprie, de unde puteai cuprinde cu privirea lacul întins și întreaga priveliște. În dormitor era un șemineu imens. Mobilierul stil era splendid. Patul avea un aspect ispititor și confortabil.

În timp ce Masao își despacheta bagajele au intrat Teruo și Sachiko, să-i ureze noapte bună.

Teruo îl informă:

— Mâine voi dispune efectuarea tuturor demersurilor necesare și poimâine ne întoarcem la Tokio.

— Îți mulțumesc, Teruo-ojisan.

— Încearcă să dormi puțin.

— Da, Teruo-ojisan.

Sachiko îl cuprinse pe băiat cu brațul pe după umeri și îi șopti:

— Mama și tatăl tău și-ar dori în clipa asta să fii curajos.

— Așa voi fi, promise Masao. Trebuia să fie. În memoria lor.

— Dacă ai nevoie de ceva, spuse Sachiko, dormitorul nostru e chiar vizavi, pe coridor.

Singurul lucru de care avea nevoie Masao era singurătatea, pentru a putea fi în preajma tatălui și a mamei, pentru a putea evoca lanțul amintirilor fericite. Rămase treaz toată noaptea, gândurile sale rătăcind nestingherit în trecut.

Se afla într-o barcă și pescuia, împreună cu tatăl său. Era o zi călduroasă, cu cer senin, și adia o briză, mirosind plăcut a sare. Tata i-a povestit întâmplări din tinerețe, despre felul în care crescuse, ca fiu al unei familii nevoiașe.

— Eram decis să reușesc, Masao. Nu mă interesau banii sau succesul de dragul succesului. Voiam, pur și simplu, ca realizările mele să fie cele mai bune cu putință…

Se afla în bucătăria lor călduroasă, împreună cu mama sa, și o urmărea cum pregătește cina. A rugat-o să-i povestească încă o dată întâmplarea care îi plăcuse atât de mult, cea legată de viscol.

— Când ai venit pe lume, spuse ea, era o iarnă foarte grea și n-aveam bani să cumpărăm cărbuni pentru încălzirea locuinței. Într-una din seri a viscolit îngrozitor. Plângeai în leagăn și noi te-am acoperit cu o pătură. S-a făcut și mai frig și am pus încă o pătură peste tine, apoi un covor și pe măsură ce frigul se întețea puneam din ce în ce mai multe lucruri peste tine, ca să-ți țină de cald. Paltoane și pături și perne… A fost o adevărată minune că nu te-ai sufocat.

Auzea râsul încântător, ca un clinchet de clopoțel al mamei și glasul grav, profund al tatălui. Și au rămas toată noaptea în preajma lui Masao.

Nu-i va mai revedea niciodată, nu-i va mai putea atinge sau strânge în brațe. Știa însă, cu certitudine, că vor dăinui de-a pururi în sufletul lui.

*

La revărsatul zorilor, Sachiko apăru în dormitorul lui Masao. Văzu patul neatins, dar nu spuse nimic.

— Ți-am pregătit micul dejun, Masao-chan!

Masao clătină din cap.

— Nu, mulțumesc, Sachiko-obasan. Nu mi-e foame.

— Trebuie să mănânci ceva. Ca să nu-ți pierzi puterile. Te rog!

— Bine! Voi încerca.

A urmat-o până jos, în sufrageria spațioasă, unde îl aștepta Teruo la masă.

— Ai reușit să dormi puțin, nepoate?

— Da, mulțumesc, domnule.

Nu închisese niciun ochi toată noaptea.

Masao se așeză, mătușa Sachiko îi turnă cafeaua. Constată cu stupoare că avea o foame de lup. Avea sentimente de culpabilitate pentru că mânca cu atâta poftă, dar n-avea încotro.

Teruo spuse:

— În cursul dimineții ne va face o vizită cineva.

Masao își ridică privirea, surprins:

— Cine?

— Tadao Watanabe.

Numele i se păru cunoscut și fulgerător Masao își aduse aminte. Domnul Watanabe era consilierul juridic personal al tatălui său.

— De ce vine? întrebă Masao.

— Aduce testamentul tatălui tău.

Observă expresia de aversiune de pe chipul lui Masao.

— Știu ce gândești. Dar Matsumoto Industries e un mare imperiu industrial, Masao. Cineva trebuie să-l conducă. Cine va fi acela vom afla din testamentul tatălui tău.

— Da, firește.

Masao încercă să înțeleagă. Dar inima sa nu se afla alături de imperiul Matsumoto. Ea era lângă omul care-l întemeiase, îl înălțase și care fusese atât de mândru de el.