Droguri si moarte la Los Angeles (Seria Politia Criminala)

Droguri si moarte la Los Angeles de Anthony King politia criminala 1

CAPITOLUL 1

— Aleargă! Ai pierdut circa patru secunde la ultimul tur de pistă.

Cu toată durerea din gamba dreaptă, cuprinsă de crampe, Camille îi zâmbi în fugă antrenorului ei din ultimii doi ani. Și proaspăt amant de numai trei luni. Mara, buna ei prietenă încă din copilărie, care nu lipsea de la niciun antrenament, darmite de la vreo competiție oficială, încerca și ea să o încurajeze:

— Hai, Cami, știu că poți! Mai ai doar două ture de stadion.

Arena, pe care își desfășura activitatea și clubul privat de atletism al lui Dennis Burrell, era situată în Westwood, Los Angeles, un cartier mare cât un oraș. Mai precis, acesta era amplasat aproximativ la mijlocul distanței dintre Hollywood și Oceanul Pacific, în apropiere de Universitatea California din Los Angeles.

Atletismul era viața ei. Camille Schulze începuse să fie îndrăgostită de acest sport încă din copilărie, încântată fiind de competițiile de anvergură televizate, dintre care nu scăpa niciuna. Din pricina acestei nevinovate pasiuni își cam neglijase școala, dar părinții ei – oameni destul de înstăriți – rezolvaseră situația, angajând pentru fiica lor un fel de meditator-preparator, care o ajuta în fiecare zi la lecții. Acesta reuși să o stăpânească până la bacalaureat, pe care fata îl luă la mustață, cum s-ar spune. Dar, deîndată ce termină cu această neplăcută activitate, Camille se dedică în întregime atletismului, mai exact probelor de fond și semifond, la care constituția sa robustă îi asigura o carieră promițătoare.

Așadar, își abandonă definitiv studiile și se înscrise la clubul privat al lui Burrell, care nu concepea, după propriile-i spuse, să nu scoată din ea o mare campioană. Ce-i drept, spre acest ideal o stimulau talentul său, o voință de fier și o putere de muncă fenomenală. Păcat că nu poseda o musculatură prea robustă a picioarelor!

Avea nevoie doar de puțin succes ca să reușească, iar antrenorul și prietena ei cea mai bună, Mara Bachman, o încurajau încontinuu în acest sens, cu toate cele trei entorse pe care le suferise în ultimii doi ani. Poate și din cauza acestor accidente ieșise prima în puține competiții și acestea nu prea importante, însă era destul de tânără la cei 20 de ani ai săi, iar norocul i-ar mai fi putut surâde o bună bucată de timp. Burrell justifica lipsa temporară de rezultate notabile, incriminând masa musculară a Camillei ca fiind insuficient dezvoltată. Ceea ce putea fi rezolvat printr-un regim alimentar adecvat marilor campioni și prin multă muncă. De aceeași parte a baricadei se afla și tatăl vitreg al fetei, medicul Rutger Schulze, ce ținea foarte mult la antrenor și la munca pe care acesta o depunea pentru succesul fiicei sale adoptive. Deoarece se căsătorise cu actuala sa soție pe vremea când Cami abia împlinise 3 anișori, doctorul și-ar fi dorit și el un copil, de preferință un băiat, dar soarta nu fusese de partea lui. Până la urmă se mulțumise cu o familie destul de fericită și suficient de bine situată financiar, compusă din numai trei persoane.

— Mai ai o singură tură, poți recupera acum ca să ieși prima! – îi mai strigă o dată Dennis de pe marginea pistei.

Cu Mara Bachman era prietenă încă de la grădiniță și nu se despărțiseră niciodată, iar părinții lor erau buni amici. Ele erau considerate de toată lumea ca două fațete inseparabile ale aceleiași entități. Și totuși erau atât de diferite! Pe cât era Cami de sportivă și de puțin atrasă de spiritualitate, în ciuda inteligenței ei înnăscute, pe atât de ocupată era prietena ei de lecturare a mormane de cărți cu titluri imposibile. Pe lângă asistarea carierei prietenei ei, Mara – deși avea părinți bogați, care o ajutau financiar – își câștiga existența din scenarii de scurt metraj pentru televiziune și radio.

— Acum ești în linie dreaptă! Trage tare la sprint! – o încuraja de astă dată prietena, când atleta trecu prin fața ei cu chipul marcat de efortul depus.

În mod paradoxal, seducătoarea Camille nu își bătea capul cu felul în care arăta, în vreme ce erudita Mara era cochetă ca o doamnă de salon și știa să își pună foarte bine în valoare farmecele feminine.

* * *

Să câștige! Să iasă prima dintre cele trei alergătoare mult mai în vârstă decât ea și mai puțin pregătite fizic. Închise ochii pentru două secunde. Trebuia să-și joace rolul până la capăt. Acum urma sprintul final. Numai de-ar lăsa-o această blestemată de crampă musculară și inexplicabila greutate pe care o resimțea în zona gambelor! Știa că va câștiga. Trebuia să câștige, altfel nu se putea. Totuși, picioarele nu o ajutau deloc să le ajungă din urmă pe adversarele ei din acea partidă neoficială de 3.000 m. Nu mai putea, dar n-avea cum să abandoneze. Nu o făcuse niciodată până atunci și nici acum nu avea așa ceva în gând. Poate din cauza furiei sale neputincioase nu era în stare să le întreacă pe cele două, care parcă se mai depărtaseră puțin de ea. Gata, pierduse. Ea trecuse ultima linia de sosire. Își luă sacul de sport și prosopul, îndreptându-se, fără să privească pe nimeni, spre vestiare. Nu își putea da seama ce era cu ea. Probabil un duș va fi și reconfortant și consolator, se gândi Camille, care abia mai răsufla, de parcă ar fi avut o mare greutate pe piept.

— Oare ce să fie cu Cami? – îl întrebă Mara pe Dennis, în drumul lor spre cabine.

— O pasă proastă, nimic altceva. Așa se întâmplă cu toți marii campioni.

— Poate fi din pricina mâncării?

— Nici să nu-ți treacă prin minte așa ceva! Știi foarte bine că ea nu pune în gură înainte de alergare decât o cafea neagră.

Camille nu mai avea crampe, însă simțea cum greutatea din gambe urca în brațe și mai acut în ceafă. Niciodată nu mai avusese asemenea simptome. Intră sub duș, dar starea de rău persista, ba mai mult, se amplifica de la un minut la altul, încet-încet, izolând-o de tot ce era în jurul ei.

Prin crăpătura ușii apăru capul îngrijorat al Marei:

— Cum merge?

— Nu prea grozav, parcă aș cântări tone, nu 58 kg.

— Ești furioasă că n-ai reușit să învingi, nu-i așa? Nu te mai gândi la asta. Data viitoare va fi mult mai bine, ai să vezi!

— Bineînțeles că am draci, oricine ar avea în locul meu, dar este ceva ce nu pricep. Ai vrea să-l chemi puțin pe Dennis?

— Desigur, imediat.

* * *

Burrell nu era numai antrenor, ci avea pregătirea necesară și ca preparator fizic sportiv.

Mara pătrunse în vestiarul bărbaților, pentru a-l căuta pe antrenor. Acesta se pregătea și el pentru duș, având în jurul taliei doar un prosop înnodat. Corpul frumos încă, la cei 40 de ani ai lui, o făcu pe fată să aibă unele gânduri nu tocmai catolice la adresa bărbatului, dar nu i-ar fi făcut, pentru nimic în lume, așa ceva celei mai bune prietene pe care o avea. Cu toate că nu era prima oară când o încercau simțăminte erotice în prezența lui.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu știu. Ea nu se simte bine deloc și te-a chemat. Nu mai e nimeni la dușuri.

— Bine, mulțumesc! – mai spuse antrenorul și se îndreptă, oarecum grăbit, spre locul în care se afla eleva și amanta lui.

Prin aburi, Camille abia se mai putea ține pe picioare.

— Ce e cu tine? – se interesă Dennis.

— Nu știu, mă simt atât de greoaie, respir cu dificultate, iar membrele îmi sunt amorțite. Mai devreme erau doar gambele, dar acum și mâinile mă înțeapă. O fi ceva cu circulația sângelui?

El ezită puțin, după care își atârnă prosopul într-un cuier și intră în cabină alături de Camille, pe care o luă imediat în brațe. Fata se sprijinea de el mai mult decât stătea pe propriile picioare. Antrenorul îi puse mâna sub sânul stâng și aproape imediat își dădu cu părerea, încercând să o liniștească:

— Ai puțină tahicardie, probabil și o oarecare hipoglicemie. Ți-am repetat de atâtea ori că nicio alergare, indiferent de distanță, nu trebuie luată în glumă. Dovadă rezultatul cu care te-ai ales astăzi!

— Bine, dar eu am făcut tot ce am putut.

— Aiurea! De fapt, eu sunt de vină. Nu trebuia să te las să intri pe pistă decât după un mic dejun sănătos. Te-ai fi simțit cu totul altfel acum. Și învingătoare pe deasupra.

— Ești sigur că nu e ceva grav?

— Grav pe dracu’! Ai doar 20 de ani și un organism de elefant. Ce poate fi grav într-o atare situație? O masă bună și totul o să treacă.

— Dennis, nu cumva mi-ai dat niște mizerii să înghit?

— Te referi la droguri? Ce, ești nebună?

— Iartă-mă! Nici eu nu mai știu ce spun de când am pierdut cursa în fața acelor epave. De vină este, probabil, nemărginitul meu orgoliu. Pe viitor o să încerc să mă controlez mai bine.

— În acea zi vei fi o mare campioană!

— Hai, nu mai vorbi cu mine ca și cum ai sta la palavre cu un copil.

— Am observat de câtăva vreme că nu mai ești o fetișcană…

— Și-atunci, ce mai aștepți? Nu crezi că ar fi timpul să mă faci bine? Doar ești și preparatorul meu fizic!

Dennis îi închise gura cu o scurtă sărutare, după care îi lăsă căile respiratorii libere, pentru a putea trage aer în piept cât mai bine. Iar mâinile sale puternice începură să alunece alene pe trupul ei tânăr și viguros. Orice s-ar spune, nu era un bărbat care să rămână indiferent lângă o tânără superbă precum Camille. Parcă executa un ritual, se gândi el, dar nu lăsă această imagine să-l distragă de la ceea ce avea de dus la bun sfârșit atunci și acolo. În vreme ce apa cădea pe ei, Dennis o îmbrățișa cu o pasiune nedisimulată, urmărindu-i conturul trupului, poate puțin cam solid în partea din spate și mai jos, până pe la genunchi. Ea gemea, înclinându-și capul când într-o parte, când în cealaltă. De aceea, bărbatul o întoarse de-a binelea cu spatele la el, o sărută pe gât și pe umeri, prinzându-i apoi cu hotărâre sânii puternici – poate puțin prea puternici – în mâini.

Și Camille era pasionată de amor, cu toate că nu se putea declara o expertă la acest capitol. Majoritatea cunoștințelor sale erotice mai sofisticate se legau, în special, de numele partenerului ei; însă tot ceea ce făcea, făcea cu mare pasiune.

— Dragul meu, nu-i așa că mă iubești și mă vrei? – îl întrebă ea, amețită cum era și dornică de amor.

Bineînțeles că bărbatul nu îi dădu niciun răspuns, întorcând-o din nou cu fața la el și mușcându-i lobul unei urechi. Ea își ridicase deja un picior și, reușind cu greu să-și mențină echilibrul, îl încolăci pe amantul ei pe după șolduri. Avea neapărată nevoie de sex, iar amândoi știau acest lucru.

Și Dennis era pregătit de a trece la atac. Făcuse amor cu ea de zeci de ori, dar niciodată nu se săturase. O luă în brațe până la urmă, iar fata, cu o grimasă de bucurie pe chip, îi zâmbi recunoscătoare, petrecându-și brațele în jurul gâtului lui. Ochii ei căprui, întredeschiși, căutau privirea bărbatului, sorbind-o cu mare dragoste.

Începu să împingă, metodic și rar, rezemând-o pe Camille cu spatele de peretele faianțat și flexându-și puțin genunchii. Sub strânsoarea brațelor lui, fata se unduia atât cât putea, scâncind din ce în ce mai excitată. Își strânse puternic pleoapele și începu să articuleze un fel de rugăminți fierbinți – sau, poate, cuvinte de dragoste – însă vorbele ei nu mai erau inteligibile, semănând mai mult cu un bolborosit. El își acceleră ritmul, intrând din ce în ce mai mult, iar ea se prinse cu o mână de brațul dușului, pentru a fi mai ușoară și a-i da o mână de ajutor. Pe lângă zgomotul apei care cădea asupra lor, nu se mai auzeau decât gâfâielile bărbatului și plesniturile feselor Camillei de faianța udă. Ea vru să scoată un țipăt de plăcere, însă ceea ce îi ieși din gâtlej fu un horcăit, care nu îl făcu pe Dennis să își tempereze elanul. Ba dimpotrivă, pătrunderea lui implacabilă devenea din ce în ce mai violentă, amândoi știind că acest lucru nu le era dizgrațios defel.

În culmea extazului, Burrell tresări. Amanta lui avusese cu siguranță orgasm, apoi, corpul ei se cabrase spasmodic de câteva ori, ca în cele din urmă fata să se lase greoaie pe umerii lui, lunecându-i din mâini pe podea. El opri dușul, încercă s-o ridice și, îngrijorat, o mai palpă o dată sub sânul stâng. Inima Camillei Schulze încetase să mai bată.

CAPITOLUL 2

Două luni mai târziu, aproape de sfârșitul lui octombrie, detectivul Jane Heron de la Poliția Criminală, Divizia „Cazuri Speciale”, lăsă pe birou dosarul studiat pe jumătate, care fusese adus de șeful ei, căpitanul Corky West. Un lucru era clar pentru Jane: cafeaua din secția de poliție nu putea fi băută decât atunci când oboseala te făcea să nu-i mai simți gustul. Avea o aromă înfiorătoare. Tocmai de aceea își luă sacul și își căută mașina în parcare: știa ea, la câteva străduțe depărtare, un mic bar în care se putea bea un espresso adevărat. Totodată, făceau acolo și niște sandvișuri excelente, iar în acea dimineață nu pusese nimic în gură.

Trecuseră puțin peste trei săptămâni de când se întorsese din scurtul ei week-end, petrecut în compania lui Dan Anderson, ocazie cu care își încheiase relația cu acest ultim amant. Era prea posesiv, pretențios și egoist pentru gustul ei. De atunci avusese parte doar de rutina insuportabilă de la „Cazuri Speciale”. Niciun dosar mai acătării care să-i scoată în evidență aptitudinile de detectiv, alături de coechipierul ei, simpaticul și inteligentul Eric Black, ce adesea se dovedea foarte puțin simpatic și prea puțin inteligent – după criteriile ei de clasificare a bărbaților. Nici măcar niște skin-heads nu mai profanaseră morminte de animale din cimitirul aflat pe una dintre colinele care împrejmuiesc Los Angeles-ul. Sau măcar niște asasini, acolo, care să-i mai dezmorțească puțin pe amândoi. Doar nu se pocăiseră cu toții în noul mileniu!

Ajunsă la cafeneaua „Monica’s”, îl salută pe serviabilul patron Jimmy H., după care ocupă o masă la fereastră. Îndată o și reperă pe fata așezată la câțiva metri distanță, pe care nu o observa pentru prima dată pe urmele ei. Aceasta, frumușică foc, îi întrerupse șirul gândurilor și o făcu să se întrebe: „Ce-o vrea de la mine, căci mă urmărește de câteva zile?” O văzuse de trei ori în ultima săptămână și asta în condițiile în care nu era în permanență atentă să observe dacă o urmărea sau nu cineva. De obicei, ea era urmăritoarea.

Nu mai avu răbdarea de a o mai întâlni și în alte rânduri, iar după ce primi comanda, bău cafeaua din trei înghițituri și mușcă sănătos de două ori din sandvișul cu șuncă și cașcaval. Apoi, își luă sticla cu apă minerală într-o mână și se îndreptă spre „codița” ei, așezându-se fără să ceară permisiunea la aceeași masă. Așteptă.

Fata dădea semne de timiditate și cu greu reușea să susțină privirea ușor ironică a Janei. În cele din urmă îndrăzni, cu o voce blândă și destul de nehotărâtă:

— Numele meu este Mara Bachman. Polițista nu zise nimic, așteptând ca interlocutoarea ei să continue.

— Nu știam cum să intru în vorbă cu dumneavoastră, de aceea v-am tot urmărit; văd că v-ați dat seama.

— O.K., pentru că am luat eu inițiativa, profită și spune-mi ce ai de spus!

— Coafeza dumneavoastră, Ritta, m-a sfătuit să vă abordez și ea mi-a spus cum arătați și unde vă pot găsi. Văd că părul v-a mai crescut puțin.

Așa era. Nu mai fusese la Ritta de vreo patru luni de zile, când se tunsese fistichiu, din cauza unei anchete întortocheate, în care trebuia să semene cât de cât cu o anumită persoană dispărută.

— Într-adevăr, răspunse Jane, trecându-și cochet mâna prin plete și înghițind ultimul dumicat din gustosul sandviș. Va trebui să fac o vizită la coafor în curând, pentru a mai tăia puțin din vârfuri. Mi-e jenă să merg cu dezastrul pe care-l am în cap la un salon mai scump. Deci, o cunoști pe Ritta. Iată un punct comun! Mai departe?

— Este esteticiana mea preferată – continuă Mara Bachman – și, cu timpul, ne-am împrietenit.

— Ce nevoie ai de o esteticiană cu frumusețea și tinerețea de care te bucuri din plin?

— Tatăl meu, care este un om de afaceri foarte priceput, spune că atunci când dispui de un capital, trebuie să știi neapărat să-l fructifici.

— De acord. Și de ce m-ai căutat? Mara continua să ezite.

— Hai să fim serioase, draga mea, continuă polițista. De câteva zile mă tot urmărești, iar Ritta nu te-ar fi trimis la mine fără un motiv bun. Așadar, dă-i drumul, că doar începutul va fi un pic mai greu.

Tânăra oftă din rărunchi. Se vedea că obrajii ei prinseseră ceva mai multă culoare.

— Vă spune ceva numele de Camille Schulze?

— Desigur, atleta care a murit subit, sub duș, după o probă de semifond, în brațele amantului și, totodată, a antrenorului ei. Asta parcă se întâmpla prin august, nu-i așa?

— Exact.

— Am auzit că era o alergătoare ce promitea foarte mult, iar constituția sa fizică nu putea da nimănui de bănuit în legătură cu destinul tragic de care a avut parte. O criză cardiacă atât de puternică, încât să provoace moartea unei sportive de numai 20 de ani – greu de crezut!

— Așa gândesc și eu! – se bucură Mara că trecuse de momentul penibil al demarării delicatei discuții cu polițista. Cami era cea mai bună prietenă a mea. Îmi era aproape o soră, cu care am fost împreună de când mergeam la grădiniță și până în urmă cu două luni. Mai e ceva: ea nu suferea de inimă, asta n-ați spus-o.

— Într-adevăr, așa e. Dar eu zic să nu ne mai rotim în jurul cozii. Crezi că a fost asasinată?

— Poate cuvântul este cam dur. S-ar putea să fie vorba doar despre o omucidere involuntară sau circumstanțială.

— Faci aluzie la vreun dopaj nefericit, Mara?

— Cam așa ceva. E un gând care nu îmi dă pace și basta. Dar, în orice caz, indiferent ce s-a întâmplat în realitate, Cami nu avea habar. Nu ar fi intrat niciodată într-o asemenea încurcătură, date fiind țelurile ei foarte înalte, iar dacă totuși, ar fi făcut-o, eu sunt prima căreia i s-ar fi destăinuit. Mie îmi spunea absolut totul.

— Cum poți fi atât de sigură?

— V-am spus că eram ca două surori. Nu aveam niciun fel de secrete una față de cealaltă, iar eu participam la toate antrenamentele și concursurile ei. Ar mai fi de adăugat că prietena mea, acum decedată, suferea de un orgoliu exagerat. N-ar fi acceptat niciodată ca un artificiu să o ajute în succesul pe care ea dorea să îl atingă prin propriile forțe.

— Bun. Și după părerea ta cine a făcut-o?

— N-aș putea fi sigură de identitatea celui care i-a provocat moartea, dar cu siguranță că antrenorul și amantul ei, Dennis Burrell, este implicat într-o măsură covârșitoare. Camille îl iubea la nebunie și credea foarte mult în el.

— Ai ceva dovezi în acest sens?

— Tocmai asta e problema, mărturisi Mara cu vocea sugrumată de emoție.

— În acest caz, e clar că nu poate fi deschisă o anchetă oficială.

— Păi, acesta-i motivul pentru care v-am și căutat pe dumneavoastră! Ritta mi-a spus că lucrați în cadrul unui serviciu special al poliției și că sunteți singura care ați putea să mă ajutați.

— Este adevărat că lucrez la „Cazuri Speciale”, însă această tragedie nu este de resortul nostru. Îmi pare rău!

— Chiar dacă vă spun că unul dintre amicii lui Burrell, cu care este foarte probabil ca acesta să fi făcut afaceri, se numește Simon Molland? Mâna Janei Heron strânse involuntar sticla de apă minerală, iar plasticul scoase un zgomot sinistru, își reaminti imediat că îi vorbise coafezei Ritta despre această persoană, care jonglase cu întreaga poliție din Los Angeles, ba chiar își bătuse joc de mai multe secții redutabile din alte mari orașe. Nimeni nu fusese în stare să-l înfunde, nici măcar FBI-ul, care avea un dosar frumușel despre el, însă fără vreo probă incriminatorie de nezdruncinat în fața instanței de judecată și a Juriului celor 12. Devenită pe loc atentă, polițista îi ceru fetei:

— Te rog să fii puțin mai precisă!

— La câteva zile după moartea Camillei, la ieșirea de la ceremonia incinerării, Burrell a dispărut pe tăcute, ca și cum ar fi avut o întâlnire care nu suporta nicio amânare. Având în vedere bănuielile mele și poate mult prea pătimașe – am găsit că acest comportament era bizar și l-am urmărit. Avea, într-adevăr, o întâlnire cu un tip dubios, într-o cafenea din apropiere de Hollywood Wax Museum.

— Iartă-mă că te întrerup. Știi că în muzeul la care te-ai referit se găsesc peste 185 de figuri de ceară înfățișând diverse personalități, printre care și Marilyn Monroe, a cărei moarte a rămas până astăzi un mister? Dar, mai bine continuă!

— Când cei doi s-au despărțit, după un sfert de oră, l-am urmărit pe tip și i-am notat numărul mașinii. Din păcate, nu am reușit să-i disting aproape deloc figura. Dar am un amic care lucrează la serviciul circulației rutiere și el mi-a spus că respectivul automobil aparține unui oarecare Simon Molland, mare mafiot din lumea interlopă internațională. Cum nu prea sunt interesată de presa scrisă sau de TV, acest nume nu mi-a spus nimic, până când m-am destăinuit Rittei.

— Tot ce ai spus până acum mi se pare foarte interesant. Ai putea să îmi faci un mic rezumat asupra circumstanțelor exacte ale morții Camillei Schulze și asupra celor ce s-au mai întâmplat în zilele următoare?

— Fără îndoială!

Vocea Marei stătea să dea în plâns din când în când, dar tânăra se stăpânea cu stoicism. Polițista aprecie sinceritatea fetei ca reală, însă trebuia avut în vedere ca nu cumva intensitatea durerii ei să-i perturbe facultatea de analiză și expunere a derulării faptelor. O îndemnă să continue.

— Eram pe teren și urmăream o cursă amicală de 3.000 m, la care Camille participa în compania a două atlete mult mai în vârstă și mai trecute decât ea, începu Mara.

Jane hotărî că trebuia neapărat să-și anunțe partenerul, Eric Black, despre cele aflate și să-l convingă pe căpitanul West să le dea lor cazul. Dacă era, într-adevăr amestecat Simon Molland, trebuia acționat cu maximum de discreție și rapiditate. Se despărți de Mara Bachman după ce aceasta își termină povestea și îi notă coordonatele, pentru a o putea găsi mai târziu. La despărțire, căldura cu care frumoasa tânără îi strânse mâna era mai mult decât elocventă. Fata își punea mari speranțe în ajutorul polițistei.