Amorul conjugal

Amorul conjugal de Alberto Moravia

Alberto Moravia (1907-l990) s-a născut la Roma, într-o familie burgheză înstărită. Începînd din 1927, și-a construit o carieră jurnalistică de succes, colaborînd la cotidieneleLa Stampa, Gazzetta del Popolo, Corriere della Sera. Și-a făcut debutul literar cuIndiferenții (1929), elogiat de critici ca unul dintre primele romane existențialiste europene. Inovatoare și incendiare, romanele sale explorează subiecte precum alienarea socială, sexualitatea lipsită de iubire sau ipocrizia vieții contemporane. Pînă acum au fost traduse în limba română :Disprețul (1954), ecranizat de Jean-Luc Godard în 1963,Ciociara (1957), ecranizat de Vottorio de Sica în 1969,Voyeurul (1985),Cum să trăiești cu o soție necredincioasă (1990).

Scris într-un stil fluid, de o simplitate și o eleganță încîntătoare, romanulAmorul conjugal (1949) explo­rează teme literare fundamentale, precum inspirația literară, efectul muzei asupra creativității și desco­peririi de sine, posibilitățile iubirii platonice și ale iubirii conjugale. Autorul surprinde cu o fină intuiție drama psihologică a unui diletant bogat care își vede năruindu-se cele mai înalte aspirații: să iubească o femeie și să creeze o operă literară valoroasă. Retră- gîndu-se împreună cu soția la o vilă izolată din Toscana pentru a scrie, Silvio Baldeschi își dă seama că lungile nopți de dragoste îi secătuiesc puterile și îi propune acesteia o perioadă de abstinență, pînă cînd își va încheia capodopera. Dar lucrurile iau o întorsătură tragică în momentul în care Leda e asaltată de avan­surile bărbierului, care îi vizitează zilnic. Narațiunea la persoana întîi transmite admirabil cititorului lipsit de altă perspectivă confuzia, nesiguranța, suferința și sentimentul de înfrîngere pe care le încearcă pro­tagonistul în momentul destrămării mariajului său.

înainte de toate, aș vrea să vorbesc despre soția mea. A iubi, pe lîngă multe alte lucruri, înseamnă a te desfăta privind și observînd persoana pe care o iubești. Și nu doar a te desfăta contemplîndu-i părțile frumoase, ci și părțile ei urite, puține sau multe cîte sînt. încă din primele zile de căsnicie am găsit o plăcere de neprețuit în a o privi pe Leda (acesta este numele ei) și în a-i studia chipul și trupul pînă la cele mai mici gesturi, pînă la cele mai fugitive expresii sufletești. Soția mea, atunci cînd ne-am căsătorit, avea puțin peste treizeci de ani (mai tîrziu, aducînd pe lume trei copii, unele trăsături ale ei n-aș spune că s-au schimbat, dar, în parte, s-au modificat). Deși nu neapărat de-o statură im­punătoare, era înaltă, cu un chip și un trup foarte frumoase, chiar dacă departe de a fi perfecte. Chipul prelung și slab avea acelaspect nedefinit, pierdut, aproape șters, pe care-l au uneori zeitățile clasice în unele ta­blouri antice mediocre, pictate îndoielnic și devenite și mai îndoielnice odată cu patina timpului. Acest aspect singular, al unei fru­museți imperceptibile care, precum o rază de soare pe un zid sau umbra unui nor trecător peste mare, poate dispărea în orice moment, i se trăgea fără îndoială de la părul lung, de un blond metalic, mereu un pic răvășit, cu șuvițe ce păreau să sugereze agitația spaimei și a fricii, și de asemenea de la ochii albaștri, foarte mari, puțin oblici, cu pupila dilatată și apoasă, a căror privire evazivă și reprimată te făcea să te gîndești, la fel ca părul, la o stare sufletească înspăimîntată și sfioasă. Avea un nas mare, drept și nobil și o gură mare roșie, cu un contur din cale afară de sinuos, de o senzualitate posomorită și greoa­ie, cu buza de jos răsfrîntă adînc peste bărbia prea mică. Era un chip neregulat și totuși foarte frumos, de o frumusețe, așa cum am spus, imperceptibilă care, în unele momente și împrejurări, despre care voi vorbi mai în­colo, părea să se dizolve și să dispară. Același lucru se putea spune și despre trup. De la brîu în sus, soția mea era slabă și delicată ca o copilă; în schimb, șoldurile, pîntecele, picioarele erau solide, puternice, adulte, de o vigoare atletică, provocatoare. Dar această lipsă de armonie, ca și cea a chipului, era anulată de frumusețea care, ca un aer familiar și impalpabil sau o lumină, în mod misterios transfiguratoare, o învăluia din cap pînă în picioare într-o aură de perfecțiune. Oricît ar părea de ciudat, uneori, privind-o, mi se întîmpla să mă gîndesc la ea ca la o ființă cu trăsături și forme clasice, fără de­fecte, numai armonie, seninătate, simetrie. Intr-atît mă înșela și mă seducea acea fru­musețe, pe care, în lipsa altor cuvinte, ești nevoit să o numești spirituală. însă erau și momente în care acel văl auriu se rupea și nu numai că mi se dezvăluiau numeroase nere- gularități, dar asistam la o transformare neplăcută a întregii ei ființe.

Am făcut această descoperire în prima zi de căsnicie și, pentru o clipă, aproape am avut senzația că am fost înșelat, la fel ca bărbatul care, căsătorindu-se din interes, descoperă, după nuntă, că soția e săracă. Așadar, în re­petate rînduri, chipul soției mele se contracta într-o grimasă vizibilă, mută, în care păreau să se exprime o teamă, neliniște, sfială și, în același timp, un interes dezgustat. în timpul acestei grimase, neregularitatea naturală a trăsăturilor ei ieșea la iveală, ca să zic așa, într-o manieră violentă, dînd întregului chip aspectul respingător al unei măști grotești care, intenționat, cu scopul unui comic ne­obișnuit, la limita dintre neplăcut și obscen, exagerează pînă la caricatură unele trăsă­turi : mai ales gura, apoi cele două riduri ce pornesc din colțurile gurii, nările și ochii. Soția mea își dădea pe buze cu mult ruj de culoare roșu aprins; pe lîngă asta, fiind palidă, își farda și obrajii. Aceste culori artificiale nu se observau cînd chipul era calm, armonizîndu-se cu cele ale ochilor, părului și tenului. Dar, odată ce apărea grimasa aceea, se distingeau, crude și aprinse, iar chipul ei, cu o clipă mai devreme atît de senin, luminos, de o frumu­sețe clasică, evoca trăsăturile ridicole și înflă­cărate ale măștilor de carnaval. El căpătă în plus acel aer obscen pe care moliciunea, căl­dura și vivacitatea cărnii îl imprimă crispă­rilor de asemenea natură.

La fel și corpul, precum chipul, avea modul lui de a alunga aerul încîntător al frumuseții și de a se contorsiona în mod respingător. Ea se gîrbovea toată, ca un om căruia îi e teamă

8sau îi e greață ; dar în același timp, cum fac unele balerine și actrițe de pantomimă cu scopul de a incita publicul, cu brațele și pi­cioarele întinse în față într-o atitudine de apărare și de respingere, corpul i se arcuia într-un act de chemare și de provocare. Da, părea că îndepărtează cu brațele un pericol imaginar, dar totodată, cu acea intensă dis­torsiune a șoldurilor, părea să arate că acel moment sau puseu nu-i era neplăcut. Atitu­dinea era vulgară și, însoțind uneori grimasa chipului, te făcea să te îndoiești că te găsești în fața aceleiași ființe doar cu o clipă mai devreme atît de plăcută, atît de senină, nespus de frumoasă.

Am spus că a iubi înseamnă să iubești totul la ființa iubită, atît părțile frumoase precum și, dacă ele există, părțile urîte. Aceste grimase, aceste distorsiuni, deși foarte respingătoare, mi-au fost imediat la fel de dragi ca frumusețea, armonia și seninătatea momentelor mai bune. Dar a iubi, uneori, în­seamnă a nu înțelege ; fiindcă dacă e adevărat că există o formă de iubire care presupune înțelegere, e la fel de adevărat că există și o alta, mai pasională, care te face orb în fața ființei iubite. Eu orb nu eram ; dar îmi lipsea luciditatea minții unei iubiri încercate și îndelungate. Știam că soția mea, în anumite împrejurări, devenea urîtă și vulgară ; mi se părea un fapt curios și, ca tot ce avea legătură cu ea, demn de iubit, însă dincolo de această constatare nu voiam să știu sau să ajung.

Trebuie să spun, în acest punct, că gri­masele și distorsiunile se întîmplau foarte rar și niciodată în intimitatea relației noastre. Nu-mi amintesc ca vreodată un cuvînt sau un gest de-al meu să provoace în ea acea ciudată transformare a chipului în mască și a corpului în marionetă. Dimpotrivă, în momentele de amor, ea părea să atingă maximul acelei fru­museți incredibile și inefabile. în pupila dilatată și apoasă a ochilor ei mari se forma atunci o chemare rușinată, blîndă, dulce, mai expresivă decît orice discurs; gura părea să exprime, prin senzualitatea și linia sinuoasă a buzelor, o bunătate numai a ei, capricioasă și inteligentă ; și tot chipul îmi cuprindea pri­virile ca o oglindă liniștitoare și misterioasă, încadrată destoinic de părul ei blond desple­tit. Iar trupul părea să se acomodeze în forma lui cea mai bună, zăcînd inocent și moleșit, fără putere și fără rușine, ca un pămînt al făgăduinței care se oferă celei dintîi priviri neîngrădit și inundat de lumină, cu cîmpurile sale, rîurile, colinele și văile pînă la linia orizontului. Grimasele și distorsiunile se în­tîmplau, în schimb, cu ocaziile cele mai neaș­teptate și mai nesemnificative ; îmi e de-ajuns să amintesc cîteva. Soția mea a fost întotdeauna o mare amatoare de cărți polițiste. Acolo unde e de crezut că acțiunea devenea mai captivantă și mai înfricoșătoare, am ob­servat cum încet-încet chipul i se descompu­nea în grimase, care nu dispăreau, apoi, decît odată cu finalul pasajului care le provocase. Tot așa, soției mele îi plăcea să meargă la cazinou. Am fost cu ea la Campione, la Monte Carlo, la San Remo ; nu era dată în care, după ce se făceau jocurile, în timp ce roata se în- vîrtea și bila sărea peste numere, soția mea să nu aibă pe chip acea grimasă dezgustă­toare. în sfîrșit, pînă și firul de băgat prin urechea unui ac era de ajuns să o determine să facă strîmbătura aceea ; sau un copil care, alergînd de-a lungul unui șanț, risca să cadă ; sau o picătură de apă rece ca gheața pe spate.

însă vreau să povestesc mai pe larg două cazuri în care mi s-a părut că această trans­formare a ei singulară avea origini mai complicate. într-o zi, ne aflam în grădina vilei noastre de la țară și eu mă chinuiam să smulg o buruiană înaltă și viguroasă, aproape un arbust, care, cine știe cum, crescuse în mij­locul esplanadei din fața vilei. Nu era ușor, pentru că planta verde și umedă îmi aluneca printre mîini și probabil că, în plus, avea ră­dăcini foarte adînci. Atent la această ope­rațiune, nu știu de ce am ridicat ochii spre soția mea și am rămas stupefiat văzînd-o cu chipul și trupul transformate de aceeași vul­gară grimasă și contorsiune. în același timp, cedînd greutății corpului meu, planta a ieșit din pămînt cu tot cu rădăcina ei lungă și pu­ternică, iar eu am căzut pe spate pe pietrișul esplanadei.

Altă dată, invitasem niște prieteni la cină în casa noastră din Roma. înainte ca invitații să sosească, soția mea, în rochie de seară, aranjată și purtînd bijuterii, a vrut să facă o vizită în bucătărie să vadă dacă totul era în ordine. Eu o urmam. Am găsit-o pe bucătă­reasă înspăimîntată de o langustă, o ma­tahală înarmată cu clești formidabili, încă vie pe jumătate, pe care ea nu îndrăznea să o apuce și să o arunce în oală. Cu toată sim­plitatea, soția mea s-a apropiat de masă, a apucat langusta de spate și a aruncat-o în apa care clocotea. Ca să facă asta, recunosc că a fost nevoită să stea departe atît de foc, cît și de animal. Dar această prudență nu explică decît parțial grimasa de pe chip, urîtă și grotescă, și mișcarea vizibilă a corpului care, pentru un moment, a părut să sugereze un zvîcnet provocator al șoldurilor pe sub mă­tasea lucioasă a rochiei de seară.

Bănuiesc că soția mea a avut asemenea grimase și s-a contorsionat în modul acela de nenumărate ori și în cele mai diferite ocazii. Oricum, unele fapte rămîn certe : nu și-a con­tractat niciodată chipul și trupul în timpul actului de iubire. în plus, aceste momente de crispare erau însoțite întotdeauna de tăcerea cea mai adîncă : o tăcere suspendată, care părea, însă, mai asemănătoare cu un țipăt reprimat, decît cu o muțenie calmă. în fine, grimasele și contorsiunile păreau că se ivesc mereu din teama față de un eveniment neaș­teptat, brusc, fulgerător. O teamă, așa cum am observat, amestecată cu o formă de fascinație. »Am vorbit pînă acum despre soția mea, e timpul să spun ceva despre mine. Sînt înalt și slab, cu un chip plin de energie, cu trăsături pronunțate și ascuțite. Poate, la o privire mai atentă, s-ar descoperi vreo slăbiciune în forma bărbiei și în conturul gurii ; dar n-are importanță, am un chip voluntar și puternic care nu seamănă deloc cu adevăratul meu caracter, deși explică parțial unele contra­dicții ale lui. Poate că trăsătura mea cea mai evidentă este lipsa de fond. în orice fac sau spun sînt implicat total, fără rezerve, și m-aș simți complet în aer în cazul în care ar trebui să mă retrag. în fine, sînt un om de avangar­dă, fără grosul armatei și nici al ariergărzii. Din această trăsătură provine ușurința cu care mă entuziasmez: orice fleac îmi poate provoca o stare de exaltare. Dar această exal­tare seamănă puțin cu aceea a unui cal care sare peste un gard viu foarte înalt, fără călă­rețul care a rămas la pămînt, cu zece metri mai în spate, rănit. Vreau să spun că e o formă de entuziasm căreia îi lipsește aproape mereu susținerea acelei forțe efective și intime, fără de care orice ardoare se dizolvă în veleitate și retorică. Și, de fapt, sînt înclinat spre reto­rică, adică spre confundarea cuvintelor cu faptele. Retorica mea e de genul sentimental ; pentru că aș vrea să iubesc și adesea mă amă­gesc că o fac, cînd, în schimb, n-am făcut decît să vorbesc, fie și cu multă emoție, dar doar am vorbit. în aceste momente plîng ușor, mă bîlbîi și mă las în voia tuturor manifestărilor unui sentiment care dă pe dinafară. Dar sub aceste aparențe entuziaste, adesea ascund o ascuțime caustică și chiar meschină, care mă face duplicitar și nu reprezintă nici o tărie interioară, fiind pur și simplu expresia egois­mului meu.

Toți cei care mă cunoșteau cît de cît mă considerau a fi, înainte să o întîlnesc pe Leda, ceea ce s-ar numi în vremurile noastre si poate pentru încă ceva vreme, un estet. Mai precis, un om suficient de înstărit cît să tră­iască fără să muncească, dedicînd acest timp liber activității de a înțelege și a se desfăta cu arta în diversele ei forme. Presupun că o astfel de părere, cel puțin în ce privește rolul pe care-l jucam în societate, era corectă în general. Dar singur cu mine însumi eram, în realitate, orice altceva decît un estet: eram un om chinuit de neliniște, mereu pe mar­ginea disperării. Există în opera lui Poe o povestire potrivită pentru a ilustra condiția sufletului meu în acea perioadă : cea în care este descrisă aventura unui pescar atras cu tot cu barcă într-un vîrtej al mării. El se rotește cu barca de jur împrejurul pereților abisului și, împreună cu el, deasupra, lîngă și dedesubt, se rotesc nenumărate epave ale precedentelor naufragii. Știe că, rotindu-se, se apropie tot mai mult de fundul vîrtej ului, unde îl așteaptă moartea, și știe de unde vin toate acele epave. Deci viața mea se putea compara cu un vîrtej interminabil. Eram prins în spirala unei pîlnii negre, iar deasupra, dedesubt și lîngă mine vedeam ro­tindu-se odată cu mine toate lucrurile la care țineam. Acele lucruri pentru care trăiam, după cum susțineau alții, și pe care eu, în schimb, le vedeam tîrîte cu mine într-un bizar naufragiu. Simțeam că mă învîrt în cerc cu toate cîte fuseseră create pe lume bune și frumoase și nu încetam nici măcar un singur moment să văd capătul negru al pîlniei, care îmi promitea mie și tuturor celorlalte epave un sfîrșit inevitabil. Erau momente în care vîrtejul părea că se restringe, că se aplati­zează, că încetinește și că mă redă suprafeței calme a vieții cotidiene ; erau alte momente, în schimb, cînd rotirile deveneau mai rapide și mai adînci și atunci eu coboram în vîrtej și cu mine coborau toate operele și raționamen­tele umane, iar eu aproape că îmi doream să fiu înghițit definitiv. în tinerețe, aceste crize erau frecvente și pot să spun că nu a fost zi, între douăzeci și treizeci de ani, în care să nu fi îmbrățișat ideea sinuciderii. Bineînțeles că nu voiam, în realitate, să mă omor (altfel chiar m-aș fi omorît), însă această obsesie a sinuci­derii era totuși culoarea dominantă a peisajului meu interior.

M-am gîndit de multe ori la diverse re­medii ; și destul de curînd mi-am dat seama că numai două lucruri m-ar fi putut salva: iubirea unei femei și creația artistică. Ar pu­tea părea puțin ridicol ca eu să nominalizez două lucruri atît de importante într-o ma­nieră atît de expeditivă, ca și cum ar fi vorba de două medicamente banale de cumpărat din orice farmacie ; dar această definiție sumară nu scoate la iveală decît marea limpezime la care ajunsesem, spre vîrsta de treizeci și cinci de ani, în ce privește problemele vieții mele. Mi se părea că la iubire aveam dreptul ca toți ceilalți oameni de pe acest pămînt; și spre creația artistică eram convins că sînt purtat datorită naturii gusturilor mele și de un talent pe care, în momentele cele mai bune, îmi făceam iluzii că-l am.

S-a întîmplat, în schimb, să nu pot trece niciodată de primele două sau trei pagini ale oricărei compoziții ; iar cu femeile nu am atins niciodată acel sentiment profund care ne dă încredere în noi înșine și în ceilalți. Ceea ce îmi dăuna mai mult în abordările sentimen­tale și creative era tocmai acel entuziasm căruia îi cădeam pradă cu atîta ușurință, la fel de pregătit să se aprindă, pe cît de rapid să se stingă. De cîte ori nu mi se păruse că am găsit ceea ce căutam într-un sărut smuls de pe buze sfioase, în două sau trei pagini scrise în grabă ! Dar apoi, cu femeia, alunecam re­pede într-un sentimentalism limbut care ajungea să o îndepărteze de mine ; iar pe pa­gină mă pierdeam în sofisme sau într-o abundență de cuvinte care îmi inducea, în lipsa unei inspirații serioase, doar o înclinație temporară. Aveam primul impuls bun, care mă păcălea pe mine și pe ceilalți și căruia îi urma apoi un soi de slăbiciune rece și gene­rică. Și eu îmi dădeam seama că, de fapt, nu iubisem și nu scrisesem pe atît de mult pe cît îmi dorisem să iubesc si să scriu. Uneori

9

găseam și femeia care, din interes sau din compasiune, ar fi fost dispusă să se lase păcălită și să mă păcălească ; alteori, pagina părea că stă în picioare și că mă invită să continui. Dar cel puțin am ceva bun: o con­știință neîncrezătoare care mă oprește la timp pe drumul iluziei. Rupeam paginile și, folosindu-mă de un oarecare pretext, nu mă mai întîlneam cu femeia respectivă. Astfel, cu asemenea încercări, s-a dus tinerețea.