Excelenta Sa Eugene Rougon

Excelenta Sa Eugene Rougon de Emile Zola

I

Președintele era încă în picioare în mijlocul ușoarei forfote stârnite de intrarea sa. Se așeză pe scaun, anunțând cu glas scăzut, alene:

— Declar ședința deschisă.

Începu să-și rânduiască apoi după importanță proiectele de legi, aflate pe birou în fața sa. În stânga lui un secretar, miop, cu nasul în hârtii, citea procesul verbal al ultimei ședințe, într-o bolboroseală grăbită pe care niciun deputat n-o asculta. În vuietul din sală, această lectură nu ajungea decât la urechile ușierilor, foarte demni, foarte corecți, în contrast cu membrii Camerei care ședeau fiecare, cum le venea mai îndemână.

Nu erau prezenți nici o sută de deputați. Unii, răsturnați pe jumătate pe băncile de catifea roșie, cu ochii pierduți în vag, piroteau de somn de pe acum. Alții, aplecați pe marginea pupitrelor, copleșiți parcă de plictiseala corvezii unei ședințe publice, băteau ușor cu buricele degetelor pe suprafața de mahon. Pe ochiul mare cu geamuri care tăia pe cer o semilună sură, intra toată după-amiaza ploioasă de mai, căzând perpendicular, luminând din toate părțile severitatea pompoasă a sălii. Lumina cobora pe scările amfiteatrului într-o largă perdea roșie, de-o strălucire sumbră, aprinsă ici-colo de un luciu trandafiriu, la colțurile băncilor goale, în timp ce, în spatele președintelui goliciunea statuilor și sculpturilor oprea în loc trâmbe limpezi ca de cristal.

Un deputat, în dreptul băncii a treia, în dreapta, rămăsese în picioare, în locul strâmt de trecere. Își freca cu mâna salba aspră a bărbii lui încărunțite, cu înfățișarea omului absorbit de un gând. Opri un ușier care tocmai se urca și îl întrebă ceva cu jumătate da gură:

— Nu, domnule Kahn, răspunse ușierul, domnul președinte al Consiliului de stat n-a sosit încă.

Domnul Kahn se așeză în bancă. Apoi, întorcându-se deodată spre vecinul său din stânga:

— Ascultă, Béjuin, nu l-ai văzut pe Rougon azi-dimineață?

Domnul Béjuin, un omuleț slab, brun, cu înfățișare liniștită, ridicând capul, aruncă priviri îngrijorate, cu gândurile risipite. Trăsese scândurica pupitrului său. Își scria corespondența, pe hârtie albastră, cu acest comercial: Béjuin și Co, fabrică de cristale, Saint-Florent.

— Pe Rougon? repetă el. Nu, nu l-am văzut. N-am avut timp să trec pe la Consiliul de stat.

Și se apucă iar de corespondența lui. Se uita într-un carnet, își scria a doua scrisoare, fără să-i pese de bolboroseala secretarului, care citea ultimele fraze ale procesului verbal.

Domnul Kahn se răsturnă pe spate, cu brațele încrucișate. Înfățișarea sa cu trăsături pronunțate, cu un nas mare, frumos, care-i trăda originea evreiască, era mohorâtă. Se uită la rozetele de aur de pe plafon, își aținti privirea la năvala șiroaielor de ploaie torențială care răpăia în clipa aceea pe ochiul cu geamuri apoi, cu privirea pierdută, părea că cercetează cu atenție înfloriturile complicate de pe zidul din fața sa. La amândouă capetele îl impresionară, reținându-l o clipă, cele două panouri îmbrăcate cu catifea verde, încărcate de ornamente și rame aurite. După ce măsurase dintr-odată coloanele perechi printre care statuile alegorice, a Libertății și a Ordinei publice, își arătau fețele lor de marmură cu orbite goale, se adânci în cele din urmă în contemplarea perdelei de mătase verde, care ascundea fresca înfățișând pe Louis-Philippe depunând jurământ pe constituție.

Între timp secretarul se așezase pe scaun. Vuietul continua în sală. Președintele, fără a se grăbi, răsfoia întruna hârtiile. Apăsă mașinal cu mâna pedala clopoțelului, al cărui sunet puternic nu tulbură niciuna dintre convorbirile particulare. Și, în picioare în mijlocul zgomotului, rămase o clipă, în așteptare:

— Domnilor, începu el, am primit o scrisoare… Se întrerupse ca să sune iar așteptând mereu, dominând cu figura sa gravă și plictisită biroul monumental, așezat pe trepte de marmură roșie încadrate în marmură albă. Redingota lui cu nasturi încheiați se desena pe basorelieful așezat îndărătul biroului, tăind cu o linie neagră peplum-ul zeițelor Agriculturii și Industriei, cu profiluri antice.

— Domnilor, începu el iar, după ce obținuse puțintică tăcere, am primit o scrisoare de la domnul de Lamberthon, în care se scuză că nu poate lua parte la ședința de astăzi.

Se auzi un râs ușor de pe una dintre bănci, cea de a șasea din fața biroului. Un deputat foarte tânăr, de cel mult douăzeci și opt de ani, blond și fermecător, își înăbușea în mâinile sale albe o veselie care curgea în cascade ca din gura unei femei frumoase. Unul dintre colegi, mătăhălos, se apropie, tocmai din al treilea scaun, ca să-l întrebe la ureche:

— E adevărat că Lamberthon și-a găsit nevasta?… Hai, povestește-mi, La Rouquette.

Președintele luase în mână un teanc de hârtii. Vorbea cu un glas monoton; crâmpeie de frază ajungeau până în fundul sălii.

— Avem cereri de concediu… Ale domnilor Blachet, Buquin-Lecomte, a domnului de la Villardière…

Și în timp ce Camera consultată acorda concediile, domnul Kahn, obosit fără îndoială de atâta cât privise mătasea verde din fața imaginii sedițioase a lui Louis-Philippe se întorsese pe jumătate să arunce o ochire prin tribune. Deasupra soclului de marmură galbenă cu vine lucii de lac, singurul rând de tribune întindea de la o coloană la alta porțiuni de rampă în catifea de culoarea știrului, iar sus de tot, un lambrechin[1] de piele cu reliefuri nu ascundea golul rămas după suprimarea celui de al doilea rând, rezervat, înainte de Imperiu, ziariștilor și publicului. Între coloanele groase, îngălbenite, desfășurându-și măreția lor cam greoaie împrejurul hemiciclului, lojile strâmte se afundau pline de umbră, aproape goale, înviorate de atracția a trei sau patru toalete feminine de culoare deschisă.

— Uite! a venit colonelul Jobelin, mormăi domnul Kahn. Surise colonelului, care îl zărise. Colonelul Jobelin purta o redingotă albastră-închis, pe care o adoptase ca uniformă civilă de când ieșise la pensie. Era singur în tribuna chestorilor[2], cu rozeta sa de ofițer, atât de mare, că părea nodul unui fular.

Domnul Kahn își pironi ochii, mai încolo, la stânga, asupra unui tânăr și unei tinere, înghesuiți cu dragoste unul într-altul, într-un colț al tribunei Consiliului de stat. Tânărul se apleca mereu, vorbea aproape de gâtul tinerei, care surâdea galeș fără să-l privească, cu ochii ațintiți asupra figurii alegorice a Ordinei publice.

— Ascultă Béjuin! șopti deputatul împingându-și colegul cu genunchiul.

Domnul Béjuin își scria a cincea scrisoare. Ridică speriat capul.

— Colo sus, uite, nu-l vezi pe d’Escorailles și pe frumușica doamnă Bouchard? Pun rămășag că o ciupește de șolduri. Ea are niște ochi, de parcă se pierde cu firea… Toți prietenii lui Rougon și-au dat deci întâlnire… Colo, în tribuna publicului, mai sunt doamna Correur și perechea Charbonnel.

Se auzi un sunet de clopoțel mai prelung. Un ușier strigă cu o frumoasă voce de bas: „Tăcere, domnilor!” Toți erau numai urechi. Și președintele rosti această frază, din care nu se pierdu nicio vorbă:

— Domnul Kahn cere autorizația să-și tipărească discursul pe care l-a pronunțat la discuția proiectului de lege cu privire la stabilirea unei taxe municipale asupra vehiculelor și cailor care circulă în Paris.

Un murmur alergă printre bănci și conversațiile reîncepură. Domnul La Rouquette luase loc lângă domnul Kahn.

— Lucrezi deci în folosul marelui public? îi zise în glumă.

Și fără a-i da răgaz să răspundă, adăugă;

— Nu l-ai văzut pe Rougon? Nu știi nimic?… Toată lumea vorbește de asta. S-ar părea că nu e încă nimic sigur.

Se întoarse, se uită la ceasornicul de perete.

— Două și douăzeci! O ștergeam dacă nu era lectura acestui afurisit de raport!… E hotărât pentru astăzi?

— Așa ni s-a adus la cunoștință tuturor, răspunse domnul Kahn. N-am auzit că s-ar fi contramandat. Ar fi bine să rămâi. Se vor pune numaidecât la vot cele patru sute de mii de franci pentru botez.

— Fără îndoială, reluă domnul La Rouquette. Bătrânul general Legrain, care în clipa de față are amândouă picioarele paralizate, a fost adus de servitorul său; e în sala de conferințe în așteptarea votului… împăratul e îndreptățit să se bizuie pe devotamentul întregului corp legislativ. Niciun vot nu trebuie să-i lipsească, în această împrejurare solemnă.

Tânărul deputat făcuse o mare sforțare să capete înfățișarea serioasă a unui om politic. Cu o expresie de păpușă, înviorată de câteva fire de păr blond, își umfla nările și-și revărsa gușa deasupra cravatei, cu o ușoară clătinare din cap. Avu aerul că-i plăceau grozav ultimele două fraze de orator pe care le găsise. Apoi, deodată, îl bufni râsul.

— Dumnezeule Doamne, zise el, ce mutre nostime au soții Charbonnel!

Și împreună cu domnul Kahn prinseră a glumi pe socoteala soților Charbonnel. Nevasta avea un șal galben fistichiu; soțul purta o redingotă din acelea de provincie, croită ca din topor; amândoi voinici, roșii, uluiți, aproape că-și rezemau bărbia de catifeaua rampei, ca să urmărească mai bine, cu ochii lor holbați, ședința din care părea că nu înțelegeau nimic.

— Dacă Rougon e dat peste cap, zise cu glasul domol domnul La Rouquette, nu face două parale procesul soților Charbonnel. Și nici doamna Correur…

Se aplecă și continuă să-i vorbească domnului Kahn la ureche, în șoaptă:

— Dumneata care îl cunoști pe Rougon, ia spune-mi exact ce-i cu această doamnă Correur? A ținut un hotel, nu-i așa? L-a găzduit cândva pe Rougon. Se mai zice că-i împrumuta și bani… Și acum, ce meserie învârtește?

Domnul Kahn devenise foarte grav. Își freca barba ca o salbă, mișcând mâna domol.

— Doamna Correur este o cucoană foarte respectabilă, spuse el scurt.

Acest cuvânt îi tăie lui La Rouquette orice poftă de a mai afla și alte amănunte. Își subție buzele, cu aerul unui școlar care primește o lecție. Amândoi se uitară o clipă în tăcere la doamna Correur, așezată lângă soții Charbonnel. Purta o rochie de mătase de un liliachiu bătător la ochi, încărcată de dantelărie și giuvaericale; cu fața prea roză, cu fruntea acoperită de bucle mici de păpușă blondă, își arăta gâtul gras, încă foarte frumos, în ciuda celor patruzeci și opt de ani al săi.

Dar din fundul sălii se auzi deodată un zgomot de ușă trântită, o foșneală de rochii, și capetele se întoarseră într-acolo. O fată înaltă, de-o uimitoare frumusețe, îmbrăcată într-un chip foarte straniu, cu o rochie de atlas verde ca apa, prost lucrată, intrase în loja Corpului diplomatic, însoțită de o doamnă în vârstă, în negru.

— Uite-o pe frumoasa Clorinde, șopti domnul La Rouquette și se ridică să salute într-o doară.

Domnul Kahn se ridicase și el. Se aplecă înspre domnul Béjuin, care își băga scrisorile în plic.

— Ascultă, Béjuin, îi zise încetișor, iată-le pe contesa Balbi și pe fiica sa… Mă duc să le întreb dacă nu l-au văzut pe Rougon.

La birou, președintele luase în mână alt mănunchi de hârtii. Aruncă, continuând să citească, o privire înspre frumoasa Clorinde Balbi, a cărei apariție stârnise o șușoteală în sală. Și trecând foile una după alta secretarului, rostea fără punct și fără virgulă, la nesfârșit:

— Prezentarea unui proiect de lege urmărind prorogarea perceperii unei suprataxe în favoarea orașului Lille. Prezentarea unui proiect de lege cu privire la reunirea într-o singură comună a comunelor Doulevant-le-Petit și Ville-en-Blasais (Haute Marne)…

Coborând, domnul Kahn era foarte mâhnit.

— Nu mai încape îndoială, nimeni nu l-a văzut, le spuse el colegilor Béjuin și La Rouquette cu care se întâlni jos. Mi s-au dat asigurări că împăratul l-ar fi chemat aseară, dar nu se cunoaște rezultatul acestei întrevederi… E nemaipomenit de plictisitor să nu știi ce-ți rămâne de făcut.

Domnul La Rouquette, întorcându-se cu spatele, îi șopti la ureche domnului Béjuin:

— Sărmanul Kahn, tare se teme să nu se zdruncine poziția lui Rougon la Tuileries. Ar alerga mult și bine după linia aceea de cale ferată.

Atunci, domnul Béjuin care vorbea puțin, aruncă, serios, această frază:

— În ziua când Rougon va părăsi Consiliul de stat toată lumea nu va avea decât de pierdut.

Și cu un gest chemă un ușier, să-l roage să-i pună la cutie scrisorile pe care le scrisese.

Cei trei deputați rămaseră lângă birou, în stânga. Se întreținură cu prudență despre eventuala cădere în dizgrație care îl amenința pe Rougon. Era la mijloc o chestiune complicată. O rudă îndepărtată a împărătesei, un oarecare Rodriguez, pretindea de la guvernul francez o sumă de două milioane, datorată din 1808. În timpul războiului din Spania, acestui Rodriguez, care era armator, i se capturase în golful Gasconiei o navă încărcată cu zahăr și cafea și fusese condusă la Brest de fregata noastră „La Vigilance”.

După ancheta făcută de comisia locală, ofițerul de administrație conchise la validitatea capturii, fără să mai refere Consiliului de confiscare. Dar acest domn Rodriguez se grăbise să facă recurs la Consiliul de stat. Apoi, murind, fiul său încercase în zadar, sub toate guvernele, să readucă chestiunea în fața instanței, până în ziua când vara sa de gradul al doilea, ajunsă atotputernică, puse o vorbă și în cele din urmă, procesul apăru pe rol.

Pe deasupra capului celor trei deputați răsuna vocea monotonă a președintelui care continua:

— Prezentarea unui proiect de lege autorizând departamentul Calvados să facă un împrumut de trei sute de mii de franci… Prezentarea unui proiect de lege autorizând orașul Amiens să facă un împrumut de două sute de mii de franci, pentru a crea noi bulevarde… Prezentarea unui proiect de lege autorizând departamentul Côtes du Nord să facă un împrumut de trei sute patruzeci și cinci de mii de franci, destinați să acopere deficitele din ultimii cinci ani.

— Adevărul e, zise domnul Kahn cu un glas și mai scăzut, că acest Rodriguez despre care vorbim, născocise o chestie foarte ingenioasă. Poseda, împreună cu unul dintre gineri, stabilit la New York, vase gemene care navigau când sub pavilion american, când sub pavilion spaniol, după pericolele pe care le prezenta călătoria… Rougon mi-a spus că vasul capturat îi aparținea lui Rodriguez și că nu era de fel îndreptățit să facă vreo reclamație.

— Cu atât mai mult, adăugă domnul Béjuin, cu cât procedura este inatacabilă. Ofițerul de administrație de la Brest era îndreptățit să conchidă la validare, după cutuma statornicită în port, fără să mai refere Consiliului de confiscare.

Urmă o tăcere. Domnul La Rouquette rezemat de soclul de marmură încercă, ridicându-și capul, să atragă atenția frumoasei Clorinde.

— Dar, întrebă el cu naivitate, de ce nu vrea Rougon să i se dea lui Rodriguez cele două milioane? Ce-i pasă lui?

— E la mijloc o problemă de conștiință, rosti grav domnul Kahn.

Domnul La Rouquette privi când la unul când la celălalt din colegii săi, dar văzându-i cât erau de solemni, nici măcar nu zâmbi.

— Apoi, continuă domnul Kahn, răspunzând parcă unor întrebări nerostite, Rougon are atâtea necazuri de când Marsy e ministru de Interne. Niciodată nu s-au putut suferi… Rougon îmi spunea că dacă n-ar fi fost la mijloc dragostea pe care o poartă împăratului, căruia i-a adus atâtea servicii, ar fi reintrat de mult în viața privată… În sfârșit că nu mai e bine văzut la Tuileries, că simte nevoie de o schimbare la față.

— Procedează ca un om cinstit, încheie domnul Béjuin.

— Da, zise domnul La Rouquette, făcând pe vicleanul, dacă vrea să se retragă, e o ocazie nimerită… Nu e nimic dacă prietenii lui se vor necăji. Ia te uită la colonelul de sus, ce îngrijorat pare, el care era sigur că-și va atârna la gât panglica roșie[3], la 15 august viitor!… Și drăguța doamnă Bouchard jurase că vrednicul domn Bouchard va fi șef de secție la Ministerul de Interne înainte de a se împlini șase luni! Acest d’Escorailles, răsfățatul lui Rougon, urma să pună decizia numirii sub șervetul de masă al domnului Bouchard, de ziua onomastică a doamnei… Ascultă, unde or fi acum acest d’Escorailles și frumoasa doamnă Bouchard?

Și începură să-i caute. În cele din urmă îi descoperiră în fundul tribunei, în care, la deschiderea ședinței, ocupau banca întâia. Se refugiaseră acolo, în umbră, în spatele unui domn chel; și stăteau liniștiți amândoi, foarte îmbujorați la față.

În clipa aceea, președintele termina lectura. Aruncă aceste ultime vorbe cu o voce cam obosită care se împiedica de asprimea barbară a frazei:

— Prezentarea unui proiect de lege având drept scop să aprobe mărirea procentajului de dobândă al împrumutului încuviințat de legea din 9 iunie 1853 și o impunere extraordinară privind departamentul La Manche.

Domnul Kahn se repezise în întâmpinarea unui deputat care intrase în sală. Îl aduse cu el zicând:

— Uite-l pe domnul de Combelot… Ne va da vești.

Domnul de Combelot, un șambelan pe care departamentul Landes îl numise deputat la dorința solemn exprimată a împăratului, se înclină cu înfățișarea omului care știe să păstreze un secret, așteptând să i se pună întrebări. Era un bărbat înalt, frumos, cu pielea albă, cu o barbă neagră ca cerneala, barbă care îi atrăgea vii succese printre femei.

— Ei bine, întrebă domnul Kahn, ce se spune la castel? Ce a hotărât împăratul?

— Doamne, răspunse domnul de Combelot pronunțând pe r din gât, se spun atâtea lucruri… Împăratul nutrește o prietenie deosebită față de domnul președinte al Consiliului de stat. Părerea mea este că întrevederea a fost foarte prietenească… Da, a fost foarte prietenească.

Și se opri după ce cântărise bine cuvântul, ca să se convingă că nu mersese prea departe.

— Atunci și-a retras demisia? reluă domnul Kahn, căruia îi sclipeau ochii în cap.

— N-am spus asta, urmă șambelanul foarte îngrijorat. Nu știu nimic. Înțelegeți, situația mea e deosebită…

Nu isprăvi fraza, ci se mulțumi să zâmbească grăbindu-se să se urce la locul său. Domnul Kahn ridică din umeri, adresându-se domnului La Rouquette:

— Mă gândesc că dumneata trebuie să fii în curent! Doamna de Llorentz, sora dumitale, nu-ți împărtășește adică nimic?

— Oh, sora mea e și mai mută decât domnul de Combelot, zise tânărul deputat râzând. De când e doamnă de onoare la palat are o înfățișare gravă de ministru… Totuși, ieri mă asigura că demisia o să fie primită… În legătură cu asta, să vă spun una bună. S-a trimis o doamnă, se pare, pentru a-l îndupleca pe Rougon. Știți ce-a făcut Rougon? A dat-o pe ușă afară: și aveți în vedere că era delicioasă…

— Rougon e cast, declară solemn domnul Béjuin.

Domnul La Rouquette izbucni într-un râs nebun. Protestă; ar fi putut să citeze fapte, dacă ar fi vrut.

— Așa, de pildă, spuse în șoaptă, cu doamna Correur…

— N-ai dreptate! zise domnul Kahn, nu cunoști povestea asta.

— Atunci cu frumoasa Clorinde!

— Aida-de! Rougon e prea puternic ca să-și uite de interesele sale pentru acest zdrahon de fată.

Și domnii se apropiară, adâncindu-se într-o conversație primejdioasă, cu cuvinte foarte grosolane… Înșirară anecdotele care circulau pe socoteala acestor două italience, mama și fiica, jumătate aventuriere, jumătate femei de lume, care puteau fi întâlnite peste tot, pe unde era gălăgie mai mare și lume mai multă: la seratele date de miniștri, în avanscenele teatrelor de varietăți, pe plajele la modă, în cine știe ce han îndepărtat. Mama, zicea gura lumii, trecuse printr-un pat regal; fiica, un zdrahon de fată originală și prost crescută, nu cunoștea conveniențele noastre franceze, gonea în drumurile ei caii până ce nu mai puteau de osteneală, în zile de ploaie își arăta ciorapii murdari și ghetele scâlciate pe trotuare și umbla după un soț cu zâmbete îndrăznețe de femeie în toată puterea cuvântului. Domnul La Rouquette povestea că apăruse într-o seară la un bal, la cavalerul[4] Rusconi, legatul[5] Italiei, costumată în Diana, zeița vânătorii, așa de goală încât fusese cât pe ce s-o ceară în căsătorie, a doua zi, bătrânul de Nougarède, un senator foarte lacom de bunătăți. Și în timp ce înșira această poveste, cei trei deputați aruncau ocheade frumoasei Clorinde care, în pofida regulamentului, îi privea pe membrii Camerei, trecând de la unul la altul, printr-un mare binoclu de teatru.

— Nu, nu, repetă domnul Kahn, niciodată Rougon nu va face o asemenea nebunie! O socotește foarte inteligentă și o numește râzând „domnișoara Machiavel”. Îi place să stea de vorbă cu ea, dar atât.

— Nu-i nimic, conchise domnul Béjuin. Păcat că Rougon nu se însoară… Însurătoarea orânduiește viața unui bărbat.

Tustrei căzură de acord asupra femeii care îi trebuia lui Rougon: una nu prea tânără, de cel puțin treizeci și cinci de ani, bogată, care să-și țină casa într-o stare de înaltă cinste.

Între timp creștea o larmă. Ei se adânciseră într-atât în anecdotele lor murdare, că nu-și mai dădeau seama de ceea ce se petrecea în jur. De departe, din fundul culoarului, se auzeau vocile pierdute ale ușierilor care strigau: „În ședință domnilor, în ședință”. Și deputații se îmbulzeau din toate părțile, pe ușile de mahon masiv, cu amândouă canaturile deschise, pe ale căror tăblii se vedeau stelele de aur. Sala, până atunci pe jumătate goală, se umplea încetul cu încetul. Grupurile mici, vorbindu-și cu un aer de plictiseală, de la o bancă la alta, somnoroșii, înăbușindu-și căscatul, erau înecați în valul care creștea, în mijlocul unor numeroase strângeri de mână. Așezându-se la locurile lor, în dreapta și în stânga, membrii Camerei își zâmbeau; păreau că formează o familie, toți la fel de pătrunși de datoria pe care tocmai o îndeplineau. Un ins mătăhălos din ultima bancă, din stânga, care ațipise prea adânc, fu trezit de vecinul său; acesta îi spuse câteva cuvinte la ureche, și el se grăbi să se frece la ochi luând o poză foarte cuviincioasă.

Ședința, după ce lâncezise într-o discuție asupra unor chestiuni tare plicticoase pentru acești domni, era pe cale să devină foarte interesantă.

Împinși de mulțime, domnul Kahn și cei doi colegi ai săi ajunseră, fără să-și dea seama, la băncile lor. Continuară să vorbească înăbușindu-și râsetele. Domnul La Rouquette povesti o altă istorie despre frumoasa Clorinde. Avusese într-o zi surprinzătorul capriciu să-și îmbrace toată camera cu draperii negre presărate cu stropi de argint și să-și primească acolo prietenii, întinsă în pat, acoperită cu cuverturi, tot negre, de sub care nu i se vedea decât vârful nasului.

În timp ce se așeza, domnul Kahn își reveni deodată în fire.

— Acest La Rouquette e un idiot cu bârfelile lui, mormăi el. Uite acum, l-am scăpat pe Rougon!

Și întorcându-se către vecinul său, adăugă furios:

— Ascultă, Béjuin, ai fi putut să-mi dai de știre!

Rougon care fusese introdus cu ceremonialul obișnuit, se și instalase între doi consilieri de stat, în banca comisarilor guvernului, un fel de cutie de mahon enormă, așezată lângă birou, chiar în locul tribunei suprimate. Umerii lui largi nu-i mai încăpeau în uniforma de postav verde, încărcată de aur la guler și la mâneci. Cu fața întoarsă spre sală, cu părul lui des, puțin cărunt, plantat în jurul frunții pătrate, își ascundea privirile sub pleoapele grele, pe jumătate lăsate în jos; și nasul său mare și buzele tăiate în plină carne și obrajii lunguieți fără nicio zbârcitură, în ciuda celor patruzeci și șase de ani ai săi, plesneau de o vulgaritate aspră, pe care o transfigura prin străfulgerările ei frumusețea forței. Stătea rezemat, liniștit, sprijinindu-și bărbia în gulerul hainei și părând că nu vede pe nimeni, cu o înfățișare de nepăsare și de oarecare oboseală.

— Are expresia lui cea de fiecare zi, îngăimă domnul Béjuin.

Deputații se aplecau pe bănci să vadă cum arată. O șoșoteală de păreri discrete alerga de la o ureche la alta. Dar apariția lui Rougon producea îndeosebi o vie impresie în tribune. Soții Charbonnel, ca să atragă atenția că erau prezenți, își întindeau, cu riscul de a cădea, fețele deopotrivă de încântate. Doamna Correur tușise ușor, scoțând o batistă pe care o fâlfâia ca în treacăt, sub cuvânt că o ducea la gură. Colonelul Jobelin se sculase în picioare și drăguța doamnă Bouchard, coborându-se repede în banca întâia, gâfâia încetișor, îndreptându-și nodul pălăriei, în timp ce domnul d’Escorailles, în spatele ei, tăcea, foarte supărat. Cât despre frumoasa Clorinde, ea nu se sfii defel. Văzând că Rougon nu-și ridica ochii, bătu cu binoclul, cu lovituri repezi foarte distincte, în coloana de marmură de care se rezema; și cum el nu-și ridica privirile, îi spuse mamei sale, cu un glas așa de limpede, încât se auzi în toată sala:

— Îmi face mutre vasăzică, mare viclean!

Deputații întoarseră capul, zâmbind. Rougon se hotărî să-i acorde o privire frumoasei Clorinde. Iar când îi adresă și un imperceptibil semn din cap, triumfătoare, bătu din palme, nu-și mai putu stăpâni râsul și vorbi tare mamei sale, fără să-i pese câtuși de puțin de toți acei bărbați de jos care o priveau cu stăruință.

Rougon, înainte de a-și lăsa în jos pleoapele, făcuse pe îndelete înconjurul tribunelor, învăluindu-i cu o privire cuprinzătoare, dintr-odată, pe doamna Bouchard, pe colonelul Jobelin, pe doamna Correur și pe soții Charbonnel. Obrazul lui rămase ca împietrit. Își vârî din nou bărbia în gulerul hainei, cu ochii pe jumătate închiși, înăbușindu-și un ușor căscat.

— Vreau să-i spun numaidecât o vorbă, îi suflă domnul Kahn la ureche domnului Béjuin.

Dar în timp ce se ridica, președintele, care, în acea clipă, observase că toți deputații erau la locurile lor, sună clopoțelul în mod magistral. Și deodată se făcu o tăcere adâncă.

Un domn blond stătea în picioare în prima bancă, o bancă de marmură galbenă, cu tăblii de marmură albă. Ținea în mână o hârtie mare, pe care își arunca ochii în timp ce vorbea:

— Am onoarea, începu el cu un glas melodios, să depun un proiect de lege cu privire la deschiderea unui credit de patru sute de mii de franci pe seama Ministerului de stat, pe exercițiul anului 1856, pentru cheltuielile ceremoniei și ale serbărilor necesitate de botezul prințului imperial.

Se prefăcu că înaintează, cu un pas foarte încet, să depună raportul, în timp ce toți deputații, într-o perfectă unitate, strigară:

— Să se dea citire, să se dea citire!

Raportorul așteptă ca președintele să decidă citirea. Și începu pe un ton aproape duios:

— Domnilor, proiectul de lege care ni se prezintă scoate în evidență cât sunt de greoaie formele obișnuite ale votului și cât întârzie ele elanul spontan al Corpului legislativ.

— Foarte bine! izbucniră numeroși deputați.

— În familiile cele mai umile, continuă raportorul subliniind pe tonuri diferite cuvintele, nașterea unui fiu, a unui moștenitor, cu toate consecințele transmisiunii care decurg din acest titlu, este un prilej de atât de duioasă bucurie, încât încercările trecutului se uită și numai nădejdea plutește peste leagănul noului născut. Dar ce să mai vorbim de această sărbătoare a unui cămin, când ea este în același timp sărbătoarea unei mari națiuni, când este și un eveniment european!

Se produse o nespusă încântare. După acest fragment de mare retorică, deputații căzură în extaz de admirație. Rougon, care părea că doarme, nu vedea, înaintea lui, pe băncile în amfiteatru, decât fețe vesele… Unii deputați își încordau atenția până la exagerare, își făceau mâinile pâlnie peste urechi, să nu piardă nicio silabă din această proză compusă cu îngrijire. Raportorul, după o scurtă pauză, ridică glasul:

— În acest moment, domnilor, în adevăr, marea familie franceză îi invită pe toți membrii ei să-și exprime bucuria; și de câtă strălucire ar fi nevoie dacă s-ar putea ca manifestațiile exterioare să corespundă măreției legitimelor ei speranțe! Și își pregăti o nouă pauză.

— Foarte bine, foarte bine! strigară aceleași glasuri.

— Le zice cu multă delicatețe, observă domnul Kahn, nu-i așa, Béjuin?

Domnul Béjuin își legăna ușor capul, cu ochii la candelabrul care atârna din ochiul de fereastră, în fața biroului. Nu mai putea de fericire!

În tribună, frumoasa Clorinde, cu binoclul pironit asupra raportorului, nu pierdea nicio mișcare din jocul trăsăturilor feței lui; soții Charbonnel priveau cu ochii umezi; doamna Correur se prefăcea că era atentă, ca o femeie cumsecade; colonelul aproba din cap, iar nostima doamnă Bouchard se lăsa în voia unei bucurii nespuse pe genunchii domnului d’Escorrailles. În acest timp, la birou, președintele, secretarii, toți, până și ușierii ascultau fără niciun gest, solemni.

— Prințul imperial, din leagănul său, începu raportorul, ne oferă chezășia securității în viitor; căci, făcând să dăinuiască veșnic dinastia pe care cu toții am aclamat-o, el asigură prosperitatea țării, tihna ei în stabilitate, și prin aceasta, prosperitatea și liniștea în restul Europei.

Strigăte de sst! tăcere! împiedicară ca entuziasmul să izbucnească, după această evocare tulburătoare a leagănului.

— Și într-o altă epocă, un vlăstar al aceluiași sânge ilustru părea hărăzit să împlinească marile destine, dar vremurile nu se pot asemui câtuși de puțin. Pacea este rezultatul ocârmuirii înțelepte și temeinice, căreia noi îi culegem roadele, după cum geniul războiului a dictat acel poem epic care este Primul Imperiu. Salutat la nașterea sa prin bubuitura de tun care, de la nord la sud, proclama izbânda armelor noastre, regele Romei nu avu nici măcar norocul să-și servească patria: iată învățămintele pe care ni le-a dat atunci Providența.

— Ce-mi aud urechile? Se înfundă rău, mormăi scepticul domn La Rouquette. E neîndemânatic, întreg acest pasaj. Își strică efectul întregii cuvântări.

În adevăr, deputații erau cuprinși de îngrijorare. De ce trebuia să evoce această amintire istorică în stare să le taie zelul? Câțiva începură să smârcâie din nas. Dar raportorul simțind frigul împrăștiat de ultima lui frază, surâse. Ridică glasul. Își duse mai departe antiteza, alintându-și vorbele, sigur de efectul lor.

— Dar venind pe lume în una din aceste zile solemne când nașterea unuia singur trebuie privită ca salvarea tuturor, copilul legiuit al Franței pare că ne dă nouă astăzi, ca și generațiilor viitoare, dreptul de a trăi și de a muri în căminul părintesc. El e pe viitor chezășia milostivirii divine.

Minunat final de frază! Toți deputații înțeleseră la ce se referea și un murmur de satisfacție străbătu prin sală. Siguranța unei păci eterne era în adevăr dulce. Acești domni, liniștiți, își reluară atitudinea lor fericită de oameni politici practicând o orgie de literatură. Aveau răgaz destul. Europa era la picioarele stăpânului lor.

— Împăratul, ajuns arbitrul Europei, continuă raportorul dând o nouă amploare cuvântării, era gata să semneze acea pace generoasă care, reunind forțele productive ale națiunilor, este alianța popoarelor ca și a regilor, când, cu ajutorul lui Dumnezeu, fericirea și totodată gloria sa ajunseră la culme. Nu ne este îngăduit să credem că în acea clipă el a întrevăzut o îndelungată prosperitate, privind acest leagăn unde se odihnește, încă așa de micuț, acel care va continua înalta sa politică?

Frumoasă de tot și această imagine. Și era desigur ceva îngăduit: deputații împărtășeau părerea vorbitorului, dând domol din cap. Dar raportul începea să pară cam lung. Mulți deputați aveau iar fețele încruntate, o seamă chiar priveau spre tribune cu coada ochiului, ca oameni practici care se simțeau oarecum stingheriți să apară în toată goliciunea politicii lor. Alții, cu fața pământie, se gândeau cu totul în altă parte, la treburile lor, bătând din nou cu vârful degetelor în mahonul pupitrului; și prin amintirea lor treceau în mod vag ședințele, manifestările de devotament de altădată, în care aclamau ocârmuirile în leagăn. Domnul La Rouquette se întorcea întruna să vadă cât era ceasul; când minutarul arătă trei fără un sfert, avu un gest de desperare; pierdea o întâlnire. Unul lângă altul, domnul Kahn și domnul Béjuin stăteau nemișcați, cu brațele încrucișate, clipind din pleoape, purtându-și privirea de la marile panouri de catifea verde la basoreliefurile de marmură albă, peste care redingota președintelui arunca o pată neagră. În tribuna diplomatică frumoasa Clorinde, cu binoclul mereu la ochi, începuse să-l cerceteze iar cu luare-aminte pe Rougon, care stând în banca sa își păstra o atitudine falnică de taur pe jumătate adormit.

Raportorul însă nu se grăbea, citea ca pentru sine, mișcând ritmic și smerit din umeri.

— Să avem deci întreagă și deplină încredere iar Corpul legiuitor să-și aducă aminte în această mare și solemnă ocazie că originea sa asemănătoare cu a împăratului, îi acordă aproape un drept de familie, mai mare decât celorlalte corpuri ale statului, de a se asocia la bucuriile suveranului. Fiu, ca și el, al liberului consimțământ al poporului Corpul legiuitor devine, deci în ceasul acesta însăși vocea națiunii, oferind augustului copil omagiul unui respect de neclintit, al unui devotament nestrămutat și-al dragostei nemărginite care face din credința politică o religie cu datorii sacre.

Probabil că se apropia de sfârșit, de vreme ce era vorba de omagiu, de religie și de datorii. Soții Charbonnel își luară inima în dinți și schimbară câteva impresii cu glas scăzut, în timp ce doamna Correur își înăbușea o tuse ușoară în batistă. Doamna Bouchard se îndreptă discret spre fundul tribunei Consiliului de stat, lângă domnul Jules d’Escorailles.

Într-adevăr, raportorul schimbându-și deodată glasul, coborându-l de la tonul solemn la cel familiar, bolborosi repede:

— Vă propunem, domnilor, să adoptați pur și simplu proiectul de lege așa cum a fost prezentat de către Consiliul de stat.

Și se așeză, pe scaun, în mijlocul unui mare vuiet.

— Foarte bine! foarte bine! vocifera toată sala.

Izbucniră strigăte de bravo. Domnul de Combelot, a cărui atenție surâzătoare nu slăbise nicio clipă, aruncă chiar un: Trăiască împăratul! care se pierdu în rumoare. Iar colonelul Jobelin fu aproape ovaționat în preajma tribunei în care stătea singur, în picioare bătând din palmele sale uscate, fără să-și dea seama, în pofida regulamentului. Tot extazul primelor fraze reapărea într-o nouă revărsare de felicitări. Se sfârșea o muncă grea, plictisitoare. De la o bancă la alta, se schimbau cuvinte binevoitoare, în timp ce o mulțime de prieteni se îmbulzeau spre raportor, să-i strângă energic amândouă mâinile.

Apoi, deodată, o singură dorință se împânzi peste această zarvă:

— Să înceapă discuțiile! Discuțiile!

Președintele, în picioare, la birou, părea că așteaptă acest strigăt. Dădu semnalul lovind clopoțelul și, în liniștea sălii care devenise brusc foarte respectuoasă, rosti:

— Domnilor, un mare număr de deputați cere să se treacă imediat la dezbateri.

— Da, da, apăsă cu tărie glasul întregii Camere.

Nu avu loc nicio discuție. Se purcese la vot imediat. Cele două articole ale proiectului de lege fură succesiv votate prin ședere și sculare. Președintele nici nu isprăvea bine citirea articolului, că de sus până în josul băncilor orânduite în amfiteatru, deputații se și sculau cu grămada, hârșâind zgomotos din picioare, ca ridicați de un val de entuziasm. Apoi, urnele circulară, ușierii trecură între bănci, adunând voturile în cutiile de zinc. Creditul de patru sute de mii de franci fusese acordat în unanimitate, cu două sute treizeci și nouă de voturi.

— S-a făcut o treabă bună, observă naiv domnul Béjuin, care prinse apoi a râde, crezând că zvârlise o vorbă de duh.

— E ceasul trei și ceva, eu o șterg, zise încet domnul La Rouquette, trecând prin fața domnului Kahn.

Sala se golea. Deputații se îndreptau domol spre uși, parcă îi înghițeau zidurile. Pe ordinea de zi veneau la rând câteva legi de interes local. Între timp nu mai rămăseseră în bănci decât deputații deosebit de binevoitori, care nu aveau, fără îndoială, în ziua aceea nicio altă treabă în oraș; ei continuară astfel flecăreala începută, reluând conversațiile de unde le lăsaseră; și ședința se termină, așa precum începuse, în mijlocul unei liniștite indiferențe. Chiar zgomotul cedă puțin câte puțin, ca și cum Corpul legiuitor ar fi adormit complet, într-un colț de Paris mut.

— Ascultă, Béjuin, șopti domnul Kahn, încearcă la ieșire să vorbești cu Delestang. A venit cu Rougon. Trebuie să știe ceva.

— A, da! Ai dreptate, e chiar Delestang, răspunse domnul Béjuin, zărindu-l pe consilierul de stat stând în stânga lui Rougon. Nu-i pot recunoaște nici în ruptul capului în afurisitele astea de uniforme.

— Eu nu plec, vreau să-l prind pe ilustrul nostru confrate. Trebuie să aflăm numaidecât.

Președintele punea la vot proiectele într-o defilare fără sfârșit; erau votate prin ședere și sculare. Deputații se sculau și se așezau mașinal, fără să înceteze conversațiile, uneori chiar continuându-și somnul. Plictiseala ajunsese atât de mare încât cei câțiva curioși din tribune plecară și ei. Doar prietenii lui Rougon stăteau pe loc. Sperau că în cele din urmă va vorbi.

Deodată, un deputat cu favoriți corecți de avocat provincial se ridică în picioare, fapt care opri brusc funcționarea monotonă a mașinii de vot. Viu surprinși, deputații întoarseră capul.

— Domnilor, zise deputatul, în picioare în banca lui, cer cuvântul ca să explic motivele care m-au obligat să mă despart, cu totul fără voie, de majoritatea comisiunii.

Avea un glas atât de pătrunzător, de ciudat, încât frumoasa Clorinde își înfundă râsul în mâini. Dar printre domnii de jos, uimirea creștea. Ce voia oare? Ce-l apucase să ia cuvântul? Și tot întrebând astfel, aflară în sfârșit că președintele pusese tocmai în discuție un proiect de lege autorizând departamentul Pirineilor-Orientali să împrumute două sute cincizeci de mii de franci pentru construirea palatului de justiție din Perpignan. Oratorul, un consilier general din departament, vorbea împotriva proiectului de lege. Această intervenție stârni interes. Deputații începură să-l asculte.

Dar deputatul cu favoriți tăiați corect proceda cu o foarte mare prudență. Frazele lui erau pline de reținere, vorbele foarte cumpănite; pe când le rostea făcea dese temenele în dreapta și în stânga, ploconindu-se adânc în fața tuturor autorităților imaginabile. Însă datoriile și cheltuielile departamentului erau grele și el prezintă un tablou complet al situației financiare din Pirineii-Orientali. În afară de asta, necesitatea construirii unui nou palat de justiție nu îi părea îndeajuns de evident dovedită. Vorbi astfel aproape un sfert de ceas. Când se așeză pe scaun era foarte tulburat. Rougon care căscase ochii mari, își lăsă pleoapele să-i cadă încet.

Veni apoi rândul raportorului, un bătrânel foarte isteț, care vorbi cu glas limpede, ca un om sigur pe poziția sa. Întâi și întâi, avu un cuvânt de politețe la adresa onorabilului său coleg, cu care, spre marele său regret, nu putea fi de aceeași părere. Iar departamentul Pirineii-Orientali nu era nici pe departe așa de înglodat în datorii, după cum se afirmase; și el restabili, cu alte cifre, tabloul complet al situației financiare a departamentului. De altminteri, necesitatea construirii unui palat de justiție nu se putea nega. El veni cu amănunte. Vechiul palat era situat într-un cartier atât de populat, încât zgomotul străzilor îi împiedica pe judecători să asculte pledoariile avocaților. Mai mult, era și prea mic; din această pricină, martorii, foarte numeroși, în procesele de la Curtea cu juri, trebuiau să se îngrămădească pe platforma scării, ceea ce îi expunea nu numai unor plictiseli, dar și unor primejdii. Raportorul termina, invocând, ca argument decisiv, că ministrul de Justiție însuși provocase prezentarea proiectului de lege.

Rougon nu se mișca pe locul său, cu mâinile ca legate de șolduri, cu ceafa rezemată de banca de mahon. De când se deschisese discuția, purta parcă în spate o povară și mai grea. Și când văzu pe figura primului orator că era gata să răspundă, își ridică încet toată greutatea corpului, fără să se scoale în picioare cu totul, rostind cu un glas gros o singură frază:

— Domnul raportor a uitat să adauge că ministrul de Interne și ministrul de Finanțe au aprobat acest proiect de lege.

El se lăsă la loc pe scaun, luând din nou atitudinea sa de taur pe jumătate adormit. Un freamăt scurt trecuse prin rândurile deputaților. Oratorul se așeză la locul său, salutând prin înclinarea bustului. Și legea fu votată. Cei câțiva deputați care urmăreau cu de-amănuntul dezbaterea deveniră iar indiferenți.

Rougon vorbise. De la o tribună la alta colonelul Jobelin și soții Charbonnel își făcură cu ochiul, în timp ce doamna Correur se pregătea să părăsească tribuna, cum părăsești o lojă de teatru înainte de-a cădea cortina, după ce eroul piesei și-a rostit ultima tiradă. Domnul d’Escorailles și doamna Bouchard plecaseră. Clorinde, în picioare, rezemată de rampa de catifea, dominând sala cu talia ei falnică, se învelea încet într-un șal de dantelă, în timp ce plimba o privire în jurul hemiciclului. Ploaia nu mai răpăia pe geamurile ochiului de sus, dar cerul stăruia să fie acoperit sumbru de câțiva nori groși. Sub lumina soioasă, mahonul pupitrelor părea negru; o pală de umbră se ridica peste băncile lui, înălțate treptat și în care doar craniile pleșuve ale deputaților mențineau pete albe; iar pe marmurile soclurilor, sub paloarea vagă a figurilor alegorice, președintele, siluetele secretarilor și ale ușierilor așezați în rând se proiectau înțepenite ca niște umbre chinezești. Năvala de umbre din clipele când soarele scapătă brusc către asfințit învăluia ședința.

— Doamne sfinte, vrei să ne prindă moartea aici! zise Clorinde, împingând-o pe mamă-sa afară din tribună.

Și ea îi umplu de adâncă mirare pe ușierii care picau de somn pe de lături, prin felul ciudat cum își înfășurase mijlocul în șal.

Jos, în vestibul, aceste doamne se întâlniră cu colonelul Jobelin și cu doamna Correur.

— Îl așteptăm, li se adresă colonelul; poate că va ieși pe-aici… În orice caz le-am făcut semn, lui Kahn și lui Béjuin, să vină să-mi spună noutăți.

Doamna Correur se apropiase de contesa Balbi. Și cu un glas deznădăjduit:

— Ah, ar fi o mare nenorocire! exclamă ea, fără să dea vreo explicație.

Colonelul ridică ochii spre cer.

— Oameni ca Rougon sunt neapărat trebuincioși țării, urmă el, după o scurtă pauză. Împăratul ar face o greșeală.

Și se lăsă iar tăcerea. Clorinde vru să-și întindă capul, să se uita în sala pașilor pierduți; dar un ușier închise brusc ușa. Așa că se întoarse lângă mamă-sa, care tăcea sub voaleta ei neagră, și rosti cu glas domol:

— E un chin să aștepți.

Se iviră soldații. Colonelul anunță că ședința se terminase. Într-adevăr, în capul scării apăruseră și soții Charbonnel. Coborâră cu grijă, de-a lungul balustradei, unul după altul. Zărindu-l pe colonel, domnul Charbonnel îi strigă:

— Nu s-a întins la vorbă, dar le-a închis strașnic gura.

— Are rar prilejul să vorbească, îi răspunse colonelul la ureche, când domnul Charbonnel ajunse în dreptul lui; altfel, nu te mai saturi să-l asculți, când s-aprinde sângele într-însul!

Între timp soldații se înșiruiseră pe două rânduri, din sala de ședințe până la galeria președinției, deschisă spre vestibul. Și își făcu intrarea un cortegiu; toboșarii dădeau onorurile militare. În frunte mergeau doi ușieri, îmbrăcați în negru, purtând pălărie-clac sub braț, lanț la gât, spadă cu măciulie de oțel pe șoldul stâng. Apoi venea președintele, pe care îl escortau doi ofițeri. Secretarii biroului și secretarul general de pe lângă președinție îl urmau. Trecând prin fața frumoasei Clorinde, președintele îi surise ca un om de lume, neținând seama de solemnitatea momentului.

— Ah! aici erați, exclamă domnul Kahn care venea într-un suflet, speriat.

Și cu toate că sala pașilor pierduți era interzisă publicului, el îi lăsă pe toți să intre și îi duse cu dânsul sub pervazul uneia din marile ferestre tăiate până jos, care slujește și de ușă, și care dădea înspre grădină. Părea turbat de mânie.

— L-am scăpat și de data asta! urmă el. A șters-o pe strada Bourgogne, pe când eu îl pândeam în sala General Foy… Dar nu-i nimic, o să aflăm totuși. L-am expediat pe Béjuin să se țină scai de Delestang.

Și așteptând așa, trecură zece minute și mai bine. Deputații ieșeau mergând alene, cu o expresie de trândăvie, dând la o parte cele două perdele mari de postav verde care ascundeau ușile. Unii zăboveau să-și aprindă o țigară. Alții, în grupe mici, se opreau locului, râzând, schimbând câte o strângere de mână. Între timp doamna Correur se dusese să admire grupul Laocoon. Și pe când soții Charbonnel își dădeau capul pe spate ca să vadă un pescărel pe care fantezia burgheză a pictorului îl zugrăvise pe rama unei fresce, ca și cum și-ar fi luat zborul din tablou, frumoasa Clorinde, în picioare în fața unei mari Minerve de bronz, privea cu mult interes brațele și gâtul zeiței uriașe. În pervazul ferestrei-uși, colonelul Jobelin și domnul Kahn vorbeau încet, cu însuflețire.

— A, iată-l pe Béjuin, strigă acesta din urmă.

Toți se apropiară, cu o expresie de încordată nerăbdare. Domnul Béjuin răsufla tare.

— Ei bine? îl întrebară.

— Ei bine! demisia a fost primită. Rougon se retrage.

Vestea căzu ca o lovitură de trăsnet. Se lăsă o tăcere adâncă. Clorinde, înnodându-și neliniștită un colț al șalului ca să-și ocupe degetele nervoase, o zări în fundul grădinii pe doamna Bouchard care se plimba domol, la braț, cu domnul d’Escorailles, cu capul puțin aplecat pe umărul lui. Coborâseră înaintea celorlalți, profitând de o ușă deschisă; și pe aceste alei, destinate meditațiilor serioase, sub dantela frunzelor proaspete de primăvară, ei își plimbau dragostea. Clorinde îi chemă făcându-le semn cu mâna.

— Ilustrul nostru se retrage, zise ea către tânăra care surâdea.

Doamna Bouchard lăsă brusc brațul cavalerului ei, devenind palidă și serioasă; între timp domnul Kahn, în mijlocul grupului de prieteni ai lui Rougon, încremeniți de uimire, protesta, ridicând brațele spre cer, negăsind cuvântul care să exprime disperarea.