Gervaise

Gervaise de Emile Zola

Când Gervaise se trezi, pe la cinci în zori, înțepenită, cu șalele zobite, izbucni în hohote de plâns. Lantier nu se întorsese. Pentru întâia oară nu dormea acasă. Rămase țintuită pe marginea patului, sub zdreanța de stambă decolorată ce atârna de tavan, prinsă de-o sfoară. Și încet, cu privirea-i încețoșată de lacrimi, dădea ocol odăii sărăcăcioase, mobilată cu un scrin din lemn de nuc căruia îi lipsea un sertar, cu trei scaune din pai împletit și cu-o măsuță slinoasă, pe care stătea o cană de apă ciobită. Pentru copii, mai puseseră un pat de fier care tăia calea spre scrin și ocupa două treimi din odaie. Cufărul lui Gervaise și Lantier, vârât într-un ungher al camerei și stând larg deschis, își dădea la iveală goliciunea, iar tocmai la fund se zărea o pălărie bărbătească jerpelită, băgată pe sub niște cămăși îngălate și ciorapi murdari; în timp ce de-a lungul pereților, pe speteaza mobilelor, atârnau un șal ciuruit și-un pantalon mâncat de noroi, tot ce le mai rămăsese din țoalele la care nici telalii nu mai râvneau. Pe polița căminului, la mijloc, între două sfeșnice de tinichea desperecheate, zăcea un teanc de recipise de la Muntele-de-pietate, de-un trandafiriu dulceag. Așa arăta camera cea frumoasă a hotelului, camera de la etajul întâi, cu vedere spre bulevard.

În răstimp, culcați alături pe aceeași pernă, cei doi copii dormeau. Claude, care avea opt ani, cu mânuțele deasupra plăpumii, răsufla liniștit, în vreme ce Etienne, numai de patru anișori, zâmbea cu brațul petrecut pe după grumazul frățiorului. Când mama lor, cu ochii înecați de lacrimi, îi privi îndelung, izbucni iarăși într-un hohot de plâns și-și duse batista la gură ca să-și înăbușe scâncetele care-o năpădeau. Desculță, uitând să-și ia papucii care-i căzuseră din picioare, se înapoie să-și rezeme coatele de prichiciul ferestrei, reluându-și așteptarea de peste noapte, privind mereu întrebătoare trotuarele, în depărtare.

Hotelul se afla pe Boulevard de la Chapelle, la stânga barierei Poissonnière. Era o dărăpănătură cu două etaje, zugrăvită până la al doilea cat într-un roșu ca drojdia de vin și cu obloanele putrezite de ploi. Între două ferestre, deasupra unui felinar cu geamurile sparte, se putea citi emblema: „Hotel Boncoeur, proprietar Marsoullier”, scrisă cu litere mari și galbene, din care mucegaiul ipsosului ciobise câteva bucăți. Stingherită de felinar, Gervaise se înălța în vârful picioarelor, ținându-și batista în dreptul gurii. Privea în dreapta, înspre bulevardul Rochechouart, unde parlagiii cu șorțurile lor însângerate stăteau îngrămădiți în fața abatoarelor, iar vântul rece aducea din când în când o miasmă, o duhoare sălbatică de vite înjunghiate. Se uita în stânga, străbătând cu privirea o fâșie prelungă de bulevard, oprindu-și-o drept în față-i, asupra masei albe a spitalului Lariboisière, pe atunci în construcție. Cerceta domol, de la un capăt la altul al orizontului, zidul percepției comunale, din spatele căruia auzea câteodată noaptea vaietele celor uciși; și scormonea cu privirea colțurile ferite, ungherele întunecate, înnegrite de umezeală și gunoaie, temându-se să nu descopere acolo trupul lui Lantier, cu foalele spintecate de lovituri de șiș. Când își înălța privirea dincolo de zidul cenușiu și nesfârșit care împrejmuia orașul cu-o șuviță de pustiu, zărea un belșug de lumină, un colb însorit, care și apucase să răsune de larma de dimineață a Parisului. Dar se întorcea mereu tot spre bariera Poissonnière, cu grumazul întins, amețită de priveliștea valului necurmat de oameni, de dobitoace, de căruțe ce se scurgea printre cele două pavilioane bondoace ale percepției, coborând dinspre Montmartre și la Chapelle. Se deslușea dintr-acolo un tropot de turmă, o mulțime pe care opririle bruște o silea să staționeze pe șosea ca niște băltoace, o defilare fără sfârșit de muncitori ducându-se la lucru cu uneltele la spinare și pâinea sub braț; și gloata se prăvălea în pântecul Parisului unde se afunda fără încetare. Când Gervaisei i se părea că-l recunoaște pe Lantier în inima mulțimii, se pleca și mai mult fără să țină seama că era în primejdie să cadă; apoi, își îndesa și mai tare batista la gură, de parc-ar fi vrut să-și înăbușe durerea.

Un glas tânăr și voios o făcu să părăsească fereastra.

— Va-s’-că jupânul nu-i pe-acas’, madam Lantier!

— Nu, dom’ Coupeau, răspunse ea străduindu-se să zâmbească.

Era un tinichigiu care stătea la hotelul lor, tocmai sus la cucurigu, într-o cămăruță de zece franci. Își ținea sacul cu scule petrecut pe după umăr. Găsind cheia în ușă, intrase ca prieten de-al casei.

— Știi, își continuă el spusele, acum lucrez acolo, la spital… Ce zici! Ce frumoasă lună mai! Pișcă iute, în dimineața asta.

Se uita la chipul înroșit de lacrimi al Gervaisei. Când văzu că patul nu fusese desfăcut, dădu încetișor din cap; apoi se apropie de culcușul copiilor care dormeau mai departe cu fețele îmbujorate ca niște îngerași; după aceea rosti mai încet:

— Haida-de! jupânul nu-i cuminte, nu-i așa?… Nu fi mâhnită, madam Lantier. Se ocupă mult de politică; mai deunăzi, când l-au votat pe Eugène Sue, un om de treabă, pare-se, arăta ca nebun. Se prea poate să-și fi pierdut noaptea cu prietenii, bârfindu-l pe ticălosul de Bonaparte.

— Nu, nu, șopti ea cu greu, nu-i ce crezi mata. Știu unde-i Lantier… Avem și noi necazurile noastre, ca toată lumea, Dumnezeule!

Coupeau clipi din ochi, dând de înțeles că nu se lăsa tras pe sfoară de minciuna ei. Și plecă, după ce se oferi să meargă să-i aducă laptele, dacă nu voia să iasă din casă: era o femeie frumoasă și de treabă, se putea bizui pe el, când va fi la ananghie. Gervaise, de îndată ce Coupeau plecă, se duse iarăși la fereastră.

La barieră, tropotul mulțimii se auzea întruna, în răcoarea dimineții. Lăcătușii puteau fi recunoscuți după bluzele scurte albastre, zidarii după pantalonii albi, zugravii după paltoanele de sub care li se zăreau halatele lungi. Din depărtare, această mulțime arăta alburie și ștearsă, de o nuanță searbădă în care domneau albastrul spălăcit și cenușiul murdar. Câte-un muncitor se oprea din când în când să-și aprindă din nou luleaua, în vreme ce-n jurul lui ceilalți își vedeau mai departe de drum, fără să râdă, fără să spună vreo vorbă tovarășilor, cu obrajii pământii, cu chipurile îndreptate către Parisul care-i înghițea, unul câte unul, prin hăul străzii Faubourg-Poissonnière. Dar, la amândouă colțurile străzii Poissonnière, în fața ușilor celor doi crâșmari care tocmai își ridicau obloanele, unii dintre ei încetineau pasul; și, înainte de a intra, stăteau pe marginea trotuarului, privind chiondorâș spre Paris, cu brațele blegite, de-acum cu gândul la o zi de hoinăreală. Înaintea tejghelelor, grupuri de oameni se cinsteau cu câte-un rând de băutură, rămâneau uitați acolo, în picioare, îmbulzindu-se în încăperile crâșmei, scuipând, tușind, limpezindu-și gâtlejul cu păhărelele date dușcă.

Gervaise pândea, în stânga străzii, spre crâșma lui Colombe, unde i se păruse că-l vede pe Lantier, când o muiere burduhănoasă, cu capul gol, cu șorțul pe ea, o strigă din mijlocul drumului.

— Ia-n ascultă, madam Lantier, văz că te-ai sculat cu noaptea-n cap!

Gervaise se plecă peste fereastră.

— Ia te uită! ‘mneata erai, madam Boche!… O! astăzi am o droaie de treburi!

— Bineînțeles, nu-i așa? că treaba nu se face singură.

Și, de la fereastră la trotuar, se înfiripă o pălăvrăgeală în toată legea. Madam Boche era portăreasa clădirii la parterul căreia se afla birtul „Veau à deux têtes”. Gervaise îl așteptase de câteva ori pe Lantier în odăița de la poartă, ca să nu se așeze de una singură la masă, alături de toți bărbații care mâncau în local. Portăreasa îi spuse că se duce la doi pași de-acolo, în Rue Charbonnière, să-l trezească pe un funcționar de la care bărbatu-său nu izbutea să-și scoată banii ce i se cuveneau pentru cârpitul unui surtuc. Apoi, îi povesti despre unul dintre chiriașii ei care, în ajun, venise acasă cu-o femeie și nu dăduse pace lumii să doarmă, până la trei dinspre ziuă. Însă, tot flecărind, privea iscoditor la tânăra femeie, ațâțată de curiozitate; părea că venise să se proțăpească aici, sub fereastră, anume ca să afle ce se petrece.

— Deci, dom’ Lantier mai doarme încă? întrebă ea pe neașteptate.

— Da, doarme, răspunse Gervaise, care nu s-a putut stăpâni să nu roșească.

Madam Boche zări cum o podidesc lacrimile; și, fără îndoială mulțumită, apucă să plece spunând că bărbații-s niște puturoși afurisiți, când făcu cale-ntoarsă ca să-i strige:

— În dimineața asta te duci la spălătorie, nu-i așa?… Am ceva de spălat, am să-ți opresc un loc lângă mine și-o să stăm de vorbă.

Apoi, parcă deodată cuprinsă de milă:

— Biata mititică, ai face mai bine să nu mai stai acolo, o să răcești… Te-ai învinețit toată.

Gervaise se încăpățână să mai rămână la fereastră încă două ceasuri de chin, până la opt. Dughenele deschiseseră. Valul bluzelor muncitorești ce coborau de pe coline încetase; doar câțiva întârziați mai treceau bariera cu pași grăbiți. În crâșme, aceiași oameni continuau să bea de-a-npicioarelea, tușind și scuipând. După muncitori, urmaseră muncitoarele, lustruitoarele, croitoresele, florăresele, gheboșându-se în veșmintele lor subțiri, mergând iute de-a lungul bulevardelor exterioare; umblau în grupuri de câte trei sau patru, sporovăind vioaie, chicotind și aruncând în juru-le priviri scăpărătoare; din loc în loc, câte una, singuratică, plăpândă, palidă și posomorâtă, pășea pe lângă zidul percepției comunale, ocolind scursorile. Apoi, trecuseră funcționarii, suflând în pumni, înfulecând din mers pituștile de cinci centime; tineri pricăjiți, în haine rămase mici, cu ochii încercănați, buimaci de somn; bătrânei cu chipul livid, bălăbănindu-se pe picioare, doborâți de nenumăratele ceasuri petrecute la birou, uitându-se la ceasornice, ca să-și potrivească mersul aproape la minut. Iar bulevardele își căpătaseră tihna lor de dimineață; rentierii din vecinătate se preumblau la soare; mamele, cu capul gol, în fuste slinoase, își legănau pruncii în scutecele pe care apoi le primeneau pe bănci; o liotă întreagă de copii șleampeți; și cu muci la nas, se îmbrânceau, se tăvăleau pe jos, într-o larmă de scânceli, râsete și plânsete. Atunci, Gervaise, la capătul nădejdii, simți că se-năbușă, cuprinsă de amețeala spaimei; i se părea că totul se isprăvise, că se sfârșise lumea, că Lantier n-avea să se mai întoarcă niciodată. Privirile pierdute rătăceau de la vechile abatoare, întunecate de-atâta măcel și duhoare, la spitalul cel nou[3], alburiu, care-și dezvăluia prin văgăunile ce mai stăteau căscate ale șirurilor de ferestre, saloanele golașe în care avea să secere moartea. În fața ei, dincolo de zidul percepției, cerul sclipitor, soarele ce se înălța deasupra giganticei deșteptări a Parisului, îi luau vederea.

Când Lantier intră în casă liniștit, Gervaise ședea pe un scaun, cu brațele pleoștite, fără să mai plângă.

— Tu ești! Tu ești! exclamă ea, vrând să i se arunce de gât.

— Da, eu mi-s, ei și? răspunse el. Poate n-ai să-ncepi din nou cu tâmpeniile tale!

O dădu la o parte. Apoi, cu un gest de plictiseală, își azvârli în zbor, pe scrin, pălăria neagră de pâslă. Era un flăcău de douăzeci și șase de ani, mărunt, tare oacheș, cu chip frumos, cu mustăți subțiri, pe care le netezea mereu cu-o mișcare inconștientă a mâinii. Era îmbrăcat într-o haină de lucru, un surtuc jerpelit, plin de pete, pe care-l purta strâns în talie, și când vorbea avea un accent provensal foarte pronunțat.

Gervaise, care se prăbușise iarăși pe scaun, se văita domol, vorbind printre sughițuri.

— Toată noaptea n-am fost în stare să-nchid un ochi… Mi se năzărea că-ți făcuseră de petrecanie… Unde-ai fost? Unde ți-ai pierdut noaptea? Dumnezeule! să nu mai faci așa ceva, că-nnebunesc… Spune-mi, Auguste, unde-ai fost?

— Unde-aveam treabă, zău așa! spuse el dând din umeri. Pe la opt eram în Rue Glacière, la prietenul care vrea să-njghebăm o fabrică de pălării. Am întârziat. Atunci, mi-am zis că-i mai bine să dorm la el… Și-apoi, știi că nu-mi place să fiu iscodit. Mai slăbește-mă, cu de-alde astea!

Femeia se porni iarăși pe plâns. Răcnetele și îmbrâncelile lui Lantier, care răsturna scaunele, treziseră copiii. Se ridicară în capul oaselor, pe jumătate despuiați, descurcându-și părul cu mânuțele plăpânde; auzind-o pe mama lor plângând, începură să țipe îngrozitor plângând și ei, cu lacrimile șiroind din ochii abia deschiși.

— Aha! iacă și muzica! exclamă furios Lantier. Băgați de seamă, acuși îmi iau valea! Și, de data asta, o întind pentru totdeauna… Nu vreți să legați cățeaua? Rămâneți cu bine, mă-ntorc de unde-am plecat.

Chiar apucase să-și ia pălăria de pe scrin. Dar Gervaise se năpusti înainte, îngăimând:

— Nu, nu!

Și înăbuși plânsetele micuților, dezmierdându-i. Le săruta părul și-i culca la loc, spunându-le cuvinte alintătoare. Copilașii, liniștindu-se deodată, chicotind pe pernă, se puseră pe giumbușlucuri, ciupindu-se unul pe altul. Între timp, Lantier care arata istovit și avea chipul gălbejit după o noapte nedormită, se trânti pe pat fără să-și mai scoată ghetele. Nu izbuti să ațipească, rămase cu ochii larg deschiși, cu privirea dând ocol odăii.

— Cam împuțit pe-aici! îngână el.

Apoi, după ce se uită o clipă la Gervaise, adăugă cu răutate:

— Nu te mai speli deloc?

Gervaise avea doar douăzeci și doi de ani. Era năltuță, cam subțirică, cu trăsături gingașe, dar de pe acum ofilite de greutățile vieții pe care o ducea. Nepieptănată, în papuci, tremurând în cămașa albă pe care mobilele își lăsaseră praful și slinul, părea cu zece ani mai bătrână din pricina ceasurilor petrecute în spaimă și lacrimi. Cuvintele lui Lantier o făcură să-și iasă din starea de frică și de supunere.

— Nu ești drept, spuse ea ieșindu-și din fire. Știi prea bine că fac tot ce-mi stă-n putință. Nu-i vina mea, dac-am ajuns aici… Aș vrea să te văd și pe tine, cu doi prunci, într-o odaie în care nu-i nici măcar o mașină de gătit ca să ai nițică apă caldă… Când am venit la Paris, în loc să te apuci să-ți toci banii, trebuia să ne găsim din prima zi un rost, așa cum îmi făgăduiseși.

— I-ascultă! strigă el, și tu ai păpat gologanii cu mine; nu se-nghite acu’ să te-apuci să scuipi peste ce-a fost bun!

Dar ea vorbi mal departe, părând că nu-l aude:

— Pân’ la urmă, c-oleacă de curaj s-ar mai putea să ieșim la un liman… Aseară, am văzut-o pe madam Fauconnier, care ține spălătoria din Rue Neuve: de luni o să mă ia la lucru. Dac-ai să te întovărășești cu prietenul tău din Rue Glacière, până-n șase luni ne-ncropim în vreun fel, atât cât să ne înțolim și să închiriem undeva o cotineață, unde să fim la noi acasă… Of! va trebui să muncim, să muncim…

Lantier se întoarse plictisit cu fața la perete. Atunci Gervaise își dădu drumul.

— Da, așa-i, îi lucru știut că dragostea de muncă nu-ți prea dă ghes. Pleznești de fudulie, ai vrea să fii-mbrăcat ca domnii și să scoți la plimbare târfe în fuste de mătase. Nu-i așa? nu-ți mai sunt pe plac, de când m-ai silit să-mi pun amanet toate rochiile la Muntele-de-pietate^[4]… I-ascultă! Auguste, nu voiam să-ți vorbesc de treaba asta, aș mai fi așteptat nițel, dar știu unde ți-ai petrecut noaptea; te-am văzut intrând la „Grand-Balcon” cu târâtura aia de Adèle. Ah! păi știi să le-alegi! E bine, aia are și de ce să-și dea ifose de prințesă… S-a culcat cu tot birtul.

Dintr-un salt, Lantier sări jos din pat. Pe fața lividă ochii i se întunecaseră ca cerneala. În năpârstocul ăsta de bărbat, mânia se dezlănțuia ca o vijelie.

— Da, da, cu tot birtul! repetă Gervaise. Madam Boche o să le dea afară, pe ea și pe deșirata de soră-sa, fiindcă mereu fac coadă bărbații la ele pe scară.

Lantier își ridică pumnii; apoi, stăpânindu-și pofta de-a o bate, îi apucă brațele, o zgâlțâi cu sălbăticie și-i dădu brânci peste patul copiilor care se porniră iarăși pe urlete. Și se culcă din nou, bâiguind, cu înfățișarea cumplită a omului care-i gata să ia o hotărâre, dar înaintea căreia încă mai șovăie:

— Nu-ți dai seama, ce-ai făcut adineaori, Gervaise… Ai greșit, o să vezi.

Timp de-o clipă, copiii plânseră în hohote. Mama lor, încovoiată pe marginea patului, îi ținea strâns îmbrățișați laolaltă; și repeta de zeci de ori, cu glas searbăd mereu același cuvânt:

— Vai! Dacă nu v-aș fi avut pe voi, sărmanii mei copilași!… Dacă nu v-aș fi avut pe voi!… Dacă nu v-aș fi avut pe voi!…

Tolănit alene, cu privirea ațintită la peticul de stambă spălăcită, Lantier nu mai asculta, absorbit de un gând sâcâitor. Stătu așa vreun ceas, fără să se lase furat de somn, în pofida ostenelii care-i împovăra pleoapele. Când se întoarse pe-o rină, rezemat în cot, cu fața împietrită și hotărâtă, Gervaise sfârșise cu dereticatul odăii. Făcea patul copiilor, pe care-i sculase și-i îmbrăcase. O privi cum mătura și ștergea mobilele; odaia era la fel de întunecată, jalnică, cu tavanul afumat, cu tapetul dezlipit din pricina umezelii, cu cele trei scaune și scrinul hodorogit, pe care slinul stăruia și se întindea mai abitir sub cârpa de praf. Apoi, în vreme ce Gervaise se spăla, bălăcindu-se, după ce-și legase părul în fața oglinjoarei rotunde atârnate de cremona ferestrei, de care Lantier se folosea pentru bărbierit, păru că-i cercetează brațele goale, grumazul despuiat, toată goliciunea pe care și-o dezvăluia, ca și cum în minte-i se nășteau asemuiri. Își țuguie disprețuitor buzele, Gervaise șchiopăta de piciorul drept; dar asta nu se prea băga de seamă decât în zilele de oboseală, când simțea că se sfârșește, cu șalele zobite. În dimineața aceea, istovită de noaptea pe care-o petrecuse, târa piciorul și umbla sprijinindu-se de pereți.

Tăcerea domnea, nu-și mai spuseseră nicio vorbă. Lantier părea în așteptare. Gervaise, înăbușindu-și durerea, străduindu-se să aibă un chip nepăsător, se grăbea. Pe când făcea o boccea din rufele murdare aruncate în spatele cufărului, într-un ungher, Lantier își dezlipi în sfârșit buzele, întrebând-o:

— Ce-nvârtești, acolo?… Un-te duci?

La început, Gervaise nu-i răspunse. Apoi, când Lantier repetă întrebarea cu mânie, se hotărî să răspundă.

— Doar vezi prea bine… Mă duc să spăl toate astea… Nu pot să țin copiii în jeg.

O lăsă să strângă două sau trei batiste. Și, după o altă clipă de tăcere, o întrebă din nou:

— Ai ceva parale?

Dintr-odată, Gervaise se ridică, îl privi drept în față, fără să lase din mână cămășuicile murdare ale copiilor.

— Parale! oare de unde-ai vrea să le fur?… Știi prea bine c-am luat alaltăieri trei franci pe fusta mea cea neagră. Am prânzit de două ori cu ei, și se duc la iuțeală, cu mezelurile astea… Nu, bineînțeles, n-am niciun sfanț. Doar douăzeci de centime pentru spălătorie… Eu nu câștig parale ca anumite femei.

Lantier se făcu că nu-nțelege aluzia. Coborâse din pat și iscodea pe rând cele câte va zdrențe atârnate în jurul odăii. În cele din urmă își luă din cui pantalonii și șalul, deschise scrinul, mai puse în bocea o cămașă de noapte și două cămăși femeiești; apoi, zvârlind totul în brațele lui Gervaise:

— Na, du-te de le-amanetează.

— N-ai vrea cumva să-mi pun și copiii amanet? întrebă ea. Hei! dacă s-ar împrumuta bani și pe copii, ar fi o ușurare nemaipomenită!

Cu toate acestea se duse la Muntele-de-pietate. Când se întoarse, peste o jumătate de ceas, puse o monedă de cinci franci pe cămin, adăugând recipisa lângă celelalte, între cele două sfeșnice.

— Asta-i tot ce mi-au dat, spuse ea. Am cerut șase franci, dar n-a fost chip. O! n-or să dea ei faliment… Și totdeauna, e-atâta lume, acolo la ei!

Lantier nu luă numaidecât moneda de cinci franci. Ar fi vrut ca Gervaise s-o schimbe, să-i lase și ei ceva. Dar când văzu pe scrin o rămășiță de șuncă într-o hârtie, cu un coltuc de pâine, se hotărî s-o strecoare în buzunarul vestei.

— Nu m-am dus la lăptăreasă, pentru că-i datorăm laptele de opt zile, explică Gervaise. Dar am să mă-ntorc devreme, cât am să fiu plecată du-te să cumperi pâine și niște cotlete pané, și-o să prânzim… Ia și-un litru de vin.

Lantier nu spuse nu. Părea că s-au împăcat. Gervaise isprăvea de împachetat rufele murdare. Dar când vru să ia cămășile și ciorapii lui Lantier din fundul cufărului, îi strigă să le lase acolo.

— Lasă-mi rufele, n-auzi! Nu vreau!

— Ce nu vrei? întrebă ea ridicându-se. Că doar n-ai de gând să porți împuțiciunile astea? Trebuie neapărat spălate.

Se uita la el neliniștită, regăsind în trăsăturile chipului său de băiat frumos aceeași asprime, ca și cum de azi înainte nimic n-avea să-l mai înduplece. Lantier se supără, îi smulse din mâini rufele pe care le azvârli din nou în cufăr.

— Pentru numele lui Dumnezeu! Ascultă-mă o dată! Dacă-ți spun că nu vreau!

— Dar de ce? întrebă ea din nou, pălind, înfiorată de-o groaznică bănuială. N-ai nevoie de cămășile tale chiar acum, doar n-ai să pleci nicăieri… Ce-ți pasă dacă le iau cu mine?

Lantier șovăi o clipă, stânjenit de jarul privirii cu care-l țintuia Gervaise.

— De ce? De ce? bâiguia el… Zău! ai să te lauzi peste tot că mă-ntreții, că-mi speli, că-mi cârpești. Ei bine! mi-i lehamite de toate astea! Vezi-ți de treburile tale, iar eu am să-mi văd de-ale mele… Spălătoresele nu muncesc pentru jigodii.

Gervaise îl imploră, tăgăduind că s-ar fi plâns vreodată; dar el trânti deodată capacul cufărului, se proțăpi deasupra și-i strigă drept în obraz:

— Nu!

Era doar stăpân pe lucrurile lui. Apoi, pentru a-i ocoli privirile scormonitoare, se duse din nou de se tolăni pe pat, spunând că-i era somn și să nu-l mai bată la cap. De data asta, într-adevăr, păru că ațipește.

Gervaise stătu nehotărâtă câteva clipe. Era ispitită să dea un picior boccelei cu rufe, să se așeze și să coasă. Răsuflarea domoală a lui Lantier izbuti s-o liniștească, își luă boțul de albăstreală și ciotul de săpun care-i rămăseseră de la ultimul spălat; și, apropiindu-se de copilașii ce se jucau cuminți lângă fereastră cu niște dopuri vechi, îi sărută, spunându-le cu glas scăzut:

— Fiți cuminți, nu faceți gălăgie. Tata doarme!

Când ieși din odaie, în liniștea copleșitoare de sub tavanul negricios nu mai răsunau decât râsetele înăbușite ale lui Claude și Etienne. Era ceasul zece. O rază de soare se strecura prin fereastra întredeschisă.

Pe bulevard, Gervaise coti la stânga și o lua pe Rue Neuve din cartierul Goutte d’Or. Trecând prin fața dughenei lui madam Fauconnier, dădu binețe cu-o mișcare ușoară din cap. Spălătoria se afla cam pe la mijlocul străzii, acolo de unde începea să urce. Deasupra unei clădiri teșite, trei uriașe rezervoare de apă, niște cilindri de tablă prinși trainic în buloane. Își dădeau la iveală rotunjimile cenușii; în vreme ce, în spatele lor, se ridica uscătoria, un al doilea etaj foarte înalt, împrejmuit din toate părțile cu jaluzele din stinghii subțiri, printre care răzbătea o pală puternică de aer și lăsau să se zărească rufele puse la uscat pe sârme de alamă. În dreapta rezervoarelor, coșul îngust al mașinii cu abur gâfâia, răsuflând icnit și uniform, cu țâșnituri de fum alburiu. Gervaise, fără să-și mai suflece fustele, ca o femeie ce era obișnuită cu băltoacele, intră pe sub poarta unde se îngrămădeau ulcioarele cu apă de clor. O cunoștea mai de mult pe stăpâna spălătoriei, o femeiușcă gingașă, cu privirea bolnăvicioasă, care ședea, având în față un teanc de registre, într-un birou cu geamlâc plin cu calupuri de săpun pe rafturi, cu gogoloaie de albăstreală în borcane și cu bicarbonat de sodiu în pachete de-o jumătate de kilogram. Trecând pe lângă ea îi ceru maiul și peria, pe care i le lăsase în păstrare când spălase ultima oară. Apoi, după ce-și luă numărul de ordine, intră.

Era un hangar uriaș, cu acoperișul teșit și grinzile la vedere proptite pe stâlpi de fontă, închis de jur-împrejur cu ferestre mari și luminoase. Lucirea mohorâtă a zilei se strecura lesne prin aburul călduț ce plutea ca o ceață lăptoasă. Din unele unghere se ridicau vapori, lăbărțându-se și înecând străfundurile hangarului într-un văl albăstrui. Picura o umezeală greoaie, plină de duhoare de săpun, o duhoare searbădă, jilavă, ce nu se mai isprăvea; iar din când în când răzbătea câte-o răbufnire mai usturătoare de apă de clor. De-a lungul spălătoarelor, de amândouă părțile culoarului din mijloc, stăteau șiruri de femei, cu brațele dezgolite până la umăr, cu grumazul despuiat, cu fuste suflecate ce dădeau la iveală ciorapii bălbați și ghetele groase cu șireturi. Băteau înverșunate cu maiul, râdeau, se lăsau pe spate să strige câte-o vorbă de duh în larma de-acolo, se cocârjau deasupra copăilor, nerușinate, grosolane, deșelate, ude leoarcă de parcă le-ar fi plouat cu găleata, cu cărnurile încinse și aburinde. În preajma lor și pe sub ele, se scurgea un șuvoi imens, gălețile cu apă fiartă purtate și golite dintr-o zvârlitură, robinetele de apă rece lăsate deschise, șiroind de sus, împroșcăturile maiurilor, scursoarea de la clătitul rufelor, băltoacele în care se bălăceau, curgând ca niște pârâiașe pe povârnișul dalelor de piatră. Și, în mijlocul strigătelor, al loviturilor cadențate, al zgomotului susurat de ploaie, în vaierul de furtună ce se înăbușea sub tavanul ud, mașina cu abur, în dreapta, acoperită toată de-o rouă gingașă și albă, gâfâia și huruia neîntrerupt, în neastâmpărul jucăuș al volantului care părea că pune rânduială în grozăvia harababurii de-acolo.

Gervaise, pășind mărunt, înainta pe culoar, aruncându-și privirile în dreapta și-n stingă. Își ducea bocceluța cu rufe sub braț, șoldie, șchiopătând și mai tare în forfota spălătoreselor care-o îmbrânceau.

— E! fă-te-ncoa, fetițo! strigă glasul răsunător al lui madam Boche.

Apoi, când Gervaise ajunse lângă ea, în stânga, tocmai la capătul rândului portăreasa care freca cu îndârjire un ciorap, se porni să turuie, vorbind întretăiat, fără să se oprească din treabă.

— Așează-te aici, că ți-am ținut locul… Oh! nu mai am mult. Boche aproape că nici nu-și murdărește rufele… Dar mata? nici mata n-ai să zăbovești prea mult, hai? E mititică rău, legătura matale. Până-n prânz le dăm gata și-o să ne putem duce la masă… Eu îmi dădeam rufele la o spălătoreasă din Rue Poulet; dar mi le făcea ferfeniță cu clorul și cu periile ei. Așa că-mi spăl singură. N-am decât de câștigat. Nu mă costă decât săpunul… Ia spune, n-ar fi trebuit să pui cămășile la muiat? Pe cuvântul meu, păcătoșii ăștia de copii parc-au fundul dat cu funingine!

Gervaise desfăcu bocceaua și întinse cămășile copilașilor; și întrucât madam Boche o sfătuia să cumpere o găleată de leșie, îi răspunse:

— O! nu, e de-ajuns cu apă caldă… Mă pricep la treaba asta.

Își alesese rufele, punând deoparte pe cele câteva colorate. Apoi, după ce-și umplu albia cu patru găleți de apă rece de la robinetul din spatele ei, cufundă grămada de albituri în apă; și, suflecându-și fusta, o prinse între pulpe și se vârî într-un lădoi pus de-a-npicioarelea, care-i ajungea până la brâu.

— Te pricepi la de-alde astea, hai? îi dădea înainte madam Boche. La mata acasă, fetițo, ai fost spălătoreasă, nu-i așa?

Gervaise, sumecându-și mânecile, își dezgoli brațele-i frumoase de femeie bălaie, încă fragede, abia roșite pe la coate, și porni să-și curețe rufele de slin. Întinse o cămașă pe scândura îngustă a spălătorului, albită și roasă de atâta apă; o freca cu săpun, apoi o întorcea și-o freca și pe partea cealaltă. Mai înainte de-a răspunde, înșfăca maiul și porni să izbească cu el în timp ce vorbea în gura mare, întărindu-și cuvintele cu lovituri vârtoase și bătute cadențat.

— Da, da, spălătoreasă… De la zece ani… sunt doisprezece ani de-atunci… Ne duceam la gârlă… Altfel mirosea acolo… Să fi văzut, era un locșor sub copaci… c-o apă limpede curgătoare… Știi, la Plassans… N-ai auzit de Plassans?… lângă Marsilia?

— Asta-i dată dracului! exclamă madam Boche, minunându-se de tăria izbiturilor de mai. Ce năzdrăvană! cu mânuțele ei de domnișoară, îți îndoaie și fierul!

Sporovăiră mai departe, în gura mare. Uneori portăreasa era silită să se plece, ca s-audă mai bine. Toate albiturile fură bătute cu maiul, și încă zdravăn! Gervaise le cufundă din nou în albie, le luă iarăși bucată cu bucată să le săpunească a doua oară și să le frece cu peria. C-o mână, ținea rufa pe spălător; cu cealaltă, în care strângea peria scurtă de pir, storcea din ea un clăbuc murdar ce se prelingea pe jos ca niște bale. Și-atunci, în zgomotul hârșâit al periei, se apropiară una de alta și-și vorbiră mai prietenos, de la suflet la suflet.

— Nu, nu suntem cununați, continuă Gervaise. Dar eu una, n-ascund lucrul ăsta. Lantier nu se poartă chiar atât de drăguț încât să jinduiești să-i fii nevastă. Dacă n-ar fi fost la mijloc copilașii, e-hee!… Aveam paișpe ani, și el optșpe, când l-am născut pe cel dintâi. Ălălalt a venit după patru ani… S-a-ntâmplat, așa cum se-ntâmplă totdeauna, doar știi. Nu eram fericită acas’ la noi; moș Macquart, dintr-un te miri ce, îmi trăgea un picior în șale. Atunci, zău așa, ți se năzare să-ți faci de cap… Ne-am fi căsătorit dar, nu mai știu de ce, n-au vrut bătrânii.

Își scutură mâinile ce i se înroșiseră în clăbucul alb.

— Tare-i aspră apa la Paris, spuse ea.

Madam Boche nu mai spăla cu atâta înverșunare. Se oprea, tărăgănându-și săpunitul, ca să stea acolo, să afle povestea care, de vreo două săptămâni încoace, îi chinuia curiozitatea. Pe chipul ei butucănos, gura-i rămăsese pe jumătate căscată; ochii, bulbucați cât cepele, îi luceau. Se gândea, mulțumită că i se adevereau bănuielile: „Asta-i, și-a dat fetița drumu’ la gură. Se vede c-a fost gâlceavă mare.”

Apoi, cu glas tare:

— Înseamnă, că nu se poartă frumos?

— Ce să mai vorbim! răspunse Gervaise, acolo era tare cumsecade cu mine; dar de când suntem la Paris, n-o mai scot la capăt… Trebuie să-ți spun că maică-sa și-a dat duhul anul trecut, lăsându-i o oarecare moștenire, aproape vreo mie și șapte sute de franci. Voia să plece la Paris. Și-atunci, fiindcă moș Macquart mă lua mereu la palme pe nepusă masă, m-am învoit să plec cu Lantier; am călătorit cu amândoi copilașii. Trebuia să-mi facă un rost ca spălătoreasă și să lucreze și el în meseria de pălărier. Am fi fost tare fericiți… Dar, vezi matale, Lantier e-un om fudul, risipitor, care se gândește numai la plăcerile lui. Ce să mai lungim vorba, nu face prea multe parale… Așa c-am tras la „Hotel Montmartre”, din Rue Montmartre. Și ne-am pus pe chiolhanuri, plimbări cu trăsura, teatru, un ceasornic pentru el, o rochie de mătase mie; că nu-i băiat rău, când are bani. Înțelegi, a fost o vâjâială de pomină, încât după două luni am rămas fără un sfanț. Atunci ne-am mutat la „Hotel Boncoeur”, și-a început viața asta blestemată…

Gervaise se opri, simțind cum i se pune un nod în gât și încercă să-și stăvilească lacrimile. Isprăvise cu datul rufelor la perie.

— Trebuie să mă duc să-mi iau apă fiartă, șopti ea.

Dar madam Boche, tare necăjită din pricina acestei întreruperi a destăinuirilor, îl chemă pe omul la toate al spălătoriei care tocmai trecea pe lângă ele.

— Charles, băiețelule, ai fi tare drăguț dac-ai aduce o găleată cu apă caldă cucoanei, că se grăbește.

Slujitorul luă găleata și-o aduse plină. Gervaise îi plăti, costa cinci centime. Turnă apă fiartă în copaie și mai trase rufelor o săpuneală cu mâinile, pentru ultima oară, aplecându-se deasupra spălătorului, în mijlocul aburilor care-i agățau fuioare de fum cenușiu în părul bălai.

— Na, pune-ți și niște sodă, uite-o aici, spuse săritoare portăreasa.

Și goli în albia Gervaisei ceea ce mai rămăsese în fundul unei pungi cu bicarbonat ele sodiu pe care-o adusese cu ea. De asemenea vru să-i dea și niște apă de clor; dar Gervaise refuză; era bună doar pentru petele de grăsime și cele de vin.

— Cred că-i cam muieratic, continuă madam Boche, revenind la Lantier, fără să-i spună pe nume.

Gervaise, plecată de șale, cu mâinile cufundate în apă și încleștate printre rufe, se mulțumi doar să clatine din cap.

— Da, da, spuse cealaltă mai departe, am băgat eu de seamă unele lucruri…

Dar își înghiți vorba când o văzu cu Gervaise că se ridică dintr-o zvâcnitură, albă ca varul, iscodind-o cu privirea.

— Oh! nu, nu știu nimic!… Îi place să glumească, pare-mi-se, asta-i totul… Așa cum face cu fetele alea două care stau la voi la hotel, Adèle și Virginie, le știi, ei bine! glumește cu ele, nimic mai mult, sunt sigură.

Gervaise, încremenită în fața ei, cu obrajii scăldați de sudoare, cu brațele șiroind de apă, se uita întruna la ea, cu privirea neclintită și scormonitoare. Atunci portăreasa se supără, se bătu cu pumnul în piept, dându-și cuvântul de cinste. Striga:

— Nu știu nimic, zău, așa-i cum îți spun!

Apoi, potolindu-se, adăugă cu glas mieros, cum vorbești cu cineva căruia nu i-ar prii adevărul:

— Mie-mi pare că-i băiat curat la inimă… O să te ia de nevastă, fetița mea, eu ți-o spun!

Gervaise își șterse fruntea cu mâna udă. Apoi, scoase altă rufă din apă, dând iarăși din cap. O clipă, tăcură amândouă. În jurul lor, spălătoria se domolise. Sunase de unsprezece. Jumătate din femeile care spălau acolo, rezemate c-un șold de marginea copăilor, cu câte-o sticlă de vin destupată lângă ele, mâncau cârnați vârâți în coltuce de pâine frânte-n două. Numai gospodinele care veniseră să-și spele rufele aduse în bocceluțe, se grăbeau, trăgând cu ochiul la ceasul de perete atârnat deasupra biroului. Se mai auzeau câteva bătăi de mai, ici și colo, în larma râsetelor pe înfundate, a pălăvrăgelilor care se poticneau în clefăitul lacom al fălcilor; în vreme ce mașina cu abur, văzându-și înainte de treabă, fără tihnă și răgaz, părea că-și ridică glasul, zbârnâind, huruind, umplând cu gălăgia ei hangarul uriaș. Dar niciuna dintre femei n-o auzea; parcă era însăși răsuflarea spălătoriei, o răsuflare fierbinte ce îngrămădea sub grinzile acoperișului aburul veșnic și plutitor. Căldura ajunsese de neîndurat; sulițele soarelui răzbăteau din stânga, prin ferestrele înalte, învăpăind aburii ce fumegau ca niște nespus de gingașe neguri lăptoase, bătând într-un trandafiriu-cenușiu și un albastru-pământiu. Și, întrucât se iscară plângeri, Charles, omul la toate, alerga de la o fereastră la alta, trăgând perdelele de pânză grosolană; după aceea, trecu de partea cealaltă, partea adumbrită, și deschise ochiurile de la ferestre. Fu întâmpinat cu urale și aplaudat; se întețea o veselie de neînchipuit. Peste câteva clipe, amuțiră chiar și cele din urmă maiuri. Cu gura plină, spălătoresele nu se mai îndeletniceau decât cu mânuirea bricegelor deschise pe care le țineau în mână. Se făcuse atâta liniște încât, tocmai din fundul sălii, se auzea hârșâitul uniform al lopeții fochistului, adunând cărbuni și zvârlindu-i în cuptorul mașinii.

Între timp, Gervaise își spăla rufele colorate în apa caldă și grasă de săpun pe care și-o păstrase. Când isprăvi, trase lângă ea o capră de lemn pe care aruncă de-a curmezișul toate rufele din care se prelingeau pe jos șiroaie albăstrii. Și porni să le clătească. În spatele ei, robinetul cu apă rece curgea deasupra unui hârdău încăpător, prins de podea și străbătut de două stinghii de lemn pentru sprijinitul rufelor. Mai sus, peste ele, se întindeau alte două stinghii pe care rufele erau puse la scurs.

— Iacă, suntem pe isprăvitelea, ceea ce nu-i așa de rău, zise madam Boche. Rămân să te ajut să storci mormanul ăsta de rufe.

— Vai! nu te osteni, îți mulțumesc mult, răspunse Gervaise, care frământa cu pumnii și clătea în apă curată rufele colorate. Dacă aveam cearceafuri, nu ziceam ba.

Dar totuși fu silită să primească ajutorul portăresei. Tocmai storceau amândouă, ținând fiecare de-un capăt, o fustă dintr-un tricotaj de lână castaniu, prost vopsit și din care se scurgea o apă gălbuie, când madam Boche exclamă:

— Ia te uită! lungana de Virginie!… Ce-o fi venit să spele asta, cu patru otrepe-ntr-o batistă?

Gervaise își ridicase la iuțeală capul. Virginie era o fată de vârsta ei, mai înaltă decât ea, oacheșă, frumușică, în ciuda chipului cam lunguieț. Purta o rochie veche cu volane și-o panglică roșie la gât; era pieptănată îngrijit, cu cocul prins într-o plasă din găitan albastru. În mijlocul culoarului central, își miji ochii o clipă, părând să caute pe cineva; apoi, după ce o văzu pe Gervaise, trecu pe lângă ea, înțepată, obraznica, bâțâindu-și șoldurile, și se proțăpi pe același rând, la vreo cinci copăi mai încolo.

— Ia-n te uită, ce se fâțâie! turui în continuare madam Boche, cu glasul mai înăbușit. Niciodată nu-și săpunește mânecarele… Ah! e-o puturoasă ce nu s-a pomenit, dacă-ți spun eu! O croitoreasă care nu-i în stare nici încălțările să și le cârpească! Ca și soră-sa, lustruitoarea, pramatia aia de Adèle, care chiulește de la atelier două zile din trei! Nimeni nu-i cunoaște nici pe tat-su, nici pe mă-sa, trăiește din nu se știe ce, și, dac-ar fi să vorbim… Dar ce freacă acolo? Hai? fustă să fie? Mai mare scârboșenia, multe trebuie să fi văzut la viața ei fusta asta!

Era vădit că madam Boche voia să-i facă pe plac Gervaisei. Adevărul era că adeseori își bea cafeluța cu Adèle și Virginie, atunci când puștoaicele erau în bani. Gervaise nu răspundea, se grăbea, cu mâinile cuprinse de tremur. Își pregătea albăstreala într-o copăiță așezată pe trei stănoage. Muia albiturile mișcându-le câteva clipe pe fundul apei vopsite, a cărei oglindire căpătase un pic de luciu; și după ce le storcea puțintel, le înșira sus pe stinghiile de lemn. Cât se îndeletnicise cu treaba asta, se făcuse că-i întoarce spatele deșiratei de Virginie. Dar o auzea chicotind, îi simțea căutarea piezișă ațintită asupră-i. Se părea că Virginie venise doar ca să-i facă în râcă. O clipă, Gervaise întoarse capul și se pironiră din priviri.

— Las-o-n plata Domnului, șușoti madam Boche. Că doar n-o să vă luați de păr… de vreme ce ți-am spus că nu-i nimic! Nu de ea era vorba!

În clipa în care Gervaise tocmai atârna ultima rufă, se auziră hohote de râs la intrarea spălătoriei.

— Îs doi copii, ce-și caută mămica! strigă Charles.

Toate femeile se întoarseră spre ușă. Gervaise îi recunoscu pe Claude și Etienne. De îndată ce-o zăriră, dădură fuga spre ea, prin băltoace, bocănind pe dalele de piatră cu încălțările lor dezlegate. Claude, cel mai mare, își ținea de mână frățiorul. Văzând copiii trecând pe lângă ele, nițel cam speriați dar totuși zâmbitori, femeile venite la spălat le spuseră cuvinte de alint. Se opriră lângă mămica lor, fără să se despartă, ridicându-și căpșoarele bălaie spre ea.

— Tăticu’ v-a trimis? întrebă Gervaise.

Dar, pe când se pleca să lege șireturile de la pantofii lui Etienne, zări bălăbănindu-se la degetul lui Claude cheia odăii, cu numărul de aramă agățat de ea.

— Ia te uită! mi-ai adus cheia! spuse ea, foarte nedumerită. De ce?

Zărind cheia pe care și-o uitase prinsă de deget, copilul păru să-și amintească de ceva și strigă cu glasul lui limpede:

— Tăticu’ a plecat.

— S-a dus să cumpere de-ale mâncării și v-a spus să veniți să mă luați de aici?

Claude șovăind, se uită la frate-său, nemaiștiind ce să spună. Apoi, rosti dintr-o suflare:

— Tăticu’ a plecat… A sărit din pat, și-a strâns toate lucrurile-n cufăr, a dus cufărul jos în stradă, l-a urcat într-o trăsură… A plecat.

Gervaise, care stătea ghemuită lângă ei, se ridică încetișor, cu chipul alb ca varul, cuprinzându-și obrajii și tâmplele în mâini, de parcă ar fi auzit cum îi plesnește capul. Și nu izbuti să îngaime decât un singur cuvânt, pe care-l spuse întruna, de zeci de ori, cu aceeași intonație:

— Vai! Doamne!… Vai! Doamne!… Vai! Doamne!…

Între timp, madam Boche, nespus de înfierbântată de faptul că se găsea și ea în miezul acestei pățanii, îl întrebă la rândul ei pe copil:

— Ia zi, puiule, spune-mi cum s-a întâmplat… Nu-i așa că tăticu’ a-ncuiat ușa și v-a spus s-aduceți aici cheia, nu-i așa?

Și, vorbind în șoaptă la urechea lui Claude:

— Nu era și-o cucoană în trăsură?

Copilul se simți iarăși tulburat. Spuse de la capăt povestea, cu-o înfățișare triumfătoare:

— A sărit din pat, și-a strâns toate lucrurile-n cufăr și-a plecat…

Și-atunci, întrucât madam Boche îl lăsă în pace, îl târî pe frate-său lângă robinet. Și porniră amândoi să se joace, dând drumul la apă.

Gervaise nu era în stare să plângă. Se înăbușea, sprijinită cu șalele de albie, ascunzându-și întruna obrajii în podul palmelor. Era scuturată de fiori. Din când în când, lăsa să-i scape un oftat prelung, în vreme ce-și apăsa și mai mult pumnii în ochi, ca și cum ar fi vrut să piară, părăsită în beznă. Era ca o prăpastie de neguri în adâncul căreia simțea că se prăbușește.

— Haide, fetițo, ce dracu! șoptea madam Boche.

— Dac-ai ști! Dac-ai ști! murmură ea în cele din urmă. Azi de dimineață m-a trimis să-mi duc șalul și cămășile la Muntele-de-pietate ca să-și plătească acum trăsura…

Și se puse pe plâns. Amintirea drumului făcut în goană până la Muntele-de-pietate, lămurind astfel una dintre întâmplările dimineții, îi dezlănțui hohotele ce i se înăbușeau în piept.

Drumul ăsta fusese o ticăloșie, durerea cea mai cumplită a deznădejdii ei. Lacrimile i se prelingeau pe bărbia pe care adineaori și-o udase cu mâinile, fără ca măcar să-i dea prin gând să-și ia o batistă.

— Fii cuminte, taci, se uită lumea la tine, spunea întruna madam Boche, care-o înconjura cu atenția ei. Cum e cu putință să-ți faci atâta inimă rea pentr-un bărbat!… Va să zică, totuși îl iubești, hai? biata de tine. Adineaori, erai pornită rău de tot împotriva lui. Și-acum, iată că-l plângi de ți se rupe inima… Dumnezeule, cât suntem de proaste!

Apoi, o alintă ca o mamă.

— O femeiușcă frumoasă ca tine! dacă-i cu putință așa ceva!… Acum ți se poate povesti totul, nu-i așa? Ei bine! ți-aduci aminte, când ți-am trecut pe sub fereastră, aveam eu niște bănuieli… Închipuie-ți că astă-noapte, când s-a întors Adèle, am auzit și-un pas de bărbat împreună cu al ei. Atunci, am fost curioasă, și m-am uitat pe scară. Ibovnicul apucase să urce la etajul al doilea, dar am recunoscut imediat surtucul domnului Lantier. Boche, bărbatu-meu, care azi de dimineață era de pază, l-a văzut coborând ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat… Cu Adèle era, mă-nțelegi? Virginie are acu’ un domn la care se duce de două ori pe săptămână. Numai că e ceva necurat la mijloc, pentru că, vezi, n-au decât o singură cameră și un singur pat, și nu-mi dau prea bine seama unde-a putut să se culce Virginie.

Se opri pentru o clipită, privi în juru-i, apoi porni iarăși să vorbească înăbușindu-și glasul puternic:

— Își râde de tine, că te vede plângând, cățeaua aia, de-acolo. Îmi pun mâna-n foc c-a venit la spălat numai de caragață… I-a încârligat p-ăia doi și-a venit aici ca să le povestească apoi ce mutră ai făcut.

Gervaise își luă mâinile de la ochi și se uită. Când o zări pe Virginie în față-i, în mijlocul unor femei, trei sau patru la număr, șușotind și iscodind-o din priviri, fu cuprinsă de-o mânie vecină cu nebunia. Întinzându-și brațele, cătând pe jos, se roti în juru-și, tremurând din toate mădularele, făcu câțiva pași, dădu peste o găleată plină, o înșfăcă cu amândouă mâinile și-o goli din răsputeri spre Virginie.

— Șterge-o, târâtură! urlă lungana de Virginie.

Sărise de-a-ndaratelea, i se udaseră doar botinele. În răstimp, lumea din spălătorie care de câteva clipe era răscolită de plânsetele Gervaisei, se îmbulzea să vadă încăierarea. Câteva spălătorese care-și sfârșiseră îmbucătura de pâine, se cățărară pe albii. Dădură buzna și celelalte, cu mâinile pline de clăbuci. Se făcu roată în jurul lor.

— Ah! târâtura! îi dădea înainte lungana de Virginie. Ce-o fi apucat-o pe turbata asta?

Înmărmurită, cu bărbia încleștată și chipul schimonosit, Gervaise nu răspundea, nefiindu-i încă la îndemână vorbirea deșănțată a scandalagioaicelor din Paris. Cealaltă răgea mai departe:

— Hai, te cară! S-a săturat să tot facă provincia; asta n-avea nici doișpe ani când o tăvăleau soldații; pe coclaurile alea și-a lăsat și piciorul schilod… i-a putrezit, mâncat de boli…

Se iscă un val de râsete. Virginie, văzând că are succes, mai făcu doi pași și, apropiindu-se porni să urle și mai avan, săltându-se cât era de înaltă:

— Hai, fă-te-o țâră-ncoa, să văd ce mutră ai, și să-ți fac felul! Să nu ne bați la cap pe aci… Ce treabă am eu cu alde ea! Numai să se fi repezit la mine, să vedeți ce i-aș fi dat poalele peste cap. Ia să spună ce i-am făcut… Spune, stârpitură, ce ți-am făcut?

— Mai taci din gură, bâigui Gervaise. Știi prea bine… L-am văzut aseară pe bărbatu-meu… Și mai ține-ți fleanca altminteri te strâng de gât, așa să știi.

— Bărbatu-su! Ei! asta-i bună!… Bărbatu’ cucoanei! De parcă șontoroaga asta ar putea să aibă bărbat!… Nu-i vina mea dacă te-a lăsat. Că doar nu ți l-oi fi furat eu. Puteți să mă căutați… Vrei să-ți spun una și bună, prea-l pisai pe omul ăsta! Era prea drăguț pentru una de-alde tine… Barem i-ai pus zgardă cu numele stăpânului? Cine l-a găsit pe soțul cucoanei? Se dă și-o răsplată pentru treaba asta…

Râsetele se iscară din nou. Gervaise, cu glasul aproape sugrumat, se mulțumea numai să îngâne:

— Știi bine, știi bine… E vorba de soră-ta, am s-o strâng de gât pe soră-ta…

— Da, du-te și te-atinge de soră-mea, turui mai departe Virginie rânjind. Aha! va să zică e soră-mea! Tot ce se poate, soră-mea-i mai cu chichirez decât tine… Dar ce mă privește pe mine? Nu mai poate omul să-și vadă de spălatul rufelor, făr’ să-l bată cineva la cap? Să mă lași-n pace, auzi tu, că m-am săturat!