Inghite Platon, nu Prozac

Inghite Platon, nu Prozac de Lou Marinoff

CELOR CARE AU ȘTIUT CĂ

FILOSOFIA ESTE BUNĂ

LA CEVA, DAR N-AU

PUTUT NICIODATĂ

SPUNE CU EXACTITATE

LA CE ANUME.

I. „Rațiunea singură este cea care face viața fericită și plăcută prin expulzarea tutoror Concepțiilor sau Opiniilor false, întrucât acestea pot perturba mintea în felurite chipuri.”

EPICUR

II. „Viața necercetată nu merită trăită.”

SOCRATE

III. „Timpul vieții omenești nu este decât un punct, substanța este un flux, percepțiile ei, fade, iar compoziția corpului coruptibilă, sufletul o adiere, soarta ceva inscrutabil, iar faima un lucru fără noimă… Atunci ce-l poate îndruma pe om? Un singur lucru: filosofia.

MARC AURELIU

IV. „Norii suferinței mele s-au risipit și-am sorbit lumina. Adunându-mi gândurile, mi-am întors privirile către chipul medicului meu. Mi-am îndreptat ochii către ea, fixând-o, și-am văzut că era cea în a cărei casă am fost îngrijit încă din copilărie: Filosofia.”

ANICIUS BOETHIUS

V. „Omul nu poate supraestima măreția și puterea minții sale.”

GEORG FRIEDERICH HEGEL

VI. „A face filosofie înseamnă a-ți explora temperamentul și, în același timp, a încerca să descoperi adevărul.”

IRIS MURDOCH

VII. „Tâmplarii dau formă lemnului; meșterul arcar dă formă săgeților; înțelepții se formează pe ei înșiși.”

BUDA

* * *

Studiile de caz din lucrarea de față au fost preluate din propria mea practică de consiliere sau din practici ale colegilor mei, care le-au oferit voluntar spre a fi incluse în text. Anonimitatea clienților noștri a fost protejată prin modificarea numelor, ocupațiilor, denumirilor topografice, detaliilor și a altor informații referitoare la aceștia. Deși identitățile le-au fost ficționalizate, beneficiile filosofice pe care le-au obținut sunt cât se poate de reale.

INTRODUCTIV

FORME FILOSOFICE ACTUALE ALE CONSILIERII

ȘI PSIHOTERAPIEI

După un hiatus de aproape 2 000 de ani, în care s-a retras în turnul de fildeș al inițiaților, filosofia se pregătește să aducă din nou o contribuție majoră la îmbunătățirea calitativă a vieții umane în forma ei concretă, practică. În urma proliferării, diversificării și impactului social fără precedent al consilierii și psihoterapiei, a apărut atât nevoia, cât și șansa (re) întâlnirii dintre filosofie și consiliere.

Dar ce este consilierea și, derivat, profesia sau profesiile axate pe aceasta? Spre deosebire de terapie, în sensul clasic, larg acceptat al termenului, consilierea însumează diverse forme non-medicale de terapie a dialogului puse în serviciul oamenilor confruntați cu probleme non-patologice. Desigur, această distincție nu este unanim acceptată, numeroși psihoterapeuți descriindu-și profesia drept „consilier”. Și viceversa. Deși disputele terminologice interminabile care gravitează în jurul acestui termen nu fac obiectul introducerii de față, câteva minime precizări sunt necesare, spre a evita adăugarea, printre cititorii cărții lui Marinoff, de noi confuzii la cele deja existente.

Neîndoielnic, consilierea a devenit unul dintre fenomenele culturale contemporane. Pentru foarte multă lume, consilierii au înlocuit duhovnicii și preoții. Mii de profesioniști din diverse domenii ale asistenței umane se autointitulează consilieri sau practicieni ai tehnicilor de consiliere. Potrivit lui Ernesto Spinelli, consilierea desemnează interacțiuni interpersonale, vizând atingerea anumitor obiective.[1] Însă cel care a formulat sensul terapeutic contemporan al termenului a fost Carl Rogers. Rogers a criticat fundamentele medicale ale terapiei, sugerând posibilitatea terapiei non-psihiatrice, non-psihanalitice și non-behavioriste. Terapia sa umanistă, centrată pe „client” (care venea să înlocuiască „pacientul”, „strivit” sub autoritatea medicilor) – ulterior redenumită terapie centrată pe persoană – avea un caracter non-directiv. Povestea clientului (respectiv relatarea de către acesta – în propriul ritm – a cauzelor care-i creau suferință sufletească) era plasată în centrul ședinței de terapie. Contribuția terapeutului consta în încurajarea relatării prin respectarea necondiționată a clientului ca persoană și prin atitudinea neprefăcută, onestă față de acesta. Rogers era convins că numai dacă sunt tratați în acest fel, clienții își activează potențialul de rezolvare a problemelor personale și au posibilitatea dezvoltării personale, numită de Rogers și autoactualizare. Departe de a avea vreun caracter medical, conceptele sale umaniste de empatie, încredere, congruență, atitudine pozitivă necondiționată etc., denumesc atribute personale, fiind, în mod esențial, calități „fenomenologice”, sugerând prin aceasta valențe și deschideri filosofice, integrate ulterior în formele consilierii filosofice propriu-zise[2].

Potrivit lui Peter Morall, printre membrii marelui public și printre numeroși terapeuți profesioniști continuă să persiste ideea că, din cauza moștenirii sale „demedicalizate”, consilierea este inferioară psihoterapiei[3]. În acord cu Morall, Spinelli nota că practicienii, care se autodenumeau mai curând psihoterapeuți, decât consilieri (și care e posibil să fi ales un curs de specializare în „psihoterapie” în defavoarea unuia de „consiliere”), ar putea face acest lucru presupunând că le asigură un status superior. În ceea ce-l privește, Spinelli nu vede nicio deosebire reală între semnificațiile celor două denumiri. Ambele profesii au aceleași scopuri (care constau, în mare, în rezoluția problemelor personale și înaintarea către schimbarea personală), împărtășesc constructe teoretice și acordă o mare importanță „relației terapeutice” dintre terapeut și client[4].

* * *

Filosofia a parcurs un drum lung de la utilizarea ei drept cercetare și „medicină a sufletului” de către vechii greci (în frunte cu Socrate, stoicii și epicureicii) până la specializările excesive ale veacului al XX-lea. În special de-a lungul ultimelor două-trei sute de ani, „filosofii academici au dus departe cunoașterea noastră vizând probleme importante, precum natura justeții și injusteții și a vieții bine trăite, și au dezvoltat tehnici tot mai mai rafinate de analiză filosofică. Recent, adepții filosofiei aplicate s-au folosit din ce în ce mai mult de aceste reflecții și tehnici în soluționarea de probleme etice aparținând domeniului public, precum drepturile animalelor și eutanasia.”[5] Un număr crescând de filosofi – mai precis „filosofii practicieni” – au dus aceste evoluții un pas mai departe și au început să ajute oamenii obișnuiți să folosească filosofia în consiliere, management și în diverse cadre educaționale.

„Marile întrebări filosofice referitoare la viață și la sensul ei nu sunt chestiuni medicale. Ele nu sunt numai – și nici măcar în primul rând – întrebări psihologice. Ele nu încap pe agendele terapeutice ale psihologiei contemporane.”[6]

Au consilierii, în general, nevoie de filosofie? Rezultatul analizei teoriei și practicii, proprii unor forme de consiliere precum cea existențială, cognitivă sau filosofică, este acela că, deși metode terapeutice remarcabile precum empatia rogeriană îi ajută pe oameni în mod considerabil, ele pot fi și mai utile dacă beneficiază de aportul analizelor și tehnicilor filosofice. În mod similar, filosofii care lucrează în domeniul consilierii pot obține foloase considerabile de pe urma ideilor și experienței psihoterapeuților înclinați către filosofie – consilieri existențiali, cognitivi și logoterapeuți – care aplică deja de o bună bucată de vreme filosofia în consiliere. Tim LeBon numește toate aceste forme de consiliere asistate de filosofie variante ale „terapiei înțelepte”.

„Încă de la primele mele excursuri, ca student, în sferele filosofiei, am avut mereu sentimentul că adevărata importanță a filosofiei o reprezintă potențialul ei practic. Experiența mea ca terapeut a confirmat atât necesitatea ca terapia să vină în sprijinul oamenilor cu «probleme de viață», cât și potențialul cabinetului consilierului filosofic de a deveni o arenă în care oamenii pot primi acest ajutor.”[7]

Filosofia poate ajuta consilierii în cel puțin trei modalități principale: activitatea analitic-informativă filosofică dusă cu clienții, soluționarea dilemelor terapeuților înșiși și evaluarea fundamentelor teoretice și beneficiilor consilierii.

Drept dovadă a profundei lor afinități cu filosofia, „terapiile înțelepte” fac apel în mod regulat la cele mai importante elemente ale acesteia: obiectul, metodele și natura sistematică. Potrivit Oxford Companion to Philosophy, filosofia se definește drept:

gândire rațională critică de o factură mai mult sau mai puțin sistematică privitoare la natura generală a lumii (metafizica sau teoria existenței), justificarea credințelor (epistemologia sau teoria cunoașterii) și fundamentele călăuzirii vieții (etica și teoria valorilor)[8] .

Printre întrebările metafizice cele mai importante se situează cea privitoare la sensul vieții. Plecând exact de la această preocupare profundă, logoterapeuții inspirați de Viktor Frankl, de pildă, susțin că forma cea mai eficace de terapie este cea realizată prin sporirea sensului. În ce privește epistemologia, justificarea credințelor se reflectă în diverse forme, derivate, de „terapie înțeleaptă”, prin încercările acestora de a soluționa întrebări practice vizând modurile în care convingerile, preferințele și deciziile clienților pot deveni mai raționale, asigurându-le asfel o existență mai satisfăcătoare. Teoriile valorilor călăuzitoare ale vieții se regăsesc în încercările de evaluare a valorii consilierii și în cele de clarificare și analiză critică a valorilor care guvernează viața clienților. De asemenea, ideile filosofice de justețe și injustețe îi ajută pe consilieri în facilitarea luării deciziilor de către clienții confruntați cu dileme etice sau ale riscului decizional; de asemenea, ele sunt folosite de către consilierii care se confruntă ei înșiși cu dileme etice specifice.

Din cauza imaginii predominant esoterice și elucubrante, dacă nu de-a dreptul a suspiciunii irelevanței ei, înrădăcinate în ethosul publicului larg, filosofia are – în opinia filosofilor practicieni – nevoie de o demistificare aptă s-o repună în grațiile și în serviciul celor pentru care a fost inventată. LeBon consideră că realizarea acestui obiectiv are loc, progresiv, prin angajarea terapeutică a filosofiei cu ajutorul celor cinci metode pe care ea însăși le-a generat: gândirea critică, analiza conceptuală, fenomenologia, experimentele de gândire și gândirea creativă[9].

Pe scurt, gândirea critică reprezintă testarea rezistenței argumentelor în fața investigației critice și a pertinenței motivelor acceptării lor. Analiza conceptuală este o modalitate de clarificare a sensului afirmațiilor făcute într-un context dat, fapt care presupune analiza minuțioasă a limbajului și a utilizării lui, căutarea definițiilor și operarea de distincții și, astfel, eliminarea cât mai eficientă a confuziilor. (În consiliere, ea își dovedește aplicabilitatea atât în analiza de noțiuni evaluative, precum cea de autonomie, cât și în clarificarea ideilor clienților referitoare la problemele cu care se confruntă, nu în ultimul rând cele izvorând din întrebări privitoare la sensul vieții, semnificația libertății, fericirii, credinței, morții etc.)

Fenomenologia, în utilizarea ei aplicativ-terapeutică, este „o filosofie potrivit căreia evenimentele și obiectele sunt înțelese în termenii experienței noastre imediate a lor, așa cum ne apar… Terap[iile] bazate pe fenomenologie se axează mai curând pe experiența clientului cu privire la fenomene decât pe presupoziții, speculații sau inferențe”[10]. (Consilierii predominant fenomenologici, precum cei inspirați de Carl Rogers și terapeuții existențial-fenomenologi, caută să „fie cu clientul” – mai precis cu materialul acestuia –, adică să vadă și să audă lumea clientului așa cum o percepe acesta, fiind preocupați de înțelegerea propriilor sensuri subiective ale clientului, abținându-se de la ghidare, interpretări sau explicații.)

Experimentele de gândire (precum faimosul geniu rău, atotînșelător, imaginat de Descartes ca preambul al îndoielii sale metodice) sunt experimente mentale menite a fundamenta, consolida ori, dimpotrivă, a invalida anumite aspecte ale cunoașterii. În consiliere, forma pe care ele o adoptă este cea a scenariilor construite de clienți cu privire, în principal, la ei înșiși, care să permită explorarea lucrurilor cu adevărat importante pentru aceștia.

Având deja o istorie a practicării la nivel instituțional, gândirea creativă cu metodele ei – precum brainstorming-ul și gândirea laterală – și-a făcut apariția doar de curând în filosofie prin intermediul eticii practice. Perfect complementară gândirii critice, care evaluează argumentele, gândirea creativă se ocupă cu reconstituirea gândirii aflată la baza acestora, proces care face posibilă descoperirea „celor mai bune probleme” și a soluțiilor lor”.[11]

În cadrul diverselor forme filosofice de consiliere, ideile preluate selectiv din filosofie sunt folosite în vederea dobândirii, de către clienți, a unor instrumente de explorare și dezvoltare a propriilor axiologii, a înțelepciunii emoționale și decizionale. Însă sistemele filosofice nu trebuie privite drept seturi de cunoștințe, ci, mai curând, drept seturi de idei capabile de a fi instrumentate euristic, lipsite de vreo certitudine absolută. De aceea, ele trebuie avansate experimental în calitate de părți componente ale dialogului autentic cu clienții, nu ca soluții autoritare[12].

Aparentele dezavantaje ale lipsei de certitudine științifică, predominant „medicală” – invocate în demiterea consilierii, venită dinspre taberele medicinei – sunt compensate de potențialul metodelor preluate din filosofie și de rezultanta lor atitudinală generală – insuflată atât consilierilor, cât și clienților – și anume articularea spiritului investigator. Clienții diverselor forme filosofice de consiliere sunt angrenați progresiv în dinamica explorării filosofice a vieților lor, fapt generator de clarificări, reconsiderări și descoperiri, uneori surprinzător de profunde și de radicale, pe plan personal.

Cu rezervele de rigoare implicate de orice generalizări, putem grupa tipurile de consiliere, care angajează în mod semnificativ una sau mai multe dintre metodele filosofiei, în patru categorii principale: terapiile cognitive, logoterapia, consilierea existențial-fenomenologică și variantele consilierii filosofice.