Eliminare definitiva
Aa
Eliminare definitiva de Sidney Sheldon
Prolog
Johor, Malaia1, 1953
Locotenentul Peter Fylough se uită în jos la țeava scurtă a carabinei Ml care îi stătea în echilibru pe genunchi și o îndreptă spre urma de picior din noroi, aflată la cîțiva metri în fața lui. Nu i se mișcaseră decît ochii. Restul corpului îi stătea
înțepenit de mai bine de trei ore, de cînd luase poziția aceasta și își sprijinise spatele de un copac.
Atunci era beznă, dar acum se crăpa de zi și, pentru cîteva minute, fusese înconjurat de o răcoare plăcută. Dar ploaia timidă se rărise și soarele roșu începea să transforme iarăși noaptea înghețată de junglă într-o zi înăbușitoare, sufocantă și cu mirosuri putrede.
Insectele se treziseră de aproape o oră și țipetele lor triumfătoare - pentru că supraviețuiseră încă unei nopți - sfîșiau
aerul inert. Undeva, departe, un tigru își dregea vocea, iar un porc mistreț alerga panicat pe peticul lui de junglă, în timp ce
un parlament întreg de maimuțe, aflate în siguranță în adăposturile lor înalte, scoteau strigăte de încurajare.
1 - Stat în Malaezia, situat în peninsula cu același nume din Asia de SE, cunoscut și sub numele de Malacca (n.t.)
Fylough alungă o muscă insistentă de pe buze și-și dezlipi
privirea de la cătarea puștii. Se uită în dreapta. Caporalul
Togom, abia vizibil prin vegetația abundentă, se lăsase pe vine,
după obiceiul malaiez - pe călcîie - cîțiva metri mai încolo.
Simțurile lui erau perfect treze. Ochii săi migdalați se mișcară
abia perceptibil spre Fylough și, după o scurtă privire interoga tivă, Togom deschise ușor gura, lăsînd să se vadă dinții gal beni, ca de cal. Perii țepoși de pe buza de sus se depărtară
precum cei ai unei omizi subdezvoltate - aceasta era versiunea
"Togom" a unui zîmbet larg, care pieri însă imediat își strînse
buzele în ceea ce se voia a fi un avertisment și se uită fix peste
umărul lui Fylough.
Fylough întoarse încet capul în direcția privirii lui Togom și
atinse ușor umărul soldatului ghemuit lîngă el, pipăind întruna
patul unei puști Bren. își miji ochii în încercarea de a zări ceva
prin lumina slabă și văzu o umbră dispărînd în tufele din stînga
lui. Imaginea ce i se înfățișa era întunecată de junglă, dar stră bătută de scînteieri și scurte reflectări ale soarelui, care începea
să se întrezărească printre frunzele de deasupra.
Ceva se mișcase.
O ramură? Nu era vînt, nici măcar aer nu era. Și nu auzise
nici un zgomot - doar o senzație. Togom văzuse ceva. Sau
avusese doar o impresie? Nu. Iată, se simțea din nou. Fylough
își roti repede ochii. Togom privea inexpresiv peste umărul lo cotenentului, spre cărarea îngustă. Fylough își mișcă privirea,
căuGnd în zadar vreun semn care să trădeze poziția celui de-al
patrulea om din echipă. Ar fi avut o imagine mai bună din
partea cealaltă a pîriului și, cu bărbia spijinitâ pe patul de lemn
al celeilaltei puști, un Bren, ar fi văzut încotro se îndreaptă ur mele de pași. Tovarășul lor nu se vedea însă nicăieri. Fylough
spera că nu adormise, moleșit de soarele cald care îi încălzea
spatele.
Dar căldura umedă, încărcată de aburi, nu dură mult. într-o
liniște sinistră, nori negri se apropiaseră și se întrepătrunseseră,
ascunzînd soarele ca o cortină mare de catifea. Fără veste,
cerul se deschise dintr-o dață și ploaia se prăvăli nemilos prin
6
acoperișul șubred al frunzelor, înecînd sunetele; nu se mai.
• dea decît pînă la cîțiva pași.
Fylough clipi des, jenat de ploaie, și-și aruncă printr-o mișcare bruscă din cap picătura care îi atîrna în vîrful nasului.
IVnIru a suta oară, cercetă pîrîul cu privirea. Apa amenința să
nsa din matcă; la suprafață apărură burțile argintii ale peștilor
Rari cît palma, vreo douăzeci la număr, amețiți de praful de rădăcină tuba.
La zece kilometri de marginea junglei - un marș de trei zile
de la cel mai apropiat zid de cărămidă - cineva omora pești ca
sa aibă ce mînca.
Kim Cheong deschise ochii și ascultă ropotul ploii pe frun le late ce țineau loc de acoperiș deasupra adăpostului său de
bambus. Lîngă el, întinsă pe un "pat" de frunze vărgate de bam bus, Ah Lian gemu încet și își strînse pe trup sarongul, încer cînd să se apere.de aerul rece al junglei. Se străduia să își as cundă tremurul și se ruga să vină mai repede ziua. Pentru că
aducea cu ea căldura dătătoare de viață, apoi arșița și apoi su doarea lipicioasă, binecuvîntată. O scutură încă un fior. Urma
apoi munca — și frica. Frica de fiecare zi, care începea în zori și
continua în amurg, rămînînd și noaptea în subconștient, pînă
cînd somnul o micșora, fără însă a o alunga. Ah Lian își trăia
teama chiar și în vis.
Kim Cheong dădu la o parte cearșaful subțire de bumbac și
se întinse, fără să o deranjeze pe fata adormită. Nu putea sâ-și
dea seama după nimic ce oră e; era prea întuneric că să își vadă
ceasul, dar simțea orele din obișnuință. Mai erau numai zece
minute pînă la deșteptare, iar tabăra era cufundată în liniște.
Mai erau încă cincisprezece bărbați ca el, întinși în pat, trezi,
ascultând, și alți trei care se chinuiau să își stăpînească frica.
Trupurile lor abia dacă erau ferite de ploaie, iar ochii li se înro șiseră de efortul de a vedea în nimicul negru, umed și impene trabil. Se ridică și își strînse cordonul de la chiloții albaștri.
Deși nu prea era nimic de strîns în cordon.
Kim Cheong era slab, slab și înfometat, și avea o cavitate
acolo unde ar fi trebuit să îi fie burta. Pielea palidă, cenușie,
era întinsă pe oase și plină de urme ale malnutriției și ulcerații
7
nevindecate - semne ale lipsei de proteine.
La douăzeci și cinci de ani, arăta așa cum urma să arate
pentru tot restul vieții: niciodată mai bătrîn; războiul junglei va
avea grijă de lucrul acesta. Scoase vechiul Sten de sub pat și
împinse husa murdară de ulei într-o gaură din perete. Piedica
nu era trasă. își trecu peste umăr cureaua, se lăsă pe vine, în
colț, și luă o gură de apă rece. Scuipă în noroiul de la picioare,
luă încă o gură de apă și, fără să guste, înghiți. Se ridică și veni
lîngă pat Nu era nevoie să spună nimic, fata se trezise.
— S-a făcut ora? șopti ea.
Nu vorbea decît în șoaptă. Acum avea paisprezece ani; trăi se aproape un an într-o lume a tăcerii și nu cunoștea alt fel de a
vorbi.
— Șst... îmbracă-te.
Ah Lian își scoase sarongul și se îmbrăcă într-o pereche de
pantaloni largi. își strînse o fîșie de bumbac neprelucrat în
jurul sinilor ei micuți, presîndu-i nemilos, și-și trase peste cap
o cămașă mare, neagră. Era o ființă fără sex. Apucă o pușcă
încărcată, cu o singură țeava, și ieși după Kim Cheong să își
ocupe poziția pe perimetrul taberei. Fata așeză țeava puștii în
V-ul unui copăcel, așa cum o învățase Kim Cheong. Era nece sar. Pușca nu avea decît un cadru de metal în loc de pat, iar ea
era prea mică. O mînă de fată. Cînd ar fi tras - Doamne ferește
să fie nevoită - reculul ar rupt-o în două. Dar nimeni nu o
avertizase. I se spusese doar să-și așeze țeava în V-ul unui co pac, iar ea făcea ce i se spunea.
Stăteau în liniște și priveau în noaptea aflată pe ducă, așa
cum făceau în fiecare zi de cînd instalaseră tabăra aceasta, cu
cîteva luni în urmă, și așteptau tremurînd pînă cînd noua zi
alunga umbrele negre, înlocuindu-le cu umbre cenușii, umede.
Și apoi, ca prin minune, se făcea lumină și, pentru o clipă bine cuvîntată, ploaia se oprea și soarele se strecura printre nori,
pentru a le arăta jungla pe care o cunoșteau chiar prea bine, iar
păsările și insectele sărbătoreau trecerea a încă unei nopți lungi
de douăsprezece ore.
In timp ce tabăra revenea la viață, Ah Lian intra din nou în
rutina zilnică. Se așeză în locul santinelei care păzise pînă
8
Bunei dealul pe versantul căruia stăteau, de parcă ar fi fost țiIjUte în loc de glodul roșiatic, colibele răsfirate ale plutonului 7
ttl Regimentului 5 al Armatei Malaieze de Eliberare Rasială:
i'pisprezece bărbați, toți chinezi, plus o fată de paisprezece ani.
Cînd veni schimbul ei, Ah Lian ¿6 spălă în apa adîncă pînă
li brîu și se așeză la coadă pentru a-și lua cele două mîini de
i irez rece (gătit cu o seară în urmă, înainte ca ploaia să stingă
focul), jumătatea de peștișor și bucata umedă de aluat de tapio CH. Kim Cheong se apropie de ea, în colțul colibei comune, și
( lăsă pe vine, în timp ce ploaia, întunecînd scurta apariție a
' >arelui, se întorcea cu forță sporită. Nu era plăcut. Și nici
l ald. Ploaia cădea oblic, micșorînd bucata cît de cît ferită de
l iire acoperișul de frunze late, și culca la pămînt plantele din
grădina de legume de dincolo de gardul taberei.
Kim Cheong își aruncă pe umeri un prosop uzat și murdar,
dar nu făcu nimic pentru a scăpa de pielea de găină care i se fă cuse pe brațele osoase și nici să-și înceteze clănțănitul dinților.
— Termin în dimineața asta, îi șopti el lui Ah Lian. Rîul e
plin, o să avem mîncare destulă. Tu'ești la grădină..., zise el și
o privi cu coada ochiului. Să stai în susul pantei. Cine știe...
— Mai bine vin cu tine să culeg peștele. Nu suport să stau
la grădină.
— O să faci ce-ți spun! se răsti el, dar fără răutate.
Apoi îi atinse piciorul cu un gest afectuos.
— Oricum n-ai putea căra tot peștele pe care am să-1 strîng.
— Nu te mai lăuda, șînt sigură că ai sa te întorci iarăși cu
mîna goală și ai să mănînci tot varza și chili-ul meu.
Ah Lian se uită la bila de orez pe care o frămînta între de gete, apoi ridică privirea spre Kim Cheong. Nu era nici o urmă
de veselie în ochii ei; avea o privire seacă. Dacă a știut vreo dată ce înseamnă să fii vesel, atunci a uitat cu desăvîrșire. A
uitat să rîdă, iar să plîngă nu avea voie. Să rîdă și să plîngă! Ah
Lian nu se gîndise vreodată la așa ceva. La îngrozitoarea și
înaintata vîrstă de paisprezece ani și ceva, Ah Lian, o revoluți onară devotată, nu avea dreptul la emoții de proletariat, nici
chiar dacă și le amintea.
— Și soldații?
— Ce-i cu ei? făcu Kim Cheong fără să o privească.
Tînărul continua să mestece aluatul de tapioca, ce se dezli pea cu greu de cerul gurii, și se uită în gol în direcția podelei
de glod din dreptul lui Hang Lee, membru al Comitetului de
District și comandantul plutonului.
Hang Lee era bătrîn, avea cel puțin patruzeci de ani. Lup tase împotriva japonezilor pînă s-au retras pe unde veniseră,
dar - așa cum îi spunea mereu plutonierului - erau o pradă
ușoară în comparație cu englezii.
Rămăseseră la liziera pădurii, nu-i deranjaseră niciodată pe
adevărații soldați ai junglei; fusese un război civil bun. Dar
aici era altceva, era un război care te ducea în mprmînt; chine zii malaiezi împotriva forței Imperiului Britanic.'Și armata bri tanică era foarte hotărită, de parcă încerca să demonstreze că în
'42, cu japonezii, nu și-au pus mintea Acum erau peste tot; ei
și cîinii lor descopereau, pufnind pe nas, chiar și cele mai as cunse colțuri ale junglei.
Probabil, că Hang Lee simțise ochii lui Kim fixîndu-1. își ri dică privirea din castronul de lemn, ca și cum ar fi auzit între barea șoptită a lui Ah Lian. Se uită la Kim Cheong, își șterse
cu mîna o firimitură de mîncare din barbă, băgă degetul în
gură și-1 supse pînă rămase curat. înghiți, apoi dădu din cap ca
un om ce-și scutură mașinal picăturile de ploaie de pe față și se
întoarse la orezul său.
— Sîntem în siguranță aici, pînă ne mutăm mai aproape de
satul Cha'ah.
Deschise gura, lăsînd să se vadă orezul și varza pe jumătate
mestecată, și-și lăsă privirea asupra lui Ah Lian.
— Gîndește-te, tovarășe, Cha'ah... mîncare! Carne, ouă,
pui...
— Și came? șopti Ah Lian.
Deaspura capetelor lor explodă încă un tunet, iar ploaia se
îndesi. Sunetul ridică privirile tuturor și îndepărtă expresia de zaprobatoare de pe chipul lui Kim Cheong. Zgomotul metalic
al ploii care lovea jungla din jur și ropotul infernal de pe acoperișul din frunze de atap al colibei făceau inutilă orice încercare de a vorbi. Hang Lee coborî castronul din dreptul feței și
«rată cu degetul spre Kim Cheong. Tînărul dădu tăcut din cap
f I făcu același lucru spre alți doi bărbați. Toți trei se ridicară în
picioare, se uitară o secundă la torentele care se scurgeau de pe
jBOperiș și, parcă resemnîndu-se să sară de pe cea mai înaltă
ii.iinbulină, pășiră prin cascadă direct în ploaie.
Kim Cheong făcu un gest vag să protejeze de ploaie meca nismul Sten-u\\x\ său, dar, acceptînd realitatea, îl luă sub braț și
I II uni spre ieșirea din tabără, în căutarea cărăruii pe care merse r cu două zile în urmă, la operațiunea de îndiguire a pîrîului.
Mergea cu capul plecat, iar ceilalți doi tovarăși ai săi - unul
rărind un sac făcut din prelata unui camion părăsit și celălalt
CU o mitralieră japoneză atîmată pe umăr - călcau pe urmele
pașilor lui. Păreau niște fantome. De fapt, acesta era motivul
pentru care se mai aflau încă în viață. După un timp, Kim
( lieong înainta singur cincizeci de metri și așteptă. Ceilalți doi
il urmară. Apoi, repetară figura exact în același fel. Kim
( lieong studia terenul și înjura ploaia Putea să se fi plimbat pe
acolo toată blestemata de armată britanică, fără să lase nici o
urmă. Se uita în jur, căutînd ramuri rupte, asculta, adulmeca.
Nu se simțea fum; nici qfter-Șave, nici mîncare, nici fecale la naiba cu ploaia asta! Se întoarse pe urmele propriilor pași,
scoase un mîrîit animalic și, cînd îi întîlni iarăși pe însoțitorii
săi, o luă spre luminișul dinspre pîrîul zăgăzuit
Fylough își întoarse privirea spre uima de noroi.
Kim Cheong stătea nemișcat în ploaia care-i șiroia pe față și
pe trup și studia ultima urmă care ducea spre locul de prins
pește. Ceilalți doi dispăruseră în urma lui, la o distanță destul
de mare. Se uita suspicios și foarte, foarte atent la Fylough.
Kim Cheong se încruntă, se aplecă pe vine spijinindu-se cu de getele unei mîini de pămînt și-și așeză Stett-ul pe genunchi.
Țeava era îndreptată spre caporalul Togom.
Avusese un noroc orb. Kim nu văzuse nimic altceva decît
urma deformată de picior și o recunoscu ca fiind chiar a lui. Se
ridică, reprimîndu-și suspiciunea Și fiorul din ceafă, și făcu un
pas înainte. Togom și Fylough apăsară pe trăgaci în același
timp și, după o fracțiune de secundă, țevile celor două mitraliere
11
Bren trirniseră o flamă imensă către trupul lui Kim.
Fylough sări în picioare.
•—OK! Lasă-1, e mort, strigă el celorlalți. Hei, tu - ia-o de-a
lungul urmei! ordonă el celui care stătea ghemuit alături. Repe de. Togom, după mine.
înșfacă arma lui Kim și o aruncă în josul pantei, spre pîrîu.
își cobori vocea și strigă printre dinți celuilalt din echipă, care
nu se vedea:
— Stai acola unde ești, acoperă urma. Tokachil, continuă
el, hai cu noi.
Cu Tokachil alături și cu arma în spate, Fylough pomi alu necînd și împiedicîndu-se de-a lungul pantei înglodate. Știa că,
doar dacă nu există vreo tabără destul de mare prin împreju rimi, orice alt terorist s-ar fi topit printre tufe. Un atac ar fi puțin
probabil, iar o șezătoare la strîns de pește s-ar face fără arme.
Vor pleca destul de repede de pe aici și se vor feri de orice atac
armat venit să răzbune moartea chinezului!
Avea dreptate. Reacția însoțitorilor lui Kim Cheong veni
prea tîrziu. Unul din ei ridică țeava mitralierei și trase lung,
fără țintă, în direcția împușcăturilor, apoi îl ajunse din urmă pe
celălalt, care, aruncîndu-și sacul, o luase la goană pe cărarea
îngustă. Dar nu înainte de a vedea fața albă a lui Fylough.
— Dua orang, Tuan! Doi oameni, domnule, șopti Togom și
își schimbă carabina cu Bren-ul celuilalt.
Se strecură pe lîngă Fylough și, mișcînd țeava de la stînga
la dreapta, goli încărcătorul în direcția zgomotelor. Fylough
clătină din cap și zîmbi văzînd expresia hotărită a lui Togom,
apoi o luă înainte, ceva mai repede. Urmele chinezilor se ve deau clar în noroi, pline cu apă de ploaie, dar era greu să țină
pasul cu ei. Impiedicîndu-se, alunecînd și gîfîind, nu mai au zeau nimic altceva decît zgomotul propriilor pași care împroș cau în lături apă și noroi.
Doar maimuțele, acolo sus, în copaci, începeau să-și revină
după șocul zgomotului asurzitor. își regăseau vocile și umpleau aerul biciuit de ploaie; păreau un cortegiu de bocitoare.
Cînd făcură o pauză, să-și tragă sufletul, Fylough se opri și ascultă. Nu se auzea nimic din față. Nici prăbușirea vreunui trup
12
pe frunze, nici vreun geamăt de durere. Numai o tăcere grea.
Ajunseseră.
Togom îi atinse cotul și se aplecă pe vine, arâtînd cu degetul în sus. Fylough cobori la nivelul caporalului și, urmînd diu-cția arătată, văzu o gaură în umbrarul imens al copacilor,
prin care pătrundea lumină. Se uitară unul la celălalt. Nu departe era o tabără. Una mare.
Fylough strînse mai puternic patul carabinei și-și plimbă
nervos degetul pe piedică. Era trasă. Pipăi fundul încărcătoru lui; îl schimbase, era nou, plin, și îl simți prins bine, solid, în
locașul lui. Nu încercă să își oprească ticul nervos - contracția
tutui mușchi de la ochiul stîng. O dată, îi căzuse încărcătorul
din carabină chiar în toiul unui atac; întîmplări ca acestea dau
naștere la idiosincrazii.
' Pac! Pac! Pac! Tr-r-r-r-r-r-r! Pac! Pac! Era mitraliera japo neză. Focurile se auzeau neregulat, vîjîiau și loveau cu sunet
.ec crengile de deasupra capului lui Fylough. Cei doi ajunsese i & in tabără.
Togom răspunse împușcăturilor cu o rafală rapidă de focuri
si se repezi de-a lungul potecii. Cu siguranță, în apropiere tre Imie să fie o capcană: o groapă mascată, plină de bețe de bam bus ascuțite ca niște spade, care așteptau un novice să se înfigă
în ele.
— Tuan!
Fylough dădu din cap fără să se uite în jur și se sprijini de
trunchiul unui copac mare.
— Vino încoace, spuse el printre dinți și, lăsîndu-se în jos,
aruncă o crenguță spre Togom.
Poc!
Se auzise un foc de la o armă diferită. Un singur foc. Mitra liera se deplasase; acum îi urmarea altcineva Și, totuși, încă nu
se vedea nimic. Doar sunetul, reverberația ultimului foc de ar mă care năștea ecouri în junglă și se îndepărta ca un tunet, din tr-un copac în altul. Fylough trecu prin scutul de ramuri care îi
tăiau calea Crengile fuseseră tăiate și se aplecau deasupra po tecii pentru a masca intrarea în tabără. De-a latul cărăruii era
așezat un buștean peste care fuseseră puse cîteva crengi. După
13
el se afla o groapă plină de bețe de bambus ascuțite, lungi de
un metru - o capcană cu dublă funcționalitate: pentru porci
sălbatici și pentru englezi. Iar alături, o îngrămădire de lemne adăpostul unei santinele. Acum nu era nevoie de precauții.
Dacă ajunseseră pînă aici, nu mai conta. Sări peste groapă,
urmat de caporalul care își ținea strins arma sub braț. In spatele
lui Togom venea celălalt bărbat, care pipăia întruna patul puștii
sale Sten și își croia drum printre crengi și peste buștean.
Acum erau în cîmp deschis.
De partea cealaltă a grădinii de legume care se întindea pe o
latură a pantei, cei doi teroriști se tîrau cu greu, încercînd să se
țină pe picioare. Santinela plecase în altă direcție. Tabăra părea
părăsită. Din fericire, ploaia torențială se transformase într-o
burniță caldă. Dar nimeni nu observase.
Fylough se opri, se înfipse bine pe picioare și ținti silueta
celui din față.
Pac! Pac! Pac!
Se opri și privi atent. Apoi trase încă patru focuri. Nimeni
nu țipase. Nimeni nu căzuse. Schimbă încărcătorul și înjură, în
. timp ce silueta se strecură în prima colibă. Al doilea bărbat
aruncă o privire scurtă peste umăr, alunecă și căzu în patru
labe, lovindu-se rău la picior. Pierduse teren. Se mai uită o dată
peste umăr, îngrozit, se întoarse pe jumătate și trase de la nive lul șoldului. Arma grea 303 scoase un tunet, dar glonțul plecă
inofensiv spre copaci. Fylough clipi des să-și alunge apa de pe
ochi și scutură din cap. Nu era suficient Pe față îi șiroia apă în
continuare. Ii era greu să țintească. Lîngă el, mitraliera Bren
răpăia fără încetare, iar în spate, din stînga, se auzeau împușcă turile ca de pistol-jucărie ale Sten-ului.
Chinezul căzu iarăși în genunchi, sâpînd panicat în glod.
Aproape ajunsese la coliba de bambus. Știa că, o dată intrat în
ea, va fi în siguranță sau aproape. Doar cîțiva metri... Aruncă o
privire în spate, peste umăr. Bărbatul alb era la poalele pantei
pline de clisă. Ii vedea picioarele alunecînd și luptîndu-se să
rămînă în echilibru.
Se simțea aproape în siguranță. Apoi Fylough se opri, se
propti bine pe genunchi și pe coate și privi cu ochii inundați de
14 '
ploaie prin cătare. Chinezul se încadra perfect
Asiaticul abia apucase să se liniștească și glonțul grăbit al
lui Fylough îl lovi în braț. Dar șocul impactului nu îl opri.
Apoi al doñea și al treilea glonț îi intrară cu un zgomot surd în
spate. Lovitura îl zgudui, dar reușise să ajungă. Apucă pragul
colibei, se împletici, se întoarse sfidător și trimise încă un foc
la întîmplare spre Fylough, care era din nou în picioare. Făcuse
o greșeală. Trebuia să fugă mai departe. Auzi rafala Bren-ulm
lovind bambusul de alături, chiar cînd reușise să se agate de
peretele firav. Dar întârziase o fracțiune de secundă. Următorul
foc al lui Fylough trecu pe lîngă frunzele de bambus și i se în fipse în șira spinării, jos. Fără să-și dea seama că a fost lovit
din nou, se trezi cu fața în pămîntul clisos. încercă să se ștear gă la ochi; era vag conștient de faptul că pușca, pe care o strîn gea cu putere în mînă, era trasă de cineva O auzi cum cade la
cîțiva metri de el și se simți tîrît de brațe, pe spate. O mînă îi
șterse glodul de pe față, iar ploaia curată îi splăla ochii. Și, to tuși, nu simțea durere; doar frica.
Togom puse piciorul pe burta chinezului și îi studie fața
— Deschide ochii, bangkal! spuse el.
Caporalul nici măcar nu gîfîia Teroristul făcu ce i se spu sese și văzu zîmbetul lui Togom, care își arăta toți dinții. Dar
zîmbetul caporalului nu trecea de dinți, era unul superficial.
— îl cunoști? întrebă Fylough întors din scurta recunoaș tere a taberei goale.
— Lam Lee, răspunse Togom. Făcea curat pe lîngă bucă tarul plutonului 10 la Geylang, în '44. Nici măcar nu știa să
gătească!
Togom cîștigase Haji HaȘim, George Medal și alte medalii
în cel de-al doilea război mondial din partea unui. guvern bri tanic recunoscător și luptase într-un război adevărat cu cei pe
care îi vîna acum. Fiind malaiez, se bucurase de războiul cu ja ponezii. Iar acum se bucura de războiul împotriva celor alături
de care luptase și trăise timp de trei ani. Togom avea inspirația
de a alege partea învingătoare.
— Ești sigur?
Togom confirmă printr-o mișcare din cap.
15
Lam Lee tresări la auzul numelui său, deoarece chipul lui
Togom nu-i spunea nimic. Apoi făcu o grimasă și, o dată cu
primul val de durere, simți nevoia să țipe. Dar sunetul nu-1 de ranja pe Togom. Caporalul se lăsa cu toată greutatea pe burta
chinezului și, cînd țipătul se stinse într-un geamăt încet, spuse
pe un ton de conversație:
— Unde ți-s chinezii? Cîți sînteți, Lee? Unde vă întîlniți?
Togom propti țeava firen-ului în gîtul celuilalt și îi arătă
dinții. Totuși, nu părea prea binevoitor.
— Hai, băiete, zise el punctînd fiecare cuvînt cu o lovitură
cu mitraliera. Salvează-ți viața. Repede.
Lam Lee închise ochii și își adună toate puterile ca să scui pe. Scuipatul nu ajunse mai departe de bărbie, dar nu conta:
dăduse un răspuns. începu să țipe.
Fylough și Togom schimbară rapid o privire. Locotentul ri dică din umeri, își șterse apa de pe ochi și apoi, fără să se uite
în jos, la omul de pe pămînt, se îndreptă spre cea mai apropiată
colibă și își aprinse o țigară. Așeză alte două țigări uscate pe
masa primitivă de lingă așa-zisul pat al lui Kim Cheong, se
așeză pe marginea de bambus și, trăgînd cu plăcere fum în plă mîni, începu să studieze harta desfăcută pe genunchi.
Togom, care își ținea încă piciorul pe burta chinezului, miș că mitraliera așa încît țeava se sprijinea acum pe pieptul rănitu lui, chiar sub claviculă. Lam Lee se opri din țipat Caporalul
strîmbă din nas, ridică țeava cinci centimetri și apăsă pe tră gaci. Arma era tot pe foc automat Cinci gloanțe grele 303 pă trunseră în inima lui Lee, ridicînd, ca într-un polonic mare de supă, jumătatea de sus a pieptului. Togom făcu un pas înapoi și
își frecă cizma murdară de sînge în noroi. Deja nu îl mai interesa fostul lui tovarăș.
