PDF Memoriile diavolului de Frederic Soulie carti autori straini clasici

În 1 ianuarie 182… baronul François-Armand de Luizzi stătea în colțul unde ardea focul, în castelul său din Ronquerolles. Cu toate că n-am mai văzut acest castel de mai bine de douăzeci de ani, mi-l amintesc perfect. Contrar obiceiului castelelor feudale, acesta era așezat în fundul unei văi; avea patru turnuri legate între ele prin patru corpuri de clădire, înălțate de niște acoperișuri ascuțite, de ardezie, lucru rar în Pirinei. Așa că atunci când priveai acel castel din vârful colinelor care-l înconjurau, părea mai curând o așezare din secolele al șaisprezecelea sau al șaptesprezecelea, decât o fortăreață din anul 1327, epoca în care fusese construit.

În copilăria mea, am vizitat adesea interiorul acestui castel și-mi amintesc că admiram mai ales dalele mari cu care erau pardosite podurile unde ne jucam. Acele dale care făceau de rușine lespezile amărâte din casa mea, apăraseră platformele castelului, când Ronquerolles fusese o fortăreață. Mai târziu, puseseră peste ele niște acoperișuri ascuțite ca acelea care se văd la Poarta din Vincennes, dar fără a se atinge de construcția inițială.

Astăzi, când știm că dintre toate materialele durabile fierul e cel care ține cel mai puțin, mă voi feri să spun că Ronquerolles părea a fi fost construit din fier, până într-atât îl cruțase timpul; sunt însă dator să afirm că acea vastă clădire se păstrase într-adevăr foarte bine. Ai fi spus că era vorba de capriciul vreunui bogat amator de stil gotic, care înălțase în ajun acele ziduri intacte, din care nici măcar o piatra nu se degradase; care desenase acele arabescuri înflorite, din care nicio linie nu fusese ștearsă, niciun detaliu stricat. Totuși, nimeni nu văzuse vreodată pe cineva lucrând la întreținerea sau la repararea acelui castel. Suportase multe schimbări din ziua în care fusese înălțat, dar cea mai ciudată era cea care se observa când te apropiai de Ronquerolles venind dinspre sud. Niciuna dintre cele șase ferestre aflate pe această parte a clădirii nu semăna cu celelalte. Prima din stânga, cum te uitai la castel, era o fereastră în ogivă, cu o cruce de piatră cu muchiile tăiate, care o împărțea în patru compartimente împodobite cu vitralii neschimbate. Cea care urma era asemănătoare cu prima, cu excepția vitraliilor care fuseseră schimbate cu geamuri groase, albe, cu romburi de plumb, fixate în niște rame mobile de fier. Cea de a treia fereastră își pierduse ogiva și crucea de piatră. Ogiva părea să fi fost zidită cu cărămizi; și o tâmplărie compactă, unde se deplasa ceea ce noi am numit mai târziu ferestre în formă de ghilotină, înlocuise geamurile cu ramă de fier. A patra fereastră împodobită cu două geamuri, unul interior, altul exterior, amândouă cu cremone și cu ochiuri mici, era, în plus, apărată de un oblon vopsit în roșu. A cincea n-avea decât un geam cu pătrate mari și cu o draperie verde. În sfârșit, a șasea era împodobită cu un vast cristal în dosul căruia se vedea un stor pictat în culori din cele mai vii. Această ultimă fereastră era, în plus, apărată de obloane îndesate cu câlți. Zidul continua după cele șase ferestre dintre care ultima fusese zărită de locuitorii din Ronquerolles a doua zi după moartea baronului Hugues-François de Luizzi, tatăl baronului Armand-François de Luizzi, adică în dimineața zilei de întâi ianuarie 182… fără ca cineva să poată spune cine străpunsese zidul și meșterise fereastra așa cum arăta ea.

Lucrul cel mai ciudat e că se povestea că toate celelalte ferestre apăruseră în același fel și în împrejurări asemănătoare, adică fără să fi fost cineva văzut că execută, cea mai măruntă lucrare și întotdeauna a doua zi după moartea proprietarilor castelului. Fapt sigur era că fiecare dintre aceste ferestre aparținea unuia dintre dormitoarele care fuseseră închise pentru a nu mai fi redeschise niciodată, din moment ce persoana care ar fi trebuit să le ocupe încetase să mai existe.

Probabil că dacă Ronquerolles ar fi fost locuit tot timpul de proprietarii săi, acest ciudat mister ar fi tulburat mult mai mult populația din jur; dar de mai bine de două secole fiecare nou moștenitor Luizzi nu-și făcea apariția decât douăzeci și patru de ore în acel castel, după care îl părăsea pentru a nu se mai înapoia niciodată. Așa făcuse și baronul Hugues-François de Luizzi; iar fiul său François-Armand de Luizzi, sosit în întâi ianuarie 182… își anunțase plecarea a doua zi.

Portarul nu aflase de sosirea stăpânului său decât atunci când îl văzuse intrând în castel; iar mirarea acelui om de treabă se preschimbase în groază atunci când – vrând să pregătească un apartament pentru noul sosit – își văzu stăpânul îndreptându-se către coridorul unde se aflau camerele misterioase despre care am vorbit, și descuind, cu o cheie pe care o scosese din buzunar, o ușă pe care portarul încă n-o văzuse, ușă ce dădea spre coridorul dinăuntru, așa după cum fereastra cea nouă dădea spre fațadă.

Aceeași deosebire putea fi observată și la uși ca și la ferestre. Fiecare era de un stil diferit, iar ultima era din lemn de palisandru încrustat cu aramă. După ultima ușă, peretele continua pe coridor, așa cum continua și afară, fațada, după ultima fereastră. Între cele două ziduri goale și impenetrabile se aflau, probabil, alte camere; dar destinate, desigur, următorilor moștenitori ai familiei de Luizzi, ele rămâneau, ca și viitorul de care țineau, ferecate și inaccesibile. Cele pe care le-am putea numi „odăile trecutului”, erau la fel de ferecate și de necunoscute, dar măcar își păstraseră ușile prin care se putea intra în ele. Camera cea nouă, „camera prezentului” dacă vreți, era singura deschisă; în tot timpul zilei de întâi ianuarie, toți cei care voiau puteau intra în ea.

Coridorul, care nouă ni se părea că miroase un pic a alegorie, lui Armand de Luizzi i se păru că miroase a umezeală și că e foarte friguros, așa că porunci să se aprindă un foc zdravăn în căminul de marmură albă din noua sa cameră. Rămase acolo toată ziua, pentru a-și pune în ordine actele de proprietate ale castelului Ronquerolles. În ceea ce privește castelul, nu erau prea multe bunuri de moștenit. Ronquerolles nu producea nimic și nu costa nimic. Dar Armand de Luizzi avea în împrejurimi câteva ferme ale căror contracte expiraseră și care trebuiau reînnoite.

Alți oameni decât fermierii care fuseseră poftiți în odaia lui Armand ar fi fost foarte surprinși de moderna sa eleganță. Această odaie era în întregime în stil Ludovic al XV-lea, cu alte cuvinte, la mobilarea ei își dăduseră mâna grotescul cu incomodul. Cum câteva case vechi din împrejurimi mai păstraseră unele mobile originale din acea epocă, s-a observat că eleganța lui Luizzi trecea drept o vechitură în ochii gentilomilor noștri de la țară, care socotiră toate ornamentele și rococoul din noua cameră cu mult mai prejos decât comoda și secreterul de acaju al nevestei notarului.

În concluzie, întreaga zi trecu în discuții și în încheierea noilor contracte cu țăranii de pe moșiile sale, așa că abia spre seară Armand de Luizzi rămase în sfârșit singur. După cum am mai spus, se așezase în colțul unde se găsea căminul; alături se afla o masă, pe care ardea o singură lumânare. În timp ce Armand se cufundase în gândurile sale, pendula bătu mai întâi miezul nopții, apoi douăsprezece și jumătate, unu, unu și jumătate. La bătaia care vesti această oră, Luizzi se ridică și începu să se plimbe agitat prin odaie. Armand era un bărbat înalt; trupul lui dovedea forță, iar expresia trăsăturilor sale vedea hotărâre. Totuși, omul tremura și agitația sa sporea pe măsură ce acele pendulei se apropiau de ora două. Din când în când, se oprea ca să asculte dacă nu se auzea vreun zgomot din afară; dar nimic nu tulbura tăcerea solemnă de care era înconjurat. În sfârșit, Armand auzi acel mic declic care precede bătaia pendulei. O paloare subită și profundă se răspândi pe chipul său; un moment, rămase nemișcat și închise ochii ca un om ce nu se simte bine. În acea clipă, răsună prima bătaie a pendulei ce urma să anunțe ora două. Zgomotul păru să-l facă să-și vină în fire; așa că, înainte de a fi răsunat și cea de a doua lovitură, Armand înșfăcă un clopoțel de argint de pe masă și-l scutură cu putere, rostind un singur cuvânt: „Vino!”

Oricine poate avea un clopoțel de argint, oricine îl poate scutura la ora două noaptea rostind cuvântul „Vino!”, dar mai mult ca sigur că nu va sosi la nimeni cel care a sosit la Armand de Luizzi. Clopoțelul pe care-l scuturase cu putere nu scoase decât un clinchet slab și nu sună decât o singură dată, un sunet care vibră trist și fără rezonanță. Când rostise cuvântul „Vino!” Armand strigase cât îl ținuse gura, ca și cum ar fi chemat pe cineva de departe și totuși vocea, deși puternică, nu avu nici pe departe acel ton poruncitor și categoric pe care ar fi dorit el să i-l imprime. Aducea mai curând cu o rugăminte timidă ce-i scăpase de pe buze, încât se miră el însuși de acel straniu rezultat, când iată că zări, în locul pe care abia îl părăsise, o ființă ce putea fi un bărbat, fiindcă avea un aer mult prea sigur de el; dar care putea fi și femeie, fiindcă avea chipul și mâinile delicate; dar care era cu siguranță diavolul, pentru că nu intrase pe nicio ușă, ci apăruse, pur și simplu, ca din pământ. Era îmbrăcat într-un halat de casă cu mâneci drepte, din pricina căruia Luizzi nu-și putu da seama de la început de sexul celui care-l purta.

Armand de Luizzi observă în tăcere ciudatul personaj, în vreme ce acesta se așeză comod într-un fotoliu stil Voltaire, aflat aproape de foc. Nou-venitul se aplecă nepăsător în față și-și îndreptă către foc degetul mare și arătătorul mâinii sale albe și efilate; cele două degete se lungiră peste măsură, ca două vătraie cu care apucă un cărbune aprins. Diavolul, căci era chiar diavolul în persoană, își aprinse o țigară pe care o luă de pe masă. Trase un fum, apoi aruncă țigara cu silă, spunându-i lui Armand de Luizzi:

— N-ai niște tutun de contrabandă?

Armand nu răspunse.

— În acest caz, te rog să-l accepți pe al meu.

Și dădu la iveală, din buzunarul halatului, un mic portțigaret, de un gust desăvârșit. Scoase două țigări și aprinse una cu tăciunele pe care continuase să-l țină în mână, apoi i-o întinse lui Luizzi. Cum acesta îl refuză, diavolul îi spuse pe un ton foarte firesc:

— Aha, faci pe sfântul, amice! Cu atât mai rău!

Apoi începu să fumeze, cu trupul ușor aplecat înainte și fluierând, din când în când, melodia unui contradans, acompaniindu-se cu o ușoară mișcare a capului, cât se poate de impertinentă.

Luizzi rămăsese ca o stană de piatră în fața acelui diavol ciudat. În sfârșit rupse tăcerea și, înarmându-se cu acea voce vibrantă și sacadată care constituie melopeea dramei moderne, spuse:

— Fiu al infernului, te-am chemat…

— Mai întâi, dragul meu, zise diavolul întrerupându-l, nu pricep de ce mă tutuiești; e un lucru de cel mai prost gust. Un obicei pe care și l-au luat toți acei care-și spun între ei „artiști”; prietenie falsă, care nu-i împiedică să se invidieze, să se urască și să se disprețuiască. E un fel de a vorbi prin care romancierii și dramaturgii își exprimă pasiunile împinse dincolo de orice limită și la care oamenii bine-crescuți nu recurg niciodată. Dumitale, care nu ești nici scriitor, nici artist, ți-aș rămâne foarte obligat dacă mi-ai vorbi ca unui om civilizat, ceea ce-ar fi mai mult decât plăcut. Îți atrag de asemenea atenția că, numindu-mă „fiu al infernului”, repeți una dintre acele prostii rostite în toate limbile pământului. Nu sunt „fiul infernului”, așa cum nici dumneata nu ești fiul odăii acestea, numai fiindcă locuiești în ea.

— Ești totuși cel pe care l-am chemat, răspunse Armand cu o voce dramatică.

Diavolul îl privi pieziș și replică, cu o superioritate voită:

— Ești o pușlama! Ce, crezi că vorbești cu sluga dumitale?

— Vorbesc cu cel care e sclavul meu, strigă Luizzi punând mâna pe clopoțelul aflat în fața lui.

— Cum dorești, domnule baron, răspunse diavolul. Dar, pe legea mea, ești într-adevăr un tânăr al epocii noastre, ridicol și încăpățânat. Pentru că ții atât de mult să fii ascultat, ai fi putut foarte bine să-mi vorbești politicos, fiindcă nu te-ar fi costat nimic. De altfel, asemenea maniere nu fi se potrivesc decât bădăranilor parveniți care, dacă se lăfăie în fundul caleștii lor, își închipuie că sunt obișnuiți de când lumea cu așa ceva. Dumneata te tragi dintr-o veche familie, porți un nume destul de aristocratic, ai un aer distins și vrei să pari ridicol, numai ca să fii remarcat.

— Dracul îmi face morală! E ciudat și…

— Eu zic să n-o iei pe de lături, ca un ministru. Nu mă obliga să ascult niște vorbe stupide, ca să am plăcerea de a ți le întoarce. Eu nu fac morală cu ajutorul cuvintelor, e o treabă pe care am lăsat-o pe seama pungașilor și a femeilor întreținute; urăsc și-i blamez pe cei ridicoli. Dacă Cerul mi-ar fi acordat cinstea de a avea copii, le-aș fi dat orice alte vicii, dar nu ridicolul.

— Și totuși, încurajezi ridicolul, nu?

— Mult mai puțin decât cel mai virtuos burghez din Paris. A profita de pe urma viciilor, nu înseamnă a le și avea. A pretinde că diavolul are vicii, e ca și cum ai afirma că medicul, care trăiește de pe urma infirmităților tale, e bolnav, că avocatul, care se îngrașă de pe urma proceselor tale, e un șicanator, și că judecătorul, care e plătit pentru a pedepsi crimele, e un criminal.

Dialogul avu loc între acel personaj ciudat și Armand de Luizzi, fără ca vreunul dintre ei să se fi mișcat din locurile lor. Până în acel moment Luizzi vorbise mai mult pentru a nu arăta cât era de uluit, decât pentru a spune ceea ce dorea. Dar iată că încet-încet, începu a-și veni în fire și, după uluirea pe care i-o pricinuiseră chipul și manierele interlocutorului său, se hotărî să abordeze un alt subiect, sigur că mult mai important pentru el. Luă deci un al doilea fotoliu, se așeză în el de cealaltă parte a căminului și-l examină pe diavol de aproape. Armand putu acum să admire mai bine eleganta subțirime a trăsăturilor și formelor oaspetelui său. Dacă n-ar fi fost vorba de un diavol, cu greu ar fi putut afirma dacă acel chip palid și frumos, acel trup gingaș și nervos aparțineau unui tânăr de optsprezece ani, devorat de dorințe încă necunoscute, sau unei femeie de treizeci pe care plăcerile o epuizaseră. Cât despre voce, aceasta ar fi părut prea gravă pentru o femeie, dacă n-ar fi apărut între timp contraaltele, acea voce gravă feminină care făgăduiește mai mult decât dă. Privirea, cea care ne trădează gândurile ori de câte ori îi privim în ochi pe cei din jur, privirea diavolului nu spunea nimic. Ochii acestuia nu vorbeau; vedeau. Armand își isprăvi în tăcere cercetarea și, convins că o controversă cu acea ființă inexplicabilă nu i-ar fi reușit, luă clopoțelul de argint și sună încă o dată.

La acea poruncă, pentru că poruncă era, diavolul se ridică și rămase în picioare în fața lui Armand de Luizzi, ca un slujitor care așteaptă ordinele stăpânului său. Acea mișcare, ce nu durase nici măcar o zecime de secundă, aduse o schimbare totală atât în fizionomia, cât și în costumația diavolului. Ființa fantastică de mai înainte dispăruse și Armand văzu în locul ei un bădăran în livrea, cu niște mâini grosolane în mănuși albe de bumbac, roșu de băutură în obraz ca și jiletca roșie, cu picioare mari în niște pantofi grosolani și fără ciorapi sub ghetre.

— Iacă-mă, dom’le, zise nou-apărutul.

— Cine ești dumneata? strigă Armand, ofensat de aerul de prostie insolentă, tipul universal al servitorului francez.

— Păi, nu-s valetul domnului? N-am să mai fac decât ce mi se spune și decât ce mi se poruncește.

— Și ce vrei să faci aici?

— Aștept poruncile domnului.

— Nu știi de ce te-am chemat?

— Nu, dom’le.

— Minți!

— Mint, dom’le!

— Cum te cheamă?

— Cum veți binevoi să-mi spuneți.

— N-ai și tu un nume de botez?

Diavolul nici măcar nu clipi. Dar întreg castelul începu să râdă, de la girueta de pe acoperiș, până jos, în pivniță.

Armand se sperie, dar, pentru a nu lăsa să se vadă acest lucru, se mânie.

— În sfârșit, spune, n-ai și tu un nume?

— Am atâtea câte doriți. Am slujit sub toate felurile de nume. Un gentilom emigrat care m-a luat în slujba lui în 1814, mi-a spus Brutus, pentru a umili, în persoana mea, Republica romană. De la el am intrat la un academician, care mi-a schimbat numele de Pierre, pe care-l aveam, în cel de La Pierre, ca fiind mai literar. M-a alungat pentru că am adormit în anticameră, în vreme ce stăpânul citea ceva, cu glas tare, în salon. Agentul de schimb care m-a luat apoi în slujba sa, a vrut să-mi dea, cu orice preț, numele de Jules, pentru că așa îl chema pe amantul nevesti-sii și fiindcă bărbatul simțea o plăcere fără margini să-i spună soției sale: „Animalul ăsta de Jules! Bădăranul ăsta de Jules! Caraghiosul ăsta de Jules!” etc. Am plecat de la el de bunăvoie, sătul până în gât să tot trag ponoase pentru altul și am intrat la o dansatoare, care întreținea un pair al Franței…

— Poate vrei să spui că un pair al Franței întreținea o dansatoare?

— Vreau să zic ce-am zis! Nu e o poveste prea cunoscută, dar pe care am să v-o istorisesc într-o zi, dacă veți avea chef să publicați un tratat despre morală.

— Iar te-ai apucat să faci morală?

— În calitatea mea de slugă, fac și eu ce pot…

— Ești deci servitorul meu…

— Am fost nevoit. Am încercat să mă prezint în fața domniei voastre sub altă înfățișare; dar mi-ați vorbit ca unui lacheu. Neputându-vă sili să fiți politicos, m-am hotărât să fiu insolent, așa că iată-mă precum m-ați vrut. Domnul n-are nimic să-mi poruncească?

— Da, am! Dar am să-ți cer și un sfat.

— Domnul să-mi îngăduie să-i spun că numai în comediile din secolul al șaptesprezecelea, stăpânii își consultau slugile.

— De unde ai aflat asta?

— Din foiletoanele publicate în ziarele mari.

— Deci, le-ai citit? Ei bine, ce părere ai?

— De ce vreți să-mi aflați părerea despre niște oameni fără cap?

Luizzi se opri, observând că n-avea s-o scoată la capăt nici cu noul personaj, după cum nu reușise nici cu cel vechi. Așa că puse mâna pe clopoțel. Dar, înainte de a suna din el, îi spuse diavolului:

— Deși ești la fel de spiritual și sub altă înfățișare, nu pot discuta cu tine un subiect despre care trebuie neapărat să vorbim, atâta vreme cât îți vei păstra acest aspect. Crezi că te-ai putea schimba?

— Sunt la ordinele domnului!

— Poți să-ți reiei înfățișarea dinainte?

— Cu o condiție: să-mi dați una dintre monedele aflate în punga de colo…

Armand se uită și zări pe masă o pungă pe care n-o mai văzuse până atunci. O deschise și scoase din ea o monedă. Era dintr-un metal deosebit de prețios și avea ca inscripție cuvintele: „O lunădin viața baronului François-Armand de Luizzi”. Pricepând imediat despre ce fel de plată era vorba, Armand puse piesa la loc, în punga ce i se păru foarte grea, ceea ce-l făcu să surâdă.

— Nu pot plăti atât de scump un simplu capriciu!

— Ați devenit avar.

— Cum adică?

— Păi, până acum, ați aruncat o droaie de monede din astea, pentru mult mai puțin decât v-am cerut eu.

— Nu-mi amintesc.

— Dacă-mi îngăduiți să vă fac o socoteală, veți vedea că nu există lună din viața dumneavoastră pe care să n-o fi dat pentru un lucru nechibzuit.

— Se poate! Dar cel puțin am trăit!

— Dacă ăsta-i sensul pe care-l dați cuvântului „a trăi”…

— Există mai multe?

— Două, și încă foarte diferite. A trăi, pentru unii oameni, înseamnă a-și dărui viața tuturor cerințelor ei. Cel care trăiește astfel, cât timp e tânăr, se numește „un copil bun”; când se maturizează, e numit „un om de treabă” și, „un bătrân cumsecade”, când îmbătrânește. Cele trei apelative au un sinonim comun: cuvântul „înșelat”.

— Și tu socoți că eu am trăit ca un om înșelat?

— Socot că domnul gândește ca și mine, fiindcă n-a venit în acest castel decât pentru a-și schimba felul de a trăi și a adopta un altul.

— Și poți să-mi spui care anume?

— Cum ăsta e subiectul târgului pe care urmează să-l facem împreună…

— Împreună? Nu, răspunse Armand, întrerupându-l pe diavol, nu vreau să am de-a face cu tine, treaba asta îmi repugnă total. Iar felul cum arăți îmi displace și mai mult.

— E totuși o șansă în favoarea dumneavoastră. Acorzi puțin celor care-ți displac mult. Un rege care discută cu un ambasador care-i place, va face întotdeauna unele concesii periculoase; o femeie ce discută cu un bărbat căruia vrea să i se dăruiască, dacă bărbatul îi place, pierde întotdeauna jumătate din ceea ce se dă pentru astfel de lucruri. Un socru care încheie un contract de căsătorie cu un ginere care-i place, dă cel mai adesea, acestuia, dreptul de a-și ruina nevasta. Ca să nu fii înșelat, e bine să faci afaceri cu oameni antipatici. În acest caz, sila ține loc de rațiune.

— Și m-ar ajuta să te izgonesc, zise Armand, sunând din clopoțelul magic care-l obliga pe diavol să i se supună.

Așa cum dispăruse ființa androgină care apăruse la început, la fel dispăru nu diavolul, ci cea de a doua apariție a sa, în livrea; Armand văzu în locul lui un tânăr destul de frumos. Acesta făcea parte din acea specie de oameni care-și schimbă numele la fiecare sfert de veac și care în epoca noastră sunt „la modă”, întins ca un arc între bretelele sale și elasticul pantalonilor albi trecut pe sub tălpile ghetelor, își pusese picioarele cu ghetele sale lăcuite și cu pinteni pe marginea șemineului și se lăsase pe spate în fotoliul lui Armand. În rest, înmănușat corect; cu manșetele scoase exact atât cât trebuia din mânecile fracului, ca să i se vadă butonii de briliant, cu lornion la ochi și cu baston cu mâner de aur în mână, avea aerul unui amic venit în vizită la baronul Armand de Luizzi. Această iluzie merse atât de departe, încât Armand îl privi ca pe o cunoștință oarecare.

— Am impresia că v-am mai întâlnit undeva.

— Niciodată! Nu mă duc nicăieri.

— Cred că v-am văzut călare prin pădure.

— Nu merg călare niciodată.

— Atunci v-am văzut în caleașcă.

— Nu se poate! Nu conduc.

— Ei drăcie! Sunt sigur că am jucat cărți cu dumneavoastră la doamna…

— Nu, pun rămășag.

— Dar ați valsat tot timpul cu ea!

— Nu, eu galopez.

— Nu i-ați făcut curte?

— Nu, nu i-am făcut…

Luizzi simți dorința de a-l șfichiui de câteva ori cu cravașa pe acel domn, pentru a-l mai scoate puțin din tâmpenie.

Totuși, făcând apel la rațiune, începu a-și da seama că dacă va continua să discute cu diavolul sub toate înfățișările pe care și le lua acesta, nu va ajunge niciodată la ceea ce-l frământa. Așa că Armand luă hotărârea să termine cu el, cum terminase și cu ceilalți care i se înfățișaseră și, sunând din clopoțel, strigă:

— Diavole, ascultă-mă și slujește-mă!

Nici nu apucă să rostească bine aceste vorbe, că cel pe care Armand îl chemase se și arătă în toată sinistra lui splendoare. Era, într-adevăr, îngerul cântat de poeți. Frumusețe ofilită de mâhnire, alterată de ură, degradată de desfrâu, păstra încă, atâta timp cât chipul îi rămânea nemișcat, o veche urmă a originii sale celeste; dar, de îndată ce începea să vorbească, trăsăturile sale lăsau să se întrevadă o existență frământată de cele mai urâte patimi. Din toate expresiile respingătoare care se iveau, rând pe rând, pe chipul său, o silă profundă părea că le domină pe toate celelalte. În loc să aștepte ca Armand să-l întrebe ceva, i se adresă el primul.

— Am venit ca să încheiem pactul pe care l-am făcut cu familia ta și prin care sunt obligat să dau fiecăruia dintre baronii de Luizzi de Ronquerolles ceea ce-mi vor cere. Presupun că ai cunoștință despre condițiile acestui pact.

— Da, răspunse Armand. Fiecare dintre noi toți îți aparține dacă nu poate dovedi că, timp de zece ani din viață, a fost fericit.

— Și fiecare dintre strămoșii tăi, reluă diavolul, mi-a cerut ceea ce socotea el că înseamnă fericirea, doar-doar mi-o scăpa în ceasul morții.

— Și toți s-au înșelat, nu-i așa?

— Toți. Mi-au cerut bani, glorie, știință, putere, dar și puterea, și știința, și gloria, și banii i-au făcut nefericiți.

— Deci e un târg în folosul tău, pe care eu ar trebui să refuz să-l închei.

— Poți să refuzi.

— Nu există nimic de cerut, care să te facă fericit?

— Doar un singur lucru.

— Sigur că tu n-ai să mi-l spui, știu asta! Dar îmi poți spune măcar dacă-l cunosc?

— Îl cunoști; de altfel, e amestecat în toate acțiunile vieții tale, uneori e chiar în ființa ta, cel mai adesea îl găsești la alții și pot să-ți spun că nu-i nevoie de ajutorul meu pentru ca majoritatea oamenilor să-l posede.

— E vorba de o calitate morală? E ceva material?

— Ei, prea vrei să știi multe. Hai, ai ales? Spune repede, pentru că mă grăbesc să plec.

— Adineauri nu erai chiar atât de grăbit.

— Pentru că adineauri apărusem într-una dintre miile de înfățișări sub care îmi place să mă ascund, ca să pot suporta cât de cât prezentul. Când îmi întemnițez ființa în pielea unui om vicios sau demn de disprețuit, mă aflu la înălțimea secolului acesta în care trăiesc și nu mai sufăr din pricina rolului ticălos pe care trebuie să-l joc. A existat o ființă de teapa ta, care, ajuns rege al micului regat al Sardiniei, a avut imbecila vanitate de a se intitula și rege al Ciprului și Ierusalimului. Vanitatea se satisface prin vorbe mari; dar orgoliul vrea lucruri mari și tu știi că el a fost cauza căderii mele; niciodată n-am fost supus la o atât de grea încercare. Așa că, înfățișarea asta pe care m-ai obligat s-o iau, mi-e odioasă și insuportabilă. Grăbește-te să-mi spui ce vrei!

— Încă nu știu. Am contat pe tine că ai să mă ajuți să aleg.

— Ți-am spus că una ca asta mi-e cu neputință.

— Poți totuși să faci și pentru mine măcar ceea ce-ai făcut pentru strămoșii mei. Poți să-mi arăți, în toată goliciunea lor, patimile altor oameni, experiențele, bucuriile, durerile, secretele vieții lor, ca să pot scoate din aceste învățăminte lumina care să mă călăuzească.

— Pot face orice. Dar să știi că strămoșii tăi s-au angajat să-mi aparțină, înainte de a le fi povestit ceva. Uite hârtia asta: am lăsat în alb numele lucrului pe care mi-l vei cere, semnează, și după ce mă vei fi ascultat, vei scrie tu însuți aici ceea ce dorești să fii sau ceea ce dorești să ai.

Armand semnă, apoi spuse:

— Acum te ascult. Vorbește!

— Nu așa. Solemnitatea pe care mi-ar impune-o o asemenea înfățișare primitivă, ar obosi frivola ta atenție. Ascultă-mă: amestecat în viața oamenilor, iau parte la ea mult mai mult decât cred ei. Îți voi istorisi povestea mea, sau mai curând pe a lor.

— Aș fi curios s-o aflu.

— Abține-te! Căci din clipa în care mă vei pune să-ți povestesc ceva, va trebui să asculți totul, cu răbdare, până la capăt. Vei putea totuși refuza să mă asculți, dacă-mi vei da o monedă din pungă.

— Sunt de acord, cu condiția să nu fiu obligat să locuiesc tot timpul în același loc.

— Du-te unde vrei, eu voi fi întotdeauna acolo unde îmi vei porunci să te întâlnesc. Dar gândește-te că numai aici mă poți vedea sub adevărata mea înfățișare.

— Am dreptul să scriu ceea ce-mi vei povesti?

— Poți face ce dorești.

— Am dreptul să dezvălui confidențele pe care mi le faci?

— Dezvăluie-le.

— Pot să le tipăresc?

— Tipărește-le.

— Le pot semna cu numele tău?

— Semnează-le cu numele meu.

— Când începem?

— Când mă vei chema, sunând din acest clopoțel, la orice oră, în orice loc, pentru orice vei dori. Adu-ți aminte doar că, începând de azi, n-ai decât zece ani ca să alegi ce dorești.

Pendula bătu ora trei și diavolul dispăru. Armand de Luizzi rămase singur. Punga unde se aflau zilele sale rămăsese pe masă. Simți dorința s-o deschidă ca să le numere, dar nu izbuti. Se culcă, deci, după ce-o puse, cu grijă, sub pernă.

Memoriile diavolului

VOLUMUL I.

VIZIUNEA

I.
Castelul din Ronquerolles

Fișiere de descărcat

Din aceeași secțiune