Gargantua si Pantagruel

CARTEA ÎNTÎI • PREAÎNFRICOȘATA VIAȚĂ • A MARE­LUI GARGANTUA • TATĂL LUI PANTAGRUEL • AȘA CUM A FOST ALCĂTUITĂ MAI DEMULT • DE DOMNUL ALCOFRIBAS • ABSTRĂGĂTOR DE CHINTESENȚĂ • SCRIERE PLINĂ DE PANTAGRUELISM

CĂTRE CITITORI

Prieteni, răsfoind această carte

Venin și scîrbă-n ea n-o să aflați;

Lăsînd orice mîhnire la o parte,

De scrisul meu să nu vă rușinați.

N-o să ieșiți de-aici mai înzestrați,

În schimb veți învăța să rîdeți bine;

Mai drepte gînduri n-am purtat cu mine.

Văzînd cum v-a cuprins tristețea hîdă,

N-am stat să plîng, am rîs cum se cuvine,

Căci numai omului i-e dat să rîdă.

CUVÎNTUL ÎNAINTE AL SCRIITORULUI

Băutori străluciți și preasfrințite fețe - căci nu altora, ci vouă vă-nchin aceste scrieri - în dialogul lui Platon, din cartea care se cheamă Ospățul, lăudînd Alcibiade pe învățătorul său Socrate, prințul de toți recunoscut al înțe­lepților, îl aseamănă între altele cu silenele.

Silenele erau, pe vremuri, niște cutioare ca acele ce se mai văd încă prin unele dughene ale spițerilor, avînd zugrăvite pe ele tot soiul de chipuri vesele și deșucheate, ca scorpii, satiri, cerbi înhămați, iepuri încornorați, gîște împiedi­cate, rațe cu samarul în spate, precum și alte încondeieri meșteșugite, dinadins închipuite spre-a stîrni hazul lumii necăjite (cum făcea Silene, dascălul bunului Bachus). Înăuntru se aflau însă numai mirodenii și balsamuri alese; ambră și tămîie; mosc și chihlimbar; smirnă și ienibahar; pietre nestemate și alte daruri de preț.

Aidoma fusese Socrate căci privindu-i înfățișarea și văzîndu-l cum arată pe dinafară, n-ai fidat pe el nici o ceapă degerată, atît era de pocit la trup și de caraghios în apucături. Avea nasul turtit și căutătură de taur; față de om nebun, purtări necioplite și îmbrăcăminte grosolană. Era sărac lipit pămîntului, iar noroc la femei n-avea nici pe-atît. Nevrednic de a îndeplini vreo slujbă în Republică, se ținea numai de șotii; bea oricînd, cu oricine și de toate rîdea, păstrînd cu grijă sub lacăt dumnezeiasca lui înțelepciune. Dar dacă ridicai capa­cul, găseai în cutioară numai odoare nebănuite și de neprețuit: minte mai pătrun­zătoare decît a oricărui muritor, cinste neînchipuită, vitejie de neînfricat, cum­pătare fără seamăn, deplină împăcare cu sine, gîndire neșovăitoare și un dispreț vrednic de uimire față de toate cîte îi îndeamnă pe ceilalți oameni să-și lase odihna, să alerge, să se trudească, să străbată mările și să poarte războaie între ei.

Și ce tîlc socotiți că ar putea să aibă această întîmpinare cu sămînță de vorbă, cînd dau să pornesc la drum ?

Voi toți, bunii mei învățăcei, ca și ceilalți împătimiți ai lenei, văzînd numele poznaș al cărților ce-am scris: Gargamela, Pantagruel, Bucă-Groasă, Mîndria prohabului, Slănină pe fasole cum commento1 altele, lesne ați putut crede că citindu-le veți găsi în ele numai glume hazlii, snoave pipărate și minciuni șugubețe; fiindcă nu v-ați ostenit să le cercetați mai adînc, ci le-ați judecat după înfățișarea lor, adică după denumirea cărții, care stîrnește îndeobște batjocură și rîs. S-ar cuveni însă a privi cu mai puțină pripeală rodul stăruințelor omeneștide vreme ce voi singuri spuneți că nu haina îl face pe călugăr; că se arată unul în anteriu de monah, dar în el nimic duhovnicesc nu are, iar altul își azvîrlă pe umăr o mantie spaniolească, dar vitejia lui n-a văzut Spania niciodată.

Iată de ce, deschizînd această carte, să cumpăniți cu multă luare-aminte cuprinsul ei. Veți vedea astfel, că miezul pe care îl ascunde are cu totul alt preț decît chipul zugrăvit pe deasupra, iar gîndurile din adînc nu sînt atît de ușura­tice, după cum ar putea să arate învelișul lor. Iar dacă veți afla în toate aceste cuvinte încredințate tiparului acea veselă pierdere-de-vreme pe care numele cărții v-o făgăduiește, să nu vă opriți aici, ca și cum ați asculta vrăjiți cîntecul sirenelor, ci să tălmăciți într-un înțeles mai cuprinzător ceea ce vi se pare că izvorăște dintr-o inimă lipsită de griji.

N-ați destupat niciodată butelcile? Gîl! Gîl! Vă mai aduceți aminte cam cîte ați deșertat? Văzut-ați vreodată cum face cîinele, cînd dă peste un os cu măduvă? Platon, în cartea a III-a despre Republică, spune că e dobitocul cel mai înțelept din lume. Uitați-vă mai bine la el și o să băgați de seamă cu cîtă evlavie miroase osul, cu cîtă grijă îl păzește, cu cîtă patimă îl prinde, cu cîtă luare-aminte îl pipăie, cu cîtă poftă îl zdrobește și cu cîtă grabă începe să-l sugă. Ce-l îndeamnă să se poarte astfel? Ce nădăjduiește și ce bunătate așteaptă? Nimic mai mult decît puțină măduvă. E adevărat că această fărîmă de hrană e

1 Cum commento - cu tîlcuri (lat.)

mai dulce decît toate celelalte, fiindcă așa cum spune Galenus în Fa.cu. natural. III și în De usu parti.1, XI, măduva e tot ce a plăsmuit firea mai desăvîrșit.

Fiți dar înțelepți după pilda cîinelui și vă bucurați, adulmecînd și gustînd aceste cărți sățioase, de preț deosebit și de mare cinste: ușurele dacă le frunzărești în pripă, dar pline de cugetare dacă zăbovești la sfat cu ele. Apoi, sfărîmați osul și sugeți-i măduva hrănitoare! Nu mă îndoiesc nici o clipă că, după citirea aces­tora, veți fi mai înțelepți și mai pricepuți; veți simți un gust cu totul nou și veți dobîndi o învățătură ascunsă, care vă va ferici cu înalte daruri și minunate taine; nu numai în privința credinței, dar și a treburilor obștești și a schimbului de bunuri dintre oameni.

Socotiți oare cu tot dinadinsul, că Homer scriind Iliada și Odiseea s-a gîndit la acele parabole, pe care i le-au pus în cîrcă, mai tîrziu, Plutarh, Heraclit, Eustațiu, Fronțiu și Polițian? Dacă vă închipuiți așa ceva, sînteți la o poștă departe de gîndul meu. După cum zic de asemenea, că nici Homer, nici Ovidiu în Metamorfozele lui, n-au putut să prevestească duhul Evangheliei, așa cum numitul călugăr Lubin, cap de dovleac, a încercat s-o dovedească unor nebuni care aveau vreme să-l asculte. (Vorba aceea: cum e sacul, așa-i și peticul!)

Dar dacă nici dumneavoastră nu dați crezare unor asemenea năzbîtii, bine­voiți a primi tot astfel și hronicul meu, vesel și proaspăt-scris, pentru care nu m-am trudit mai mult decît domniile-voastre, care zăboviți cu mine la un pahar de vin. Căci pentru întocmirea acestei cărți împărătești n-am folosit mai mult răgaz decît îi e trebuincios omului să-și întărească puterile trupului, adică să mănînce și să bea. Acestea sînt ceasurile cele mai prielnice pentru scrierea mari­lor întîmplări și a cugetărilor adînci, după cum obișnuia însuși Homer, dascălul tuturor grămăticilor, ca și Enius, părintele poeților latini, despre care ne aduce mărturie Horațiu; deși un mîrlan a spus o dată, că stihurile acestuia din urmă miroseau mai mult a vin, decît a ulei de lampă.

Tot astfel ar putea să vorbească despre cărțile mele oricare scamator de bîlci, dar să-i fie în nas, lui acolo ! Cît de minunată, de veselă și de îmbietoare e mi­reasma vinului! Cît de dulce și de dumnezeiască e, pe lîngă izul de ulei ! Eu unul mă voi simți nespus de mîndru, dacă se va spune despre cărțile mele că miros mai mult a vin, decît a ulei; nu cum s-a întîmplat cu Demostene, despre ale cărui Cuvîntări s-a zis că miros mai mult a ulei de opaiț, decît a vin.

E o cinste și o laudă pentru mine să fiu prețuit ca un bun prieten, iubitor de petreceri, cubucurieprimit în toate adunările ucenicilor lui Pantagruel.

Un cîrcotaș găsise cusur acelor cuvîntări ale lui Demostene, spunînd că puțeau mai rău decît șorțul murdar al unui vînzător de uleiuri. Oricum ar fi,

1 De facultaHbus naturahbus și De usu partium corporis kumani - 1 și Despre funcțiile părților trupului omenesc (lat.), lucrări în care celebrul med (131-201) își expune teoria celor 4 temperamente.

- Despre însușirile firești "ic și anatomist Galenus

voi să alegeți partea cea mai bună din tot ce-am îndeplinit cu vorba ori cu fapta; să cinstiți cum se cuvine creierul covăsit care v-a dăruit aceste plăcute fleacuri, iar mie să-mi dați voie să fiu mereu vesel.

Așadar, bucurați-vă, dragii mei, și citiți cu inimă rîzătoare cele ce urmează, spre desfătarea voastră trupească și folosul rărunchilor. Și ascultați, capete de măgari mîncate de sfrinție, nu uitați să ridicați un pahar în sănătatea mea; pe urmă n-o să mai avem nimic de împărțit împreună.

CAPITOLUL I

Despre obîrșia și vechimea neamului lui Gargantua

Dacă doriți sa cunoașteți, așa precum a fost, vechea obîrșie a neamului lui Gargantua, v-aș îndruma să cercetați vechile hronici pantagruelice. De acolo veți afla cum s-au ivit pe lume ivrjașii aceștia și cum, coborînd de-a dreptul din spița lor, s-a născut Gargantua, tatăl lui Pantagruel. N-o să vă supărați, însă, dacă din capul locului, în ceea ce mă privește, mă voi lăsa pă­gubaș; cu toate că e o poveste pe care aș putea s-o reiau mereu de la început, pentru sporita plăcere a înălțimilor voastre. Cel puțin așa spune Platon în Philebo și Gorgias, iar după el Flaccus1, că scrierile de felul acestora, cu cît le citești mai des, cu atît ți se par mai desfătătoare.

Bine-ar fi, dacă fiecare dintre noi ar putea să-și numească strămoșii, începînd cu cei care au încăput în corabia lui Noe și pînă în zilele noastre. Mă gîndesc uneori, că mulți dintre împărații, regii, ducii, prinții și papii zilelor noastre, nu sînt decît urmașii unor strîngători de petice sau cărători de gunoaie; după cum e tot atît de adevărat, că destui cerșetori în zdrențe, care întind mîna pe la ușa bisericii, prăpădiți și nevoiași, poartă în vinele lor sîngele unor regi și împărați, care au ținut odinioară puterea în mîini și au scăpat-o, potrivit minunatei treceri a domniei și a măririi, de la asirieni la mezi, de la mezi la perși, de la perși la macedoneni, de la macedoneni la romani, de la romani la greci și de la greci la francezi.

Iar ca să vorbesc despre mine însumi, mult îmi vine să cred că sînt coborîtor dintr-un crai bogat, sau dintr-un prinț al trecutelor vremi, căci rar am întîlnit pe unul mai dornic de a fi bogat și de a fi prinț: să mănînc zdravăn, să nu fac nimic și să n-am altă grijă decît să-mi pricopsesc toți prie­tenii, pe oamenii de ispravă și pe învățați. Mă mîngîi cu gîndul că pe lumea cealaltă voi fi mai puternic și mai avut decît ar putea să-mi treacă pe la poarta minții în clipa de față. Dacă vă cercetează aceleași gînduri sau vreunul asemănător, îmbărbătați-vă în restriște și beți din carafa brumată, de cîte ori se ivește prilejul.

1 Poetul latin Quintus Horatius Flaccus (Horațiu).

Întorcîndu-ne acum la oile noastre, se cuvine să adaug, că din mila ce­rului ne-au rămas cu privire la vechimea neamului lui Gargantua mărturii mai depline decît asupra oricărui muritor, afară bineînțeles de Mesia, des­pre care nu mi-e îngăduit să vorbesc, fiindcă nu-mi dau voie diavolii (cleve­titorii și fățarnicii). S-a întîmplat așadar, ca în[...]

lîngă Boltarece din Gualeau, (mai jos de Olive, cum mergi spre Narsay), săpînd niște oameni pămîntul mai adînc, să dea peste un sicriu de aramă uriaș, atît de ascuns sub stăvilarele rîului Vienne, încît nu i se zărea nici unul din capete. Anevoie deschizîndu-l, pe latura însemnată dinadins deasupra unei ulcele, pe care era scris în limba etruscă: Hic bibitur1, săpătorii au găsit nouă butelci așezate în cruce, ca popicele din țara Gasconiei; iar sub talpa popicului din mijloc era o cărticică plăcută la vedere, pîntecoasă, unsu­roasă, durdulie, cenușie, bine împlinită și puțin mucegăită, dar frumos mirositoare, ca un trandafir în floare.

Aici s-a găsit însemnarea mai sus amintitei obîrșii, scrisă pe de-a-ntregul cu slove de pisanie, dar nu pe hîrtie, și nici pe piele de vițel, ori pe ta­ble de ceară, ci pe scoarță de ulm; iar literele erau atît de șterse din pricina vechimii lor, încît anevoie se puteau desluși trei din ele la șir.

Deși nevrednic de-o asemenea lucrare, am fost chemat să-i descurc ițele, și ajutîndu-mă cu mai multe perechi de ochelari, folosind mijlocul de a citi semnele ascunse (după cheia pe care ne-a lăsat-o Aristotel), am izbutit, așa cum vedeți, să tălmăcesc amintita scriere, pantagruelizînd, adică citind cupaharul în mînă minunatele fapte ale lui Pantagruel.

La sfîrșitul cărții am dat peste un mic adaos, intitulat Farafastăcurile doftoricești. Șoarecii, nevăstuicile și alte rozătoare (ca să spun drept) făcu­seră ferfeniță începutul. Cu toată cinstea cuvenită vechiturilor, aștern pe hîrtie partea care a mai rămas.

CAPITOLUL II

„Farafastăcurile doftoricești" găsite într-un mormînt străvechi

+ Cimbrilor îmblînzitor temut

-------ni în zbor, căci se ferea de roită;

□ buțile deodată s-au umplut

000 sîndu-i unt în cismele-amîndouă2.

1 Aici se bea (lat.). Literele „etrusce" subliniază cripticismul inscripției. 1 Posibilele completări: + - Al,---------Ve, □ - Iar, 000 - Văr.

Iar altul, cînd văzu că valul crește Răcni:

- „Seniori, hai, scoateți-l afară!

Păcat de barba lui, că se mînjește;

Sau cel puțin întindeți-i o scară."

Spun unii, că mai bine-ți lingi papucul,

Decît să ceri iertare stînd pe brînci.

Atunciîn lacrimi s-a sculat flaimucul

Ce pescuia obleți în ape-adînci,

Și-a zis: - „Cinstiți boieri, nu vă lăsați!

Tipării sînt pe masă la casap,

Iar dacă mai cu grijă vă uitați,

O să vedeți o pată pe potcap."

Dar cînd a fost în carțisă citească,

Găsiră numai coarne de vițel.

- „Tiara a-nceput să se răcească,

Mi-a înghețat creierul!" spuse el.

L-au încălzit cu iz de baraboi

Și l-au lăsat tihnit să stea pe vatră,

Punînd bine-nțeles hulube noi

Pizmașilor ce la răspîntii latră.

De gaura lui sîn-Patriciu-au zis,

De Gibraltar și alte borte-o mie;

Să fi putut, pe toate le-ar fi-nchis,

în lume guturai să nu mai fie.

Iar toți spuneau: - „Auzi obrăznicie,

Să vrea să-ncuie vîntul pintenog,

Să-l țină strîns sub lăcat în robie,

Ba poate să-l mai pună și zălog!"

Aici fu corbul jumulit în lege

De Hercule din Lybia barbară.

- „Cum? zise Miloși, ce sînt eu? Nu-s rege?

De ce să mă lăsați pe dinafară?

Vreți voi, să-mi uit durerea mea amară,

Să vă hrănesc cu broaște pe curechi?

Mai bine mort, decît așa ocară,

Să fiu vîndut de voi la haine vechi!"

Veni atunci Q. B. șontîc și hop!

Ca stihurile lui calcînd cu pasul.

Morarul,văr de-al marelui Ciclop,

I-a măcinat pe toți, suflîndu-și nasul;

Căci tuturora le sosise ceasul

Să se prefacă-n pulbere și scrum.

Sunați din trîmbiți și vestiți cu glasul,

Erau destui: sînt și mai mulți acum!

în scurtă vreme, pasărea lui Joe

Făcu prinsoare c-o să fie rău;

Iar el rămase trist și fără voe,

Văzînd că-i fiert și copt regatul său;

Și s-a pornit s-aprindă focu-n hău,

Decît scrumbii să taie de nevoe,

Robind văzduhul,ca un nătărău,

Profeților corăbiei lui Noe.

Dar va veni o vreme-ncondeiată,

Cu șapte fusuri și c-un arc turcesc;

Un rege cu spinarea pipărată

Se va ivi în strai călugăresc.

Și cum? Pentr-un fățarnic mișelesc,

Noi să lăsăm pogoanele să piară?

Ajunge! Măscăriciul boieresc

în gaură de șarpe să dispară!

Apoi, un altu-n pace-o să domnească,

De bunii lui prieteni sfătuit,

Toți cei curați vor ști să se-nsoțească,

Cu hulă nimeni nu va fi lovit;

Iar fericirea care s-a vestit

Se va sui-n clopotnița cea mare,

Cînd herghelia ce s-a răvășit

Va birui ca regele călare.

Cu hocus-pocus lumea va trăi,

CU timp lui Marte piedică-i vor pune;

Dar unul fără seamăn va veni,

Voios, frumos, glumeț, cu gînduri bune.

Sus inima! La masă să se-adune

Flăcăii mei, că nu s-a mai văzut

Să dai cu tifla la așa minune

Și să nu blestemi vremea ce-a trecut.

Iar mai la urmă cel turnat în ceară

Va fi-ncuiat sub clopotul din ornic;

Și măre-măre, cîți o să mi-l ceară

Pe clopotarul de ulcele dornic.

Ar ține-n loc norocul nestatornic

Cine-ar putea de limbă să mi-l prindă,

înfășurînd cu brîu de mare vornic

Hambarul plin de rele pînă-n grindă!