Cuibul de vipere

Cuibul de vipere de Francois Mauriac

„… Dumnezeule, ține seamă de faptul că nu ne înțelegem noi înșine și că nu știm ce vrem și că ne îndepărtăm ia nesfțrșit de ceea ce dorim.*

SFANTA THRSE D’AVILA

în pofida josniciei sale, doresc ca acest dușman al semenilor săi, acest suflet ros de ură și’ de zgârcenie să vă trezească milă, să vă încălzească inima. De-a lungul vieții sale cenușii, patimi întristătoare îi ascund lumina, foarte apropiată, din care, câteodată, o rază îl atinge, e gata să-l pătrundă/ patimile sale… înainte de toate însă îl împiedică s-o vadă creștinii mediocri, care-l pândesc și pe care el însuși îi chinuie. Câți dintre noi nu descurajează astfel pe cel ce păcătuiește, îndepărtându-l de la un adevăr, care, trecut prin cugetul lor, își pierde strălucirea!

Nu, nu banii îi îndrăgea acest avar, nu de răzbunare era înfometat acest om îngrozitor. Obiectul adevărat al iubirii sale îl veți cunoaște dacă veți avea forța și curajul de a-l asculta până la ultima mărturisire, întreruptă de moarte…

I

Vei fi mirată când vei descoperi această scrisoare în casa mea de bani, deas-upra unui pachet de acțiuni. Poate că ar fi fost mai bine dacă aș fi încredințat-o notarului, care ți-ar fi înmânat-o după moartea mea, sau dacă aș fi lăsat-o în sertarul de la birou, – primul pe care copiii îl vor forța înainte ca trupul meu să se fi răcit. Dar, vezi, ani și ani de zile m-am tot gândit la scrisoarea asta, mi-am închipuit-o mereu în nopțile mele albe, ieșind la iveală pe raftul casei de hani, al unei case de bani goale și 111 care nu s-ar fi aflat nimic altceva decât răzbunarea aceasta, pusă la cale timp de aproape o jumătate de secol. Nu-ți fie teamă; de altfel, ești de pe-acum liniștită. „Acțiunile sunt acolo.” Parcă îți aud țipătul, răzbătând încă din vestibul, la întoarcerea de la bancă. Da, voalul tău de doliu nu te va împiedica să strigi copiilor: „Acțiunile sunt acolo”.

Eram aproape hotărât să nu le las acolo și-mi luasem toate măsurile. Dacă aș fi vrut, nu v-ar mai fi rămas nimic, afară de casă și de terenuri. Ați avut norocul ’că am dat uitării ura mea. Am crezut mult timp că tot ceea ce fusese mai viu în mine era ura. Și iată că, astăzi cel puțin, n-o mai simt. Bătrânul de acum cu greu și-l poate închipui pe bolnavul furios ide odinioară petrecându-și nopțile, nu urzind răzbunarea (această bombă cu întârziere era pregătită cu o migală de care eram mândru), ci căutând posibilitatea de a se bucura de ea. Aș fi vrut să trăiesc atât cât să pot vedea mutrele voastre la întoarcerea de la bancă. Aveam de gând să nu-ți dau prea curând procura pentru a deschide casa de bani, să ți-o dau destul de târziu ca să am această din urmă bucurie de-a auzi întrebările voastre disperate: „Unde sunt acțiunile?” Mi se părea atunci că cea mai cumplită agonie nu va izbuti să-îmi fure o asemenea plăcere. Da, am fost în stare de asemenea calcule. Cum am ajuns aici, eu care nu eram un monstru?

E ora patru, și tava cu dejunul meu, farfuriile murdare în care roiesc muște mai zac încă pe masă. Degeaba am sunat. La țară soneriile nu funcționează niciodată. Aștept, fără să-mi pierd răbdarea, în camera în care am dormit când eram copil și în care cu siguranță voi muri. Atunci, primul gând al fiicei noastre Genevieve va fi să ceară camera pentru copii. Ocup singur camera cea mai mare, cea mai luminoasă. Recunoașteți că am vrut să i-o cedez Genevievei și că aș fi făcut-o, dacă n-ar fi fost doctorul Lacaze, care se teme, pentru bronhiile mele, de umezeala de la parter. Fără îndoială că aș fi consimțit, dar cu atâta necaz, încât e foarte bine că am fost împiedicat. (Toată viața am făcut sacrificii a căror amintire mă otrăvea, hrănind, îngrășând acel soi de venin care devine mai puternic o dată cu trecerea timpului.)

Veșnicul meu chef de ceartă e o moștenire de familie. Tatăl meu, am auzit-o deseori pe marna povestind, era certat cu părinții lui, care, la rândul lor, au murit fără să-și fi revăzut fiica, pe care o alungaseră cu treizeci de ani mai înainte (din ea se trag verii aceia din Marsilia, pe care noi nici nu-i cu. Noaștem). N-am știut niciodată de ce au existat aceste zâzanii, dar aveam încredere în ura înaintașilor noștri; chiar și astăzi, dacă i-aș întâlni, aș întoarce spatele oricăruia dintre verișorii aceia din Marsilia. Se poate întâmpla să nu-ți mai vezi rudele depărtate; nu-i însă același lucru cu copiii, cu soția. Desigur, familii unite există; dar când te gândești lanumărul căsniciilor în care două ființe se întărită, se scârbesc una de alta la aceeași masă, în aceeași baie, sub aceeași plapumă, e extraordinar cât de puțini divorțează. Se urăsc și nu pot fugi departe una de alta în fundul acestor case…

De unde o asemenea febră a scrisului, care mă cuprinde azi, la aniversarea zilei mele de naștere? împlinesc șaizeci și opt de ani și numai eu singur o știu. Genevieve, Hubert, copiii lor, întotdeauna și-au primit, de fiecare aniversare, torta, lumânărelele, florile. Dacă de ani de zile nu-ți dăruiesc nimic de ziua ta, să nu-ți închipui că uit; o fac ca să mă răzbun. Ajunge… Ultimul buchet pe care l-am primit de ziua mea, sărmana maică-mea l-a cules cu mâinile ei tremurânde; se târâse pentru ultima dată până în aleea trandafirilor, cu toate că suferea de inimă.

Unde rămăsesem? Da, te întrebi de ce această subită furie a scrisului, „furie”, chiar ăsta e cuvântul. Îți poți da seama de ea după scrisul meu, după literele aplecate în aceeași direcție, ca pinii de către vântul de vest. Ascultă: ți-am vorbit mai întâi de-o răzbunare îndelung plănuită și la care renunț. Totuși există ceva în tine, ceva din tine, ce trebuie înfrânt, e tăcerea ta. Ah! înțelege-mă: ești bună de gură, poți discuta ore întregi, cu Cazaudespre păsările din curte sau despre grădina de zarzavat. Cu copiii, chiar cu cei mai mici, flecărești și te îndobitocești zile întregi. Ah! Prânzurile acelea, de la care plecam năuc, frământat de afacerile, de grijile mele, despre care nu. Puteam vorbi nimănui… Mai ales începând cu procesul Villenave, când am devenit deodată, cum se spune în limbaj gazetăresc, un mare avocat la Curtea ou juri. Cu cât eram mai pornit să cred în însemnătatea mea, cu atât mai mult îmi dădeai sentimentul nimicniciei mele… Dar nu, nu despre asta-i vorba, pe-un alt soi de tăcere, vreau să mă răzbun.: tăcerea încăpățânată cu care ai împresurat căsnicia noastră, neînțelegerea noastră profundă. De câte ori, la teatru sau citind un roman, nu m-am întrebat dacă există în viață amante sau soții care fax: „scene”, care își deschid sufletul, care își găsesc o alinare explicându-se!

în timpul acestor patruzeci de ani, în care am suferit unul alături de altul, ai fost, în stare să, ocolești orice vorbă pornită din inimă, ai curmat orice încăput de discuție.

Mult timp am crezut că o făceai dinadins, că e vorba de o idee preconcepută, al cărei fir îmi scapă, până în ziua când am înțeles că, pur și simplu, mă ignorai. Eram atât de în afara preocupărilor tale, încât te fereai 1111 din groază, ci din plictiseală. Aveai abilitatea" să mă ghicești, să mă simți de departe; și dacă te luam prin surprindere, știai să scapi ușor, sau mă mângâiai pe obraz, mă sărutai și fugeai.

M-aș putea teme, fără îndoială, că ai să rupi scrisoarea după ce vei fi citit primele rânduri. Nu, n-ai s-o faci, pentru că de câteva luni te uimesc, te pun pe gânduri. Oricât de puțin te uiți la mine, n-ai observat o schimbare în felul meu de-a fi? Da, de data aceasta am încredere că nu-mi vei scăpa. Vreau să știi, vreau să știți, tu, fiul tău, fiica ta, ginerele tău, nepoții tăi,cine era omul care trăia singur, față în față cu grupul * vostru compact, avocatul peste măsură de obosit, care trebuia cruțat pentru că el avea în mână banii, dar care părea să sufere pe-o altă planetă. În care planetă? N-ai vrut niciodată să te duci s-o vezi. Caimează-te: nu e vorba aici nioi de necrologul meu, scris dinainte de mine însumi, nici de un rechizitoriu împotriva voastră. Trăsătura dominantă a firii mele, și care ar fi impresionat pe oricare altă femeie în afară -de tine, e o luciditate îngrozitoare.

Iscusința de-a te autoamăgi, care ajută majorității oamenilor să trăiască, mi-a lipsit totdeauna. N-am încercat niciodată un sentiment josnic, fără să-îmi fi dat seama de el…

A trebuit să mă întrerup… nimeni n-aducea lampa; nimeni nu venea să închidă obloanele. Priveam acoperitul cramelor ale căror țigle erau viu colorate, ca florile sau gâtlejul păsărelelor. Auzeam sturzii în iedera cățărată pe plop, zgomotul unui butoi rostogolit. Aveam norocul să pot aștepta moartea în unicul loc din lume în care totul rămâne aidoma amintirilor. Numai huruitul motorului înlocuiește scârțâitul noriei\ pe care-o învârtea altădată măgărița. (Mai e și îngrozitorul avion poștal, care anunță ora gustării de după masă și murdărește cerul.)

Nu le e dat multor oameni să regăsească în realitate, cu propriii lor ochi, această lume, pe care cei mai mulți n-o descoperă decât în ei înșiși, când au curajul și răbdarea să-și aducă aminte. Pun mâna pe ipi-ept, îmi palpez inima. Privesc dulapul cu oglindă, mi care se găsesc, într-un colț, seringa Pravaz, fiola de nitrit de amil, tot ce-ar fi necesar în caz de criza. M-ar auzi cineva oare dacă aș striga? Toți pretind că nu e altceva decât o falsă angină pectorală; puțin le pasă dacă sunt convins sau nu de acest lucru, țin mai mult s-o creadă ei înșiși, ca să doarmă liniștiți. Acum respir. Simt parcă o mână care mi-ar apăsa umărul stâng, țintuindu-l într-o poziție anormală, așa cum ar face cineva care ar vrea să nu-l uit. Pe mine moartea nu mă va lua prin surprindere. De mulți ani îmi dă târooale, o aud, îi simt răsuflarea; e răbdătoare cu mine, pentru că n-o înfrunt și mă supun disciplinei pe care o impune apropierea ei. Îmi sfârșesc viața în halat, cu ceremonialul celor grav bolnavi, incurabili, înfundat în fotoliul cu pefnuțe în care mama și-a așteptat sfârșitul; așezat, ca și ea, lângă o măsuță plină de doctorii, nebărbierit, mirosind urât, sclavul mai multor manii dezgustătoare. Să nu vă închipuiți însă că ați scăpat; de la o criză la alta mă simt din nou în putere. Notarul Bourru, care mă credea mort, mă vede din nou apărând, și ore întregi, în pivnițele instituțiilor de credit, am puterea să tai eu însumi cupoanele.

Trebuie să mai trăiesc destul de mult timp pentru a sfârși această spovedanie, pentru a te obliga în sfârșit să mă asculți, tu care, ani de zile, cât am împărțit același pat, nu uitai niciodată să-mi spui, seara, îndată ce mă apropiam de tine: „Pic de somn, dorm de pe-acum, dorm…”

îndepărtai astfel mult mai puțin mângâierile decât cuvintele mele.

E adevărat că nenorocirea noastră a început o dată cu discuțiile acelea nesfârșite, de care ne lăsam furați oând eram tineri căsătoriți. Doi copii: eu aveam douăzeci și trei de ani, tu optsprezece; și poate că dragostea pălea în fața unor asemenea destăinuiri, a elanului unei dăruiri totale. Ca î. N prieteniile din copilărie, făcusem jurământ să ne spunem totul. Eu care aveam atât de puține să-ți mărturisesc, încât eram silit să înfrumusețez niște aventuri mărunte, nu mă îndoiam că și tu erai tot atât de nevinovată ca și mine; nici nu-mi închipuiam că ai fi putut rosti vreodată un alt nume de băiat înaintea numelui meu; n-o credeam până în seara…

Ne aflam în această cameră în care îți scriu astăzi. Tapetul de pe pereți a fost schimbat; dar mobilele de mahon au rămas în același loc, paharul de apă, de culoarea opalului, se afla pe masă, alături de ser-, viciul acela de ceai câștigat la loterie. Luna strălucitoare lumina covorașul de trestie. Vântul de sud, ce străbate landele, aducea până la patul nostru mirosul unui incendiu.

Prietenul acela, Rodolphe, de care mi-ai vorbit adeseori și întotdeauna pe întuneric, ca și cum fantoma lui ar fi trebuit să fie prezentă între noi, în clipele noastre de cea mai profundă armonie, i-ai pronunțat din nou numele în seara aceea – ai uitat? Dar asta nu-ți era de ajuns.

— Există lucruri, dragul meu, pe care ar fi trebuit să ți le spun înaintea logodnei. Îmi pare rău că nu ți le-am mărturisit. A!… Nimic grav, liniștește-te…

Nu eram neliniștit și n-am făcut nimic pentru a te îndemna la destăinuiri. Dar tu le risipeai cu o plăcere care la început m-a stingherit. Nu te mustra cugetul, nu te supuneai unui sentiment de delicatețe față de mine, cum mi-o spuneai, și cum, de ’altfel, tu o credeai.

Nu, te tăvaleai într-o dulce amintire, nu te mai puteai stăpâni. Poate că presimțeai o amenințare împotriva fericirii noastre; dar amintirea era mai puternică decât tine. Voința ta nu mai putea împiedica umbra acestui Rodolphe să plutească în jurul patului nostru.

Să nu crezi cumva că nefericirea noastră s. E trage – din gelozie. Eu, care mai târziu am ajuns să fiu teribil de gelos, nu simțeam nimic care să amintească de o asemenea patimă în noaptea de vară de care-ți vorbesc, o noapte din anul ’85, când mi-ai mărturisit că, la Aix, în timpul vacanței ai fost logodită cu băiatul acela necunoscut.

Când mă gândesc că abia după patruzeci și cinci de ani mi-e dat să am cu tine o explicație în privința aceasta! Vei citi oare scrisoarea mea? Te interesează atât de puțin toate astea! Tot ce e în legătură cu persoana mea te plictisește. Chiar și copiii te împiedicau să mă vezi și să mă auzi; dar de când au apărut și nepoții… Atâta pagubă! îmi încerc norocul pentru ultima oară. Poate că, mort, voi avea asupra ta o putere mai mare decât viu. Cel puțin în primele zile. Câteva săptămâni voi recăpăta un loc în viața ta. Dacă n-ar fi decât din datorie, vei citi paginile acestea până la capăt; simt nevoia s-o cred. O cred.

II

Nu, în timp ce te destăinuiai, nu încercam nici un sentiment de gelozie. Cum să te fac să înțelegi ceea ce se distrugea în mine? Fusesem unicul copil al văduvei pe care ai cunoscut-o, sau mai bine zis lângă care ai trăit mulți ani fără a o cunoaște. Dar, cu siguranță, chiar dacă te-ar fi interesat, ți-ar fi fost greu să înțelegi ce însemna legătura dintre două ființe, mamă și fiu, tu, părticică a unei familii burgheze puternice și numeroase, ierarhizată, organizată. Nu, nu ți-ai putea închipui câtă grijă poate avea văduva unui funcționar modest, șef de serviciu la

Prefectură, pentru un fiu care reprezintă tot ce i-a mai rămas pe lume. Succesele mele la școflă o umpleau de mândrie. Ele reprezentau și singura mea bucurie. În vremea aceea nu mă îndoiam că eram foarte săraci. Ca să mă conving, era de ajuns să văd viața noastră strâmtorată, cumpătarea din care mama făcuse lege. Desigur, nu-mi lipsea nimic. Azi îmi dau seama cât eram de răsfățat. Fermele mamei de la Hosteins ne asigurau o masă ieftină și aș fi fost extrem de mirat dacă mi s-ar fi spus că era foarte rafinată. Găinușele îngrășate cu mei, iepurii, pateurile cu, sitari nu trezeau în mine nicio idee de lux. Auzisem întotdeauna spunându-se că terenurile acelea nu aduceau decât un venit modest. Și, de fapt, când mama le moștenise, erau niște întinderi neroditoare, unde bunicul, de copil, dusese el însuși turmele la păscut. Dar nu știam că prima grijă a părinților mei fusese să le însămânțeze și că la douăzeci și unu de ani voi fi proprietarul a două mii de hectare de pădure tânără, care furnizau de pe-atunci lemn de mină., Mama economisea și din veniturile ei modeste. În timp ce trăia încă tatăl meu, rupându-și pâinea de la gură, cumpăraseră proprietatea din Calese (patruzeci

1. de mii de franci, via pe care n-aș da-o din mână nici (pentru un milion!). Locuiam în strada Sfânta Ecaterina, la etajul al treilea al unei case ce ne aparținea (casa fusese zestrea tatei, împreună cu niște terenuri virane). De două ori pe săptămână sosea un coș de la țară: mama intra foarte rar la măcelar. Trăiam cu ideea fixă a Școlii Normale, unde voiam să mă înscriu. Mama se zbatea să mă scoată la aer joia și duminica. Nu semănăm de fel cu acei copii care sunt întotdeauna primii în clasă, având aerul că nu le e de loc greu. Eram un „tocilar” și mă mândream: un tocilar, și-atât. Nu-mi amintesc ca la liceu să fi avut cea mai mică plăcere studiindu-l pe Vergiliu sau pe

Racine. Totul nu era decât materie de învățătură. Din operele otftenirii alegeam pe acelea care erau înscrise în program, singurele care aveau importanță în ochii mei, și scriam despre ele ceea ce trebuie să scrii ca să placi examinatorilor, adică ceea ce fusese deja spus și scris de generații întregi de normaliști. Eu eram idiotul ăsta, și-aș fi rămas poate la fel fără hemoptizia ce-a îngrozit-o pe mama și care, două luni înain-" tea concursului de admitere la Școala Normală, m-a silit să părăsesc totul. Era tributul dat unei copilării prea cufundate în studii, a unei adolescențe nesănătoase; un băiat în plină creștere nu trăiește nepedepsit, aplecat asupra unei mese, până la o -oră târzie din noapte, cu umerii aduși, disprețuind orice exercițiu fizic.

Te plictisesc? Mi-e teamă că te plictisesc. Nu. Sări însă niciun rând. Fii sigură că mă mulțumesc numai cu ceea ce e strict necesar: drama celor două vieți ale noastre zăcea ascunsă în evenimentele acelea, pe care nu le-ai cunoscut sau pe care le-ai uitat.

De altfel, vezi de pe-acum, din primele pagini, că nu mă voi cruța. Ai cu ce să-ți ațâți ura… Nu, nu protesta: imediat ce te gândești la mine, dușmănia ta se întețește.

Mi-e teamă totuși că sunt nedrept față de băiatul acela plăpând de atunci, aplecat peste dicționarele sale. Când citesc amintirile din copilărie ale altora, când văd paradisul spre care se întorc cu toții, mă întreb cu neliniște adâncă: „Și eu? De ce pustiul acesta chiar dela începutul vieții mele? Poate că nu mai țin minte ceea ce alții își amintesc; poate că am cunoscut aceeași vrajă…” Din păcate, nu zăresc nimic altceva decât o crâncenă îndârjire, decât lupta pentru primul loc, decât rivalitatea plină de ură cu un anume Henoch și un anume Rodrigue. Din instinct respingeam orice simpatie. Îmi amintesc că prestigiul succeselor și până și arțagul meu atrăgeau pe câte unii. Eram un copil îngrozitor față de cei ce pretindeau că mă iubesc. Mi-era groază de „sentimente*1.

Dacă aș fi scriitor, n-aș putea scoate din toată viața mea de licean o singură pagină înduioșătoare. Stai… un singur lucru, totuși, o nimica toată. Mi se întâmpla câteodată să mă conving că tata, de care abia îmi aminteam, nu murise, că un concurs de împrejurări stranii îl făcuseră să dispară. La întoarcerea de la liceu, urcam strada Sfânta Ecaterina, alergând prin mijlocul ei, strecurându-mă printre trăsuri, căci înghesuiala de pe trotuare m-ar fi oprit din goană. Suiam scara câte patru trepte deodată. Mama cârpea rufăria lângă fereastră. Fotografia tatei atârna în același loc, la dreapta patului. Mă lăsam îmbrățișat de mama, de-abia îi răspundeam și deschideam imediat cărțile.

După hemoptizia care mi-a schimbat destinul s-au scurs luni sinistre în vila aceea de la Arcachon, unde prăbușirea sănătății punea capăt ambițiilor mele universitare. Mama, sărmana, mă enerva, deoarece pentru ea asemenea ambiții n-aveau nicio importanță și mi se părea că-i pasă prea puțin de viitorul meu. În fiecare zi trăia în așteptarea „orei termometrului”. Toată durerea și toată bucuria ei atârnau de cât cântăream în fiecare săptămână. Eu, care m-am chinuit mai târziu atâta din cauză că, atunci când eram suferind, boala mea nu interesa pe nimeni, recunosc că am fost pedepsit pe drept pentru purtarea mea aspră, nepotolită de băiat răsfățat.

O dată cu primele zile frumoase „am fost mai tare ca boala”, cum zicea mama. Am renăscut, în sensul strict al cuvântului. Am devenit mai lat în spate, mai puternic. Trupul, ce suferise atâta din cauza regimului la care-l supusesem, înflorise în pădurea acum uscată, plină de grozamă și de pomișoară de pe vremea când Arcachon nu era decât un sat.

Am aflat tot atunci de la mama că nu trebuie să mă îngrijoreze viitorul. Aveam o avere frumoasă, care creștea an de an. Nimic nu mă grăbea; mai ales că, fără îndoială, urma să fiu scutit de serviciul militar. Eram un bun vorbitor, și această calitate impresionase pe toți profesorii mei. Mama voia să urmez dreptul și nu se îndoia că, fără să mă obosesc prea mult, aș putea deveni ușor un mare avocat, afară de cazul că m-ar atrage politica… Vorbea, vorbea, îmi dezvăluia dintr-o dată toate planurile. Iar eu o ascultam îmbufnat, cu dușmănie, cu privirea îndreptată spre fereastră.

începusem sa fac pe craiul. Mama mă urmărea cu o indulgență temătoare. Am văzut mai târziu, trăind printre ai tăi, importanța pe care asemenea apucături o capătă într-o familie religioasă. Mama, însă, se gândea numai la ceea ce mi-ar fi putut primejdui sănătatea. Când și-a dat seama că nu abuzam de asemenea escapade, a închis ochii asupra ieșirilor mele nocturne, cu condiția să fiu înapoi la miezul nopții. Nu, nu-ți fie teamă, n-am să-ți povestesc aventurile mele de-atunci! Știu că ți-e groază de asemenea lucruri și, de altfel, erau niște aventuri atât de mărunte!

Eram de pe-atunci destul de necăjit din cauza lor. Sufeream. Sufeream că aveam atât de puțin farmec, încât nici tinerețea nu mă ajuta cu nimic. Nu pentru că eram urât, așa cred. Trăsăturile mele sunt „regulate”; și Genevieve, care seamănă perfect cu mine, a fost o fată frumoasă. Dar aparțineam acelei specii de ființe despre care se spune că n-are tinerețe: an adolescent posomorit, fără prospețime. Numai privindu-mă, oamenii înghețau. Cu cât îmi dădeam seama mai bine de asta, cu atât deveneam mai țeapăn. N-am știut niciodată să mă îmbrac, să-mi aleg o cravată, să-i fac nodul. N-am știut niciodată să-mi dau drumul, să râd, să fac pe nebunul. Era de neînchipuit că m-aș fi putut alătura miei bande vesele: aparțineam acelui soi de oameni care prin prezența lor ratează totul. De altfel, susceptibil, îmi era cu neputință să suport cea mai ușoară zeflemea. În schimb, când voiam să glumesc, aplicam altora, fără să vreau, lovituri pe care nu mi le iertau niciodată, îi ridiculizam, ținteam defectul ce trebuia trecut sub tăcere. Cu femeile, din timiditate și din orgoliu, foloseam un ton superior și doctoral, pe care ele nu-l pot suferi. Nu știam să le observ rochiile. Cu cât simțeam că le displac, cu atât accentuam tot ceea ce în mine le provoca repulsie. Tinerețea mea n-a fost altceva decât o sinucidere prelungită. Mă grăbeam să devin antipatic dinadins, de teamă că voi displace în mod firesc.

Pe drept sau pe nedrept, o învinovățeam pe mama de ceea ce ajunsesem. Mi se părea că ispășesc nenorocul de-a fi fost, din copilărie, prea alintat, ținut sub pulpană, slujit… Pe atunci m-am purtat față de ea îngrozitor de aspru. O învinuiam că mă iubește prea mult. Nu-i iertam că mă copleșește cu ceea ce numai ea, singura în lume, era în stare să-mi dăruiască, cu ceea ce n-am mai cunoscut niciodată decât din partea ei. Lartă-mă că revin iarăși, dar numai în gândul acesta găsesc puterea de-a suporta izolarea în care mă lași. E drept, trebuie să plătesc. Sărmana femeie, adormită în veci de atâția ani, a cărei amintire mai supraviețuiește doar în inima obosită a bătrânului de acum, cât ar fi suferit dacă ar fi prevăzut cum o va răzbuna destinul!

, Da, eram înfiorător: în mica sufragerie din vilă, sub lampa ce ne lumina la masă, nu răspundeam decât monosilabic întrebărilor ei timide; sau mă înfuriam cu brutalitate la cel mai mic pretext și chiar fără motiv.

Ea nu încerca să înțeleagă; nu cerceta cauzele izbucnirilor mele furioase; le îndura cum înduri mânia lui Dumnezeu: „Boala e de vină, spunea ea, trebuie să-și descarce nervii…” Adăuga că e prea neștiutoare pentru a mă înțelege: „Recunosc că o bătrână ca mine nu e o tovarășă prea plăcută pentru un băiat de vârsta ta…” Ea, care era atât de econoamă, ca să nu spun zgâr. Cită, îmi dădea mai mulți bani decât îi ceream, mă îndemna să-i cheltuiesc, îmi aducea de la Bordeaux cravate caraghioase, pe care nu voiam să le port.

Ne împrietenisem cu niște vecini și făceam curte fetei lor, dar nu pentru că-mi plăcea. Deoarece fata stătea iarna la Arcachon pentru a-și îngriji sănătatea, mama era cuprinsă de panică la gândul că m-aș putea molipsi sau se temea să n-o compromit și să mă căsătoresc fără voia mea. Sunt sigur azi că m-am agățat, de altfel în zadar, de această cucerire pentru a o neliniști pe maică-mea.

Ne-am întors la Bordeaux după o absență de un an. Ne mutasem. Mama cumpărase o casă mare pe bulevard, dar nu-mi spusese nimic, pentru a-mi pregăti o surpriză. Am încremenit de mirare când un valet ne-a deschis ușa. Primul etaj era al meu. Totul părea nou. Uluit în sinea mea de luxul care, cred acum, trebuie să fi fost de-un îngrozitor prost gust, am fost în stare să fiu crud, să nu fac decât critici și să mă arăt îngrijorat de banii cheltuiți.

Atunci, mama, triumfătoare, îmi dădu socoteala, pe care, de altfel, nu mi-o datora (căci cea mai mare parte a averii provenea de la familia ei;. Cincizeci de mii de franci rentă, fără a mai pune la socoteală vânzarea lemnelor din pădure, constituiau în vremea aceea, și mai ales în provincie, o avere „frumușică’1, de care orice alt tânăr s-ar fi folosit pentru a-și croi drum, pentru a se ridica până la cea mai înaltă treapta a societății. Ambiția nu-mi lipsea; dar mi-ar fi fost foarte greu să le ascund colegilor de la Facultatea de drept sentimentele mele dușmănoase.

Aproape toți erau băieți de familie bună, crescuți la iezuiți și cărora eu, licean și nepot de păstor, nu le iertam sentimentul îngrozitor de invidie pe care mi-l inspira felul lor de-a se purta, cu toate că, spiritual, îmi apăreau inferiori. Să invidiezi ființe pe care le disprețuiești, o asemenea patimă rușinoasă îți poate otrăvi toată viața.

îi invidiam și-i disprețuiam; și aroganța lor (poate închipuită) îmi ațâța și mai mult ura. Aveam o asemenea fire, că nu mă gândeam nicio clipă să le devin simpatic și treceam în fiecare zi și mai mult de partea adversarilor lor. Ura față de religie, care a fost timp îndelungat pasiunea mea dominantă, din cauza căreia ai suferit atât și care ne-a făcut dușmani pentru totdeauna, această ură a luat naștere la Facultatea de drept, în 1879 și în 1880, din clipa votării articolului 7, anul faimoaselor decrete și al expulzării iezuiților. Până atunci fusesem nepăsător față de aceste probleme. Mama, vorbind de ele, nu-mi spunea decât: „Sunt foarte liniștită; dacă oameni ca voi nu vor fi mântuiți, atunci nimeni nu va fi mântuit”. Mă botezase. Prima comuniune la liceu mi s-a părut a fi o formalitate plicticoasă, care nu mi-a lăsat decât o amintire confuză. În orice caz, nu i-a mai urmat alta. Neștiința mea în acest domeniu era deplină. Când eram copil, preoții, pe stradă, îmi apăreau ca niște personaje costumate, ca niște oameni mascați. Nu mă gândeam niciodată la asemenea probleme și când, în sfârșit, m-am preocupat de ele, am făcut-o din motive politice.

Am înființat un cerc de studii, care se întrunea ia Cafeneaua Voltaire, unde făceam exerciții de oratorie. Atât de timid în viața particulară, deveneam alt om în dezbaterile publice. Aveam adepți, mă mândream că eram șeful lor, dar, în realitate, nu-i disprețuiam mai puțin decât pe burghezi. Mi-era ciudă pe ei că-și manifestau atât de naiv țelurile lor meschine, care erau și-ale mele și de care mă obligau să fiu conștient. Fii de mici funcționari, foști bursieri, băieți deștepți și ambițioși, dar plini de venin, mă lingușeau fără să mă iubească. Le ofeream câte-o masă memorabilă, despre care vorbeau mult timp după aceea. Dar apucăturile lor mă dezgustau. Se întâmpla să-mi scape o glumă ce-i rănea de moarte și pe care nu mi-o iertau.

Totuși, ura mea împotriva religiei era sinceră. Mă frământa și o anumită dorință de dreptate socială. Am obligat-o pe mama să dărâme casele de chirpici în care locuiau țăranii noștri prost hrăniți cu fiertură de porumb și cu pâine neagră. A fost prima dată când a încercat să-mi reziste: „Pentru recunoștința care ți-o vor purta…”

Dar n-am făcut nimic mai mult. Sufeream dându-mi seama că aveam, adversarii mei și cu mine, o pasiune comună: pământul, banii. Există clasele posedante și există celelalte. Am înțeles că voi fi întotdeauna de partea bogaților. Averea mea era egală sau superioară față de averea tuturor acestor băieți țanțoși, care, așa credeam eu, întorceau, capul când mă vedeau și care, fără îndoială, nu mi-ar fi întors spatele dacă le-aș fi întins mâna. De altfel, se găseau și unii, la dreapta sau la stânga, care în întrunirile publice. Să-mi arunce în față cele două mii de hectare de păduri și podgoriile mele.

lartă-mă ca zăbovesc atât. Fără toate amănuntele acestea poate că n-ai înțelege ceea ce a însemnat întâânirea noastră pentru băiatul chinuit de atunci, ce-a însemnat dragostea noastră. Eu, fiu de țăran, a cărui mamă „purtase basma”, să mă însor cu o domnișoară Fondaudege! întrecea orice vis, era de neînchipuit…