Sfarsitul Noptii

PREFAȚA

N-am intenționat să dau înSfârșitul nopții o continuare la Therese Desqueyroux[1], ci portretul unei femei la apusul vieții, pe care am mai zugrăvit-o odată în timpul tinereții sale criminale. Nu e deloc necesar s-o fi cunoscut pe prima Therese, pentru a manifesta interes pentru cea a cărei ultimă dragoste o povestesc aici.

De zece ani, de când, obosită de a trăi în mine, cerea să moară, doream ca moartea să-i fie creștinească; de aceea intitulasem cartea, pe care n-o scrisesem încă,Sfârșitul nopții, fără să știu cum se va sfârși această noapte: opera terminată risipește, în parte, speranța inclusă în titlu.

Cititorului, care dorește pe bună dreptate ca orice operă literară să marcheze etapele unei ascensiuni spirituale și care se va mira poate de această coborâre în infern, unde îl port iarăși cu mine, vreau să-i reamintesc că eroina aparține unei perioade a vieții mele de mult trecute, și că e martorul unei neliniști depășite,

De altfel, deși scrisesem aceste pagini fără altă intenție decât aceea de a pune în lumină chipul chinuit al Theresei, astăzi știu ce înseamnă de pentru mine și mai ales ceea ce m-au ajutat să descopăr: puterea cu care sunt înzestrate ființele cele mai împovărate de fatalitate, puterea aceea de a spunenu legii care le strivește. Când Therese, cu o mână șovăitoare, își dă la o parte părul de pe fruntea răvășită, pentru ca băiatul care o adoră să se înspwimânte și să se îndepărteze de ea, gestul dă semnificație întregii cărți. La fiecare întâlnire, nefericita îl reia, neîncetând să se împotrivească forței care i-a fost dată, pentru a otrăvi și a corupe. Dar ea face parte din acea categorie de ființe (o imensă familie!), care nu vor ieși din noapte, decât ieșind din viață. Cu o singură condiție, să nu se împace cu ideea nopții.

De ce am întrerupt această povestire puțin înainte ca Therese să fie iertată, îngăduindu-i-se astfel împăcarea cerească? Adevărul este că aceste pagini consolatoare au fost scrise și apoi rupte ’
nu VEDEAM preotul indicat să primească spovedania Theresei. La Roma, am dat peste acest preot, și astăzi știu (poate că odată am să scriu despre lucrul acesta) cum a intrat Therese în lumina morții.

Roma, Boboteazî, 1935

— Ieși astă-seară, Anna?

Cu capul înălțat, Therese, își privea slujnica.
Costumul-taior pe care i-l dăruise era prea strâmt pentru trupul tânăr și împlinit al fetei. Anna stătea în picioare în fața stăpânei.

— Auzi ploaia, fetițo? Ce-ai să faci afară?

Ar fi vrut s-o rețină, să asculte clinchetul familiar ar farfuriilor mutate dintr-un loc în altul și cântecul acela de neînțeles al cărui refren alsaciana îl fredona la nesfârșit. În celelalte seri, până la orele zece, Therese se simțea în siguranță, învăluită de rumoarea aceea pe care o face o ființă vie, când este tânără. În primele luni,
Anna locuise în apaihament, într-o cămăruță liberă. Iar noaptea, stăpână-sa auzea suspine, vorbe nedeslușite de copil care visează, uneori câte un mârâit animalic. Și chiar când tânăra fată dormea somnul cel mai adânc, Therese îi simțea prezența, de parcă ar fi auzit cum circulă sângele prin trupul întins dincolo de perete. Nu era singură; bătăile proprie-i inimi n-o mai înspăimântau.

Sâmbătă seara slujnica ieșea în oraș; Therese rămânea cu ochii deschiși în beznă, știind că somnul nu avea s-o cuprindă înainte de înapoierea fetișcanei care, uneori, nu se întorcea decât în zori. Cu toate că niciodată nu i se ceruse socoteală de nimic, într-o bună zi Anna și-a cărat lucrurile la etajul servitorilor: „ca să hoinărească mai în voie, pricepeți!“ a zis portăreasa.

Therese a trebuit să se mulțumească cu puțina mângâiere pe care i-o aducea prezența Annei până la orele zece. Când fetișcana venea să-i spună bună seara și să primească dispoziții pentru ziua următoare, stăpâna se străduia să prelungească discuția; o întreba despre familia ei: „Avea vreo știre de la maică-sa?“, dar mai totdeauna fata îi răspundea prin fraze scurte, ca un copil pe care cei mari îl obosesc și care se grăbește să meargă la joacă. Nicio dușmănie, de altfel; ba chiar o pornire afectuoasă. Ceea ce predomina totuși era acea nepăsare a tinerilor față de bunăvoința vârstnicilor pe care nu-i pot iubi. Therese dădea târcoale acestui univers ferecat: o țărancă, o slujnică, pe care o păstra ca pe o bucățică de pâine neagră în temnița el, neavând de ales între tânăra fată și altă ființă omenească. De obicei nu stăruia;
și după ce Anna îi spunea: „îi doresc noapte bună doamnei. Doamna nu mai dorește nimic?“ Therese se ghemuia în colțul ei așteptând, ca întotdeauna, cu inima strânsă zgomotul ușii închise.

în această sâmbătă, însă, deși nu se făcuse ora nouă, Anna părea că se pregătește de plecare, cocoțată pe tocurile înalte cu picioarele cam groase, strânse ca într-un corset în pantofii din imitație de șopârlă.

— Nu ți-e teamă de ploaie, fetițo?

— O! până la metrou, nu-i mult de mers…

— O să-ți uzi taiorul.

— N-o să stăm pe stradă. Ne ducem la cinema…

— „Ne ducem” — cine?

Ea-i răspunse cu un aer îndărătnic:

— Câțiva prieteni… și se și repezi la ușă. Therese o strigă:

— Și dacă te-aș ruga să rămâi, astă-seară? Nu mă simt prea bine…

își asculta, uluită, răsunetul propriilor cuvinte.
Vorbea oare ea? Slujnica bombăni:

— Bine! dacă-i așa… dar Therese se și răzgândise:

— Nu, simt că mi-i mai bine… Du-te și te distrează, fetițo.

— Doamna dorește să-i încălzesc laptele?

— Nu, nu. N-am nevoie de nimic. Hai, du-te.

— Doriți să aprind focul?

Therese îi răspunse că o să-l aprindă singură, dacă i-o fi frig. Se abținu s-o împingă pe fată de umeri; de data aceasta, zgomotul ușii închise nu numai că nu-i făcu rău, dar îi dădu un sentiment de ușurare. Se privi în oglindă și rosti cu glas tare: „Ce-i cu tine, Therese?“ Ce se petrecea, oare cu ea? Se umilise astă-seară mai mult decât oricând? Gândul că-și va petrece de una singură o seară și o noapte întreagă o făcuse să se agațe, așa cum. Proceda întotdeauna, de prima ființă răsărită în cale. Să nu fie singură, să aibă cu cine schimba o vorbă, să audă respirația unui om tânăr… Atât și nimic mai mult; dar nici acest lucru nu mai era posibil. Și, ca întotdeauna, un val de ură urcă din străfundul ființei sale: „proasta asta o să-și frângă repede gâtul și până la urmă o să facă trotuarul…”

Theresei îi fu rușine de sentimentul care o stăpânea, își scutură capul. Va aprinde focul… Nu pentru că seara de octombrie ar fi fost rece; dar, vorba ceea, focul îți ține tovărășie. Va lua o carte…
cum de nu se gândise să-și facă rost în timpul după-amiezii de un roman polițist? Nu suporta nicio altă lectură în afara romanelor polițiste.
Când era tânără încerca să se regăsească în cărți și sublinia cu creionul unele pasaje. Acum nu mai aștepta nimic de la confruntarea cu personajele născocite: toate dispăreau, se pierdeau în propria ei strălucire.

Astă-seară deschise totuși cu mâna tremurândă biblioteca eu geamuri — aceeași care îi mobilase pe vremuri camera ei de fată, la Argelouse, în timpul nevinovăției, și tot aceeași care o asistase în zilele când. Proaspăt măritată, starea bărbatului său îi obliga să locuiască în camere separate.
Therese își amintește cum, timp de câteva zile, ascunsese pachețelul cu droguri în dosul volumelor
Istoria Consulatului și a Imperiului… Această mobilă veche și onestă, tăinuitoare de otravă, complicea crimei sale, martora crimei sale… Cum de-a putut, oare, parcurge un drum atât de lung, de la ferma din Argelouse până la etajul al treilea al casei bătrânești de pe strada du Bac? Therese șovăie o clipă, ia cartea, o pune jos, închide biblioteca, se apropie de oglindă.

Îi cade părul ca la bărbați; da, are o frunte cheală de om bătrân: „o frunte de gânditor“, rostește ea cu glasul șoptit. Dar acesta e singurul semn vizibil de bătrânețe:\, Când îmi pun pălăria arăt întocmai ca mai înainte. Încă de la douăzeci de ani mi se spunea că n-am vârstă…"

Cele două cute care-i porneau de la nasul prea mic spre colțul buzelor, păreau să fie doar cu puțin mai accentuate decât pe vremuri. Ce-ar fi să iasă-n oraș… La cinema? Nu, ar costa-o prea scump, nu s-ar putea abține ca apoi să nu bea un păhărel din cafenea în cafenea… începea să facă mici datorii. În Landă treburile mergeau din ce în ce mai prost. Era pentru prima oară când moșia nu mai aducea beneficii. Bărbatul său îi scrisese patru pagini referitoare la acest lucru:
stâlpii de mână nu mai au căutare; englezii îi refuză. Totuși răririle trebuie făcute pentru că pinii încep să se resimtă. Aceste răriri care altădată produceau, acum costă scump. Prețurile rășinii n-au fost niciodată atât de’ scăzute… încerca să vândă pinii, dar negustorii îi ofereau prețuri derizorii.

Therese își păstrase totuși obiceiurile de altădată; nu putea ieși în oraș fără să arunce banii ca pe un lest, pentru a se înălța puțin deasupra acestui vid, pentru a realiza, dacă nu plăcerea, cel puțin amețeala, abrutizarea. De altfel nu mai avea forța fizică de a rătăci singură pe străzi.
Cinematograful nu o ajutase niciodată cu nimic, semiîntunericul din sală provocându-i o plictiseală căreia nu putea să-i reziste. Cea mai neînsemnată ființă vie căreia, la cafenea, îi urmărea gesturile și mișcăi’ile o interesa mai mult decât imaginile de pe ecran. Dar ea nu mai avea curajul să se desfete spionându-i pe alții, pentru că nicăieri nu trecea neobservată. Zadarnic se îmbrăca în culori șterse, zadarnic își căuta un loc ferit: în înfățișarea ei era ceva, nici ea nu știa ce, care atrăgea atenția. Sau poate își închipuia doar? Oare din pricina chipului neliniștit, a gui’ii acesteia strânse?

în ținuta sa, pe care o credea corectă și chiar sobră, stăruia acea vagă dezordine, acea ușoară extravaganță, a femeilor care încep să îmbătrînească și care nu mai au pe nimeni care să le dea sfaturi. În copilărie, Therese se distra adesea pe se putea abține să nu strice pălăriile care i se seama mătușii Clara, pentru că fata bătrână nu cumpărau, modificându-le după gustul eî. Dar iată că acum Therese se lăsa pradă aceleiași manii și orice-și punea pe ea, căpăta, fără voia ei, un aspect bizar. Poate că mai târziu va deveni și ea una din bătrânele acelea ciudate, cu pălării cu pene, care-și vorbesc singure pe băncile din parcuri, trăgând după de bocceluța cu zdrențe vechi.

Nu era conștientă de această ciudățenie; și totuși își dădea bine seama că pierduse puterea aceea de care singuraticii nu se pot lipsi — puterea insectelor care împrumută culoarea frunzei și a scoarței. De la masa ei, la cafenea sau la restaurant, ani de-a rândul, Therese cercetase în taină ființele care n-o vedeau. Ce făcuse oare cu inelul care te face nevăzut? Iată că acum atrage toate privirile, ca animalul străin de turmă.

Aici, cel puțin, între acești patru pereți, cu această podea lăsată, cu acest tavan, pe care dacă și-ar fi ridicat brațul l-ar fi putut atinge, era sigură că se află la adăpost. Trebuia numai să-și găsească forța să rămână în acest spațiu mărginit.
Or, în seara aceasta, Therese simțea că n-are tăria să stea singură. Era atât de convinsă de acest lucru, încât fu gata să se lase cuprinsă de spaimă. Apropiindu-se din nou de cămin, se privi în oglindă și cu un gest familiar își lăsă degetele să-i alunece încet, de-a lungul obrajilor. Nimic nou nu se petrecea în viața ei, în acel moment al zilei,

decât ceea ce se petrecuse întotdeauna: nimic nou…
Nimic. Și totuși era sigură că atinsese o limită: ea vagabondul care își dă seama că a apucat-o pe un drum care nu duce nicăieri și care se pierde în întinderea nisipoasă. Fiecare zgomot de afară se izola de forfota umană, căpăta o valoare absolută:
acest claxon de automobil, acest râs femeiesc, acest scârțâit de frână.

Therese înaintă până la fereastră; 6 deschise.
Ploua. Vitrina farmacistului era încă luminată.
Verdele și roșul unui afiș luceau sub razele unui felinar. Therese se aplecă, măsură cu ochii distanța până la trotuar. Ai fi zis că cercetează vidul.
Nici măcar umbra curajului de a se arunca în el!
Dar poate că amețeala… Invoca amețeala și se ferea de ea. Închise iute fereastra, șopti: „Lașă!“
Ce lucru cumplit, să vrei să provoci moartea cuiva, când ție ți-e frică de ea. Cu o zi mainainte se împliniseră cincisprezece ani de când, escortată de avocatul său, Therese ieșise din tribunalul subprefecturii și străbătuse piața pustie, repetând cu glasul scăzut: „Neurmărire! Neurmărire!“ Liberă în sfârșit, crezuse ea… Ca și cum stătea în puterea oamenilor să decidă dacă o crimă se consideră necomisă, când a avut loc în realitate! în seara aceea nu bănuise că va intra într-o temniță mai cumplită decât cel mai strâmt mormânt: în temnița faptei sale și că niciodată nu va evada din ea.

„Dacă n-aș fi disprețuit decât viața altora, dar viața mea…’“ De la unica încercare de sinucidere, la Argelouse, simțea în ea, mereu treaz, chiar în ceasurile de mare deznădejde, instinctul de conservare. În cele mai nesăbuite clipe din acești cincisprezece ani, respectase o anumită igienă;
își menajase întotdeauna inima bolnavă. Plăcerea aceasta de a se ruina, indiferența aceasta față de propria distrugere pe care o au ființele obișnuite cu droguri, erau lucruri de care ea se ferise întotdeauna, nu din motive nobile, ci din teama de moarte.. N-a fost nevoie ca doctorul să insiste prea mult pentru a o convinge să nu mai fumeze din pricina inimii. În casa ei n-ai fi putut găsi o singură țigară.

Therese simți că o cuprinde frigul. Își frecă de talpa pantofului un. Chibrit de bucătărie, și flacăra începu să lingă lemnele de proastă calitate, plătite atât de scump la Paris. Dar pârâitul lemnului, mirosul fumului îi reaminteau acestei ființe născute în landă alte momente din zilele nevinovăției sale: timpul de dinaintea faptei… își trase fotoliul cât mai aproape de sobă și, cu ochii închiși, începu să-și mângâie picioarele cu același gest pe care-l observase pe vremuri la mătușa
Clara. Mirosul acesta al primelor focuri conținea în el multe altele: pe cel al ceții de pe trotuarele triste din orașul Bordeaux, pe cel din fața subprefecturi, — cel al înapoierii acasă. Chipuri apăreau pentru scurt timp pe ecranul minții sale, apoi se ștergeau: ființe care ocupaseră un loc în viața ei pe vremea când zarurile nu fuseseră încă aruncate, când jocurile nu erau încă făcute, când lucrurile s-ar fi putut petrece altfel decât se petrecuseră. Acum însă totul era încheiat: imposibil să schimbi cu ceva rezultatul faptelor tale; destinul său se conturase o dată pentru totdeauna. Lucrul acesta însemna să continui să trăiești când ai certitudinea că nu mai poți adăuga nimic și nici suprima nimic din ceea ce este.

Auzi ceasul bătând ora nouă. Trebuia să mai rabde puțin, deoarece era prea devreme ca să înghită pastila care îi asigura câteva ore de somn.
Nu pentru că lucrul acesta intra în obiceiurile deznădăjduitei prevăzătoare, dar în seara aceasta nu-și putea refuza acest remediu. Dimineața ai întotdeauna mai mult curaj; ceea ce voia ea să evite cu orice preț era să nu se trezească la miezul nopții. Mai presus de toate, o înspăimânta insomnia când, întinsă în întuneric cădea pradă, fără putere de împotrivire, tuturor furiilor imaginației sale, tuturor ispitelor minții. Ca să scape de spaima de a se ști femeia care devenise, ca să nu ajungă în ghearele acestei gloate mute, unde recunoștea chipul posac cu obrajii căzuți al lui
Bernard, soțul ei, victima ei, precum și gingașul chip măsliniu al fiicei sale Mărie, care acum avea șaptesprezece ani, în sfârșit, atâtea ființe, pe care le urmărise, le hărțuise, cărora le tulbvirase existența și care o alungaseră; ca să nu se lase sufocată de invazia de fantome, nu avea altă scăpare, în timpul nopților fără somn, decât să aleagă una dintre de, decât să îmblânzească una din ființele acelea neînsemnate și să trăiască în gând o scurtă bucurie fără urmări. Căci doar aceia care nu contaseră decât puțin în viața ei, care nu jucaseră decât un rol mărunt în existența ei îi mai arătau o oarecare blândețe: prietenii abia înfiripate, iubiri care nu avuseseră timp să se descompună.

în intervalul insomniilor sale, Therese rătăcea cu gândul peste acest câmp de bătălie, întorcea cadavrele cu fața în sus, căuta un chip încă neatins.
Rămăsese vreunul de care să nu-și amintească cu amărăciune? Aproape toți cei care la început o iubiseră n-au avut nevoie de prea mult timp pentru a descoperi în ea forța aceasta distructivă.
Doar ființele întâlnite în mod întâmplător o mai ajutau, ființele acelea care se aventuraseră până la marginea vieții sale; de la de doar mai putea aștepta o mângâiere: necunoscuți întâlniți într-o noapte și niciodată revăzuți… De cele mai multe ori însă se întâmpla ca Therese să-i piardă și pe aceștia, chiar în imaginație; dispăreau; constata brusc că nu mai erau acolo și că gândurile ei rătăceau aiurea. Nici înminte nu acceptau să-i fie prieteni. O lăsau singură și atunci apăreau alții. Ah! pe aceștia cât ar fi vrut să-i alunge!

Aduceau cu ei amintirea unei umilințe, a unei rușini. În timpul acestor jalnice întâmplări, se

ivise mai totdeauna un moment în care ea înțelesese că persoana complice își cerea partea… Da,
— Totdeauna se ivise acest moment al vorbei cu subînțeles și al mâinii întinse: exploatarea îmbrăcase toate formele, de la împrumutul direct până la afacerile importante, din care i se promitea că va avea de câștigat.

În timpul acesta, al tihnei celei mai desăvârșite, când liniștea eâmpiei se revărsa asupra Parisului,
Therese relua’ la nesfârșit socoteala tuturor banilor pe care îi împrumutase sau care îi fuseseră luați în mod necinstit; constrânsă la strictul necesar, se enerva, își ieșea din fire, confrunta totalul pierderilor cu cel al datoriilor, pradă cu totul
„spaimei de. A nu avea“, care îi stăpânise pe toți bătrânii familiei ei…

Nu, în seara aceasta, Therese n-o să se mai lase dominata de astfel de chinuri. Dacă îți impui poți să adormi. Trebuia să mai aștepte o oră. Încă o oră! Era însă la capătul puterilor… Se ridică, se apropie de măsuța pe care era așezat fonograful, dar se înfiora la gândul vacarmului posibil, de parcă muzica gata să izbucnească ar fi avut puterea să răstoarne pereții, să o sufoce sub dărâmături. Se înapoie așadar la fotoliu și din nou privi flăcările.

Chiar în clipa în care-și spunea: „Mai are rost să trăiesc? Și totuși nimic n-o să se întâmple, pentru că niciodată nu se întâmplă nimic și nimicmi mi se poate întâmpla”, chiar în clipa aceea auzi soneria de la intrare. Un zbârnâit scurt, care i se păru foarte puternic. Imediat însă schiță un zâmbet gândindu-se la emoția care o stăpânise: cine să fie decât Anna care avusese remușcări și care se temuse ca stăpână-sa să nu fie cu adevărat bolnavă… Nu! nici măcar Anna: cu siguranță portăreasa, care îi făgăduise că va urca să vadă dacă mai târziu bătrâna n-ar avea nevoie de ceva. Da, cu siguranță portăreasa… (deși ea nu suna în felul acesta).