Să ne amintim de vară

SĂ NE AMINTIM DE VARĂ

Liana făcea plajă, se bronzase ca o ciocolată cu lapte și cu alune, iar acum își făcea tocmai socoteala că în câteva zile va arăta ca o ciocolată amăruie.

Nu băgă de seamă când veni lângă ea meduza sau mai bine-zis, își dădu seama că venise cineva lângă ea, dar crezu că e gemul de pere. Drept care îl și salută :

— Bună dimineața, gemule de pere !

— Îmi pare rău, spuse gemul de pere, dar să știi că eu sunt o meduză.

— O meduză ? ! se bucură Liana. Ce bine îmi pare că, în sfârșit, cunosc personal o meduză.

— Și eu, spuse meduza, sunt încântată că te cunosc personal. Deși, ca să fiu sinceră, simt față de tine un pic de invidie.

— Dacă îți place costumul meu de plajă, crezu Liana că e invidiată pentru costumul ei de plajă, te las să copiezi modelul.

— Ah, ah ! făcu meduza, nu la costum mă refeream, deși e foarte simpatic : are, după câte număr eu, 143 de buline albastre, grozav de albastre... mă refeream la faptul că tu ești în plină vacanță, pe când noi, meduzele, suntem la mijlocul anului școlar...

— Cum ? se miră Liana, voi învățați vara ?

— Bineînțeles, răspunse meduza.

— Și iarna ce faceți ?

— Ce să facem ? Când nu patinăm, stăm de vorbă, croșetăm, bem ceaiuri...

— Ceaiuri sărate ? întrebă Liana.

— Numai atât cât trebuie, răspunse meduza.

— Aha, făcu Liana, și în ce clasă ești ?

— Într-a-ntâia B.

— Știi cât fac unu și cu unu ?

— Azi nu mai știu, regretă sincer meduza, dar ieri făceau foarte bine, erau sănătoși și veseli.

— Dar de citit ai învățat să citești ? o întrebă Liana.

— Sigur. Mă mai încurc numai la literele mari și la cele mici. Pe cele mijlocii le știu la perfecție.

— Aveți și ore de gimnastică ? se interesă Liana.

— Avem. Numai că noi le spunem ore de muzică. Poate, fu de părere Liana, asta se întâmplă pentru că n-aveți ore de muzică.

— Ba avem și ore de muzică, dar pe acestea noi le numim de gimnastică.

— Învățați să înotați ?

— Nu. Înotăm ca să învățăm. La noi toate sunt ciudate. Uite, vezi corabia aceea în zare ?

— O văd, spuse Liana.

— Eu n-o văd, spuse meduza. Dar vezi pescărușul acela care zboară ?

— Îl văd, spuse Liana.

— Eu nici măcar nu-l zăresc, spuse meduza. Nu-i așacă-i ciudat ?

— Foarte, recunoscu Liana.

Când se făcu ora zece meduza întrebă dacă e ora zece și Liana îi răspunse că e ora zece.

— Asta înseamnă că recreația mare s-a terminat și trebuie să te părăsesc. La revedere, Liana. Pot să vin și mâine la tine?

— Sigur. Să vii în fiecare zi !

Și meduza veni în fiecare zi, în afară de o joi când, nu se știe de ce nu putu veni, și nenorocirea e că nici n-o să se știe vreodată.

Între timp, Liana se bronză atât cât își dori și ajunse ca o ciocolată amăruie. Pe meduză n-o uită și-i scrise de câteva ori pe adresa : „Meduzei din clasa întâia B, Marea Neagră, Mamaia, Post-restant !“