Castana din poveste

CASTANA DIN POVESTE

Astă toamnă, într-o dimineață, am plecat de acasă supărat. Băiatul meu cel mic rupsese o filă dintr-o carte, o făcuse ghemotoc și începuse să se joace cu el. Câteva clipe după ce am ieșit pe poartă, în urma mea, din castanul nostru a căzut o castană. A căzut pentru că îi venise vremea să cadă și nu cum ar putea unii să creadă, pentru că s-a cățărat în castan iar de acolo a alunecat și a căzut. Nu. Castana nu și-a julit genunchii și nu și-a rupt pantalonii. Ajungând pe pământ, ea s-a întrebat doar ce era firesc să se întrebe :

— Ce-o să se întâmple cu mine, aici, pe pământ ? Nu cunosc pe nimeni. N-am nici un prieten și fără prieteni e tare greu să trăiești ! Apoi, nu pot să stau așa, fără să fac nimic...

— Da... ai dreptate. Așa nu se poate ! îi răspunse cineva.

— Poftim ? ! se miră castana. Cu cine am onoarea să vorbesc ?

— Cu mine ! îmi dai voie să mă prezint: Sunt ghemotoc. Un ghemotoc de hârtie !

— Încântată... Și tu de unde ai căzut ? Din ce copac ?

Deși așa cum se vedea — era tare necăjit, ghemotocul râse :

— A ! Eu nu cresc în copac. N-am căzut. Am fost aruncat!

— Aruncat ? Interesant... zise castana. Și de unde ai fost aruncat ?

— De la o fereastră. Și adăugă : N-aș vrea să crezi că mă laud, dar n-am fost dintotdeauna un ghemotoc oarecare...

— Îmi închipui, îmi închipui... se grăbi să-l întrerupă castana. La început ai fost o sămânță de ghemotoc...

Ghemotocul râse iar, deși — așa cum s-a văzut — nu avusese când să-i treacă necazul :

— A, nu... La început am fost o filă dintr-o carte. O carte foarte interesantă. Dar fila a fost ruptă și... Eh, mai bine să nu mai vorbim... Sunt în felul meu un înțelept. Știu multe, cunosc multe...

— Ce bine ! se bucură castana. Înseamnă că tu ai putea să-mi fii prieten, ai putea să-mi dai un sfat...

— Bucuros. Ce anume ai vrea să afli de la mine ?

— Nu pot să stau așa, fără să fac nimic. Ce sfat îmi dai ?

— Dar ce știi să faci ?

Castana răspunse repede :

— Când am căzut din castan, am făcut „pac !“ Se pare că, deocamdată, asta știu să fac : „pac !“

— „Pac !“ repetă ghemotocul. „Pac !", după câte știu, face pușca. Pe vremea când eram o filă dintr-o carte, cartea a fost împrumutată unuia care pleca adeseori la vânătoare și avea o pușcă. Iar pușca, țin minte, făcea „pac !“ Dacă și tu știi să faci „pac !“ cred că ar fi bine să te întovărășesc la vânător și să-l rogi să te ia la vânătoare...

— Da, zise castana. Ar fi bine. Întovărășește-mă !

Ieșiră din curte, o luară la dreapta, apoi la stânga — și nu mai țin minte dacă pe urmă o luară din nou la dreapta sau din nou la stânga. Important este că nimeriră casa vânătorului.

— Uite, aici stă, spuse ghemotocul. Sună la ușă și... seară bună ! Castana sună și după câteva clipe îi deschise un ogar ușa.

— Dumneavoastră sunteți vânătorul ? întrebă castana.

— Nu, e o mică neînțelegere. Eu sunt câinele lui de vânătoare... Vânătorul nu e acasă. Puteți însă să-mi spuneți mie ce doriți...

— Știți... Începu castana... eu sunt o castană ! Am căzut din castan și când am căzut, am făcut „pac !“

— Ca pușca ! zise ogarul.

— Întocmai ! Și cum nu vreau să stau de pomană, v-aș întovărăși cu bucurie la vânătoare... Ce părere aveți ?

— Îmi pare rău, îmi pare foarte rău, dar nu cred că o să puteți. M-am cam pripit. Dumneavoastră nu știți să faceți „pac !“ ca pușca. Poate n-ați auzit bine...

— Poate... răspunse castana. Știu și eu ? Mi s-a părut că am auzit bine : „Pac !“

— Eu, zise ogarul, am auzul foarte bun, dar și mie mi se întâmplă să mă mai înșel câteodată... Pușcă, vă repet, nu puteți fi... Mai gândiți-vă, mai încercați în altă parte...

Și ușa se închise. (Eram gata-gata să scriu că se închise în nasul castanei.)

— Ei ? Ce-ai făcut ? o întrebă ghemotocul.

— Nimic... Mi se pare că m-am înșelat. Când am căzut din castan, n-am făcut „pac !“

— Dar cum altfel ?

— Nu-mi dau seama...

— Poate ai făcut „boc !“

— „Boc ?“ se gândi castana. Se poate să fi făcut „boc !“... Dacă e așa, ce sfat îmi dai ?

— „Boc !“, după câte știu, face ciocanul fierarului. Pe vremea când eram o filă dintr-o carte, cartea a fost împrumutată și unui fierar. El avea un ciocan care, țin minte, făcea „boc !“ Dacă și tu știi să faci „boc !“, cred că ar fi bine să-l rogi pe fierar să te ia în atelier...

— Da, zise castana. Ar fi bine. Întovărășește-mă !

Și plecară spre casa fierarului. O găsiră îndată. Castana bătu la ușă și un papagal îi răspunse :

— Cine e acolo ? Cine e acolo ?

— Dumneavoastră sunteți fierarul ? întrebă castana.

— Eu, fierar ? Ha ! Ha ! Eu sunt un papagal. Dar tu cine ești ? Tu cine ești ?

— Sunt o castană. Am căzut din castan și când am căzut am făcut : „boc !“

— Ca ciocanul! Ca ciocanul! zise papagalul.

— Întocmai ! De asta am și venit : am venit să-l rog pe fierar să mă ia și pe mine în atelier.

— Nu se poate ! Nu se poate ! Tu nu știi să faci „boc !“ ca ciocanul. Poate n-ai auzit bine.

— Poate... răspunse castana. Știu și eu ?...

— Și mie, mai zise papagalul, mi se întâmplă câteodată să mă înșel și să pocesc câte un cuvânt. Mai gândește-te ! Mai încearcă în altă parte ! În altă parte !

Și, când mai târziu o întrebă din nou ghemotocul :

— Ei ? Ce-ai făcut ? castana răspunse :

— Nimic. Cred că iarăși m-am înșelat. Când am căzut, n-am făcut „boc !“...

— Dar cum ?

— Habar n-am...

— Poate ai făcut : „toc !“

— „Toc ?“ Nu știa ce să mai creadă castana. Se poate să fi făcut „toc“ ? Dacă e așa ce sfat îmi dai ?

— „Toc“, după câte știu, fac tocurile ghetelor atunci când merg. Dar „toc“ se mai numește și unealta care la vârf are peniță și cu care povestitorii scriu povești.

Adresa cizmarului n-o știu. Știu însă adresa povestitorului. De la fereastra lui am căzut eu. Băiatul lui cel mic, pe vremea când eram o filă, m-a rupt din carte, m-a făcut ghemotoc și a început să mă arunce prin casă. Cred că ar fi bine să te întovărășesc la povestitor și să-l rogi să scrie și despre tine povești.

— Da, zise castana. Ar fi bine. Întovărășește-mă !

Și uite așa, a ajuns castana la mine. De data asta a intrat cu ea și ghemotocul. N-a mai așteptat-o afară. Eu însă nu eram acasă. L-a întrebat pe băiatul meu cel mic.

— Tata nu-i acasă, le-a spus el. E la grădiniță !

— Curios... rosti ghemotocul. Firesc ar fi ca tu să fii la grădiniță și tata acasă.

— La noi, acum e invers. Eu stau acasă, pentru că sunt răcit, și tata s-a dus la grădiniță ca s-o anunțe pe tovarășa educatoare...

— Aha ! se dumeri ghemotocul.

— Dar ce doriți ? întrebă băiatul.

— Eu, vorbi castana, am căzut din castan și când am căzut, am crezut că am făcut „pac apoi „boc !“, dar până la urmă se pare că am făcut „toc !"...

— Toc ? Cu tocul scrie tata povești !

— Întocmai ! Am venit să-l rog să scrie și despre mine povești...

— A, nu, clătină din cap băiatul, asta nu se poate. Tu n-ai peniță și nici n-ai încăpea în călimară. Poate că atunci când ai căzut ai spus altceva...

— Tot ce se poate... răspunse castana. Dar ce altceva puteam să spun ?

— Eu, se gândi băiatul, când cad spun : „eh, lasă că trece !“ dar nu cred că tu ai spus așa...

— Nu, intră în vorbă ghemotocul. N-a spus așa. A spus ceva care seamănă cu „pac !“, cu „boc!” cu „toc!” ...

Băiatul se uită mai atent la ghemotoc și-l întrebă :

— Dar tu cine ești ? Parcă te-am mai văzut !

— Mă cunoști chiar bine, zise morocănos ghemotocul. Sunt fila pe care ai rupt-o din carte. Tu m-ai făcut ghemotoc și ai început să mă arunci ca pe o minge.

— Am vrut să mă joc cu ceva... îl văzu băiatul supărat și încercă să se scuze.

— Cărțile nu sunt făcute pentru joacă ! zise tăios ghemotocul. Cărțile sunt făcute ca să fie citite !

— Atunci o să te iau, o să te îndrept și o să te lipesc la loc, în carte... căută băiatul să-l îmbuneze.

— Mulțumesc. Mi-ai face un mare serviciu ! zise ghemotocul cu un glas ceva mai blând.

Băiatul luă ghemotocul, îl îndreptă și cu gumarabică lipi fila acolo unde trebuia, în carte. Era bucuros, dar în același timp și nițel necăjit.

— Acum, zise el, nu mai am cu ce să mă joc !

— Cum ai spus? îl auzi castana. Ai spus „joc"?

— Da...

— Oare nu s-ar putea ca...

— Ba da ! Ba da ! îi luă vorba fila din carte, care fusese un ghemotoc. Aici rămâi, castano ! Aici trebuia să te aduc de la început... Când ai căzut, n-ai spus nici „pac !“, nici „boc !“, nici „toc !" Cum de nu m-am gândit ! Ai spus așa cum spune orice castană care cade într-o curte cu copii. Ai spus „joc !“

Așa s-a făcut că, atunci când am venit acasă, am găsit cartea întreagă și la locul ei, iar pe băiat

jucându-se cu o castană !