Asta seara, relache

În dreapta mea, distrat ca de obicei, privea peisajul străzii atât de familiar – nu știu dacă și pentru el – în amurgul vag cețos și urât, urât fiindcă din cauza lui fețele trecătorilor păreau murdare ca ale unor coșari, și la fel ca totdeauna felul acesta de a privi oamenii, lucrurile mă irita întrucâtva: priviri care navigau ca niște corăbii sau care alunecau într-un fel teribil de personal parcă într-un soi de demonstrație de virtuo­zitate. Pare absurd, dar ori de câte ori îi surprindeam privirea alunecând pe lângă semeni, pe lângă lucruri, vedeam o fetiță de doisprezece ani alunecând pe oglinda de gheață a unui patinoar în ritmul unui vals lent.

— Mergi mai încet, Vladone!

Vladone eram eu și recomandarea mie îmi fusese adresată.

L-am ascultat și am schimbat viteza. Păru satisfăcut și, fără să se uite la mine, schiță un început de zâmbet. Pielea feței i se plie la colțul stâng al gurii, mai curând într-un fel de rictus de durere decât a zâmbet. Dar învățasem să-l cunosc și am știut că zâmbise, după cum, de asemenea, știam ca altcineva în locul meu ar fi fost convins că nu fusese zâmbet, ci o grimasă de durere. Și am mai știut ceva, deși nu mă uitam la el: că atâta timp cât zâmbise, cam un minut – fusese un zâmbet încremenit, durabil – chipul lui arătase ca o mască tragică, fiindcă de fiecare dată când zâmbea, de fiecare dată când râdea – se întâmpla atât de rar – aveam senzația ciudată care îmi zgribulea pur și simplu sufletul, că privesc nu chipul unui om viu, ci o mască tragică. De altfel, Silviu Lăpușneanu, bătrânul de șai­zeci de ani de lângă mine, care arăta cu zece ani mai tânăr, avea un chip ce ți se întipărea în memorie chiar dacă îl vedeai numai o singură dată, în primul rând datorită faptului că, fără să vrei, îți formai imediat convingerea: „Omul ăsta trebuie că a suferit mult în viață”. Ți-o spuneai admirativ, aproape cu un fel de invidie: că un om care suferise „atâta” în viață știuse să depășească momentele critice fără să se lase înfrânt și, mai ales, fără ca suferința să lase urme, urmele ace­lea nemiloase, care îmbătrânesc înainte de vreme, care urâțesc până și chipul cel mai frumos.

Aproape pe nesimțite începusem să merg mai repede. Mă grăbeam. Voiam să ajung înainte de începerea spec­tacolului și până atunci nu mai erau decât cinci minute. Dar, ca un făcut, mă persecutau stopurile. De fapt, mie îmi era indiferent dacă ajungeam ceva mai târziu. Nici când fusesem mic nu prea mă dădusem în vânt după spectacolele de circ, cu atât mai puțin acum când aveam douăzeci și cinci de ani și când dispuneam de atât de puțin timp liber, încât rar îmi îngăduiam plă­cerea de a mă deconecta, de pildă la un film sau la un spectacol de teatru. Dacă mă grăbeam o făceam numai fiindcă știam că lui Lăpușneanu nu-i plăcea să întârzie și că, o dată, când s-a întâmplat așa, mi-a mărturisit ulterior că a simțit doar pe jumătate plăcerea numai și numai fiindcă a „scăpat” primele două numere din spectacol. De atunci m-am ferit să-l mai fac să întârzie. În decurs de două săptămâni de când ne cunoșteam, văzusem împreună spectacolul de cinci ori, și acum urma să-l vedem pentru a șasea oară. Era un record, fiindcă, dacă îmi aduceam bine aminte, nu mi se întâmplase în tot restul vieții de până atunci să merg de atâtea ori la circ. Lăpușneanu era însă un pasionat al circului și, fiindcă el refuza să vadă orice altfel de spectacol, am acceptat să-l însoțesc. El era însă convins că mă „convertise” și pe mine, iar eu nu aveam nici un interes să-i spulber aceasta iluzie, din motive pe care le veți cu­noaște din paginile ce urmează. În realitate, departe de a mă converti, de fiecare dată când ieșeam de la spectacol simțeam cum mi se strecoară în suflet o melancolie care mă făcea un pic ursuz, din motive care erau și au continuat să rămână cum nici că se poate mai obscure.

Lăpușneanu nu avea mașină, dar în schimb aveam eu. De fiecare dată:

— Deseară merg la circ. Vrei să mă conduci cu ma­șina?

— Bineînțeles.

— Mulțumesc! Știi, am cumpărat și pentru dumneata un bilet. Mi-ar face plăcere dacă ai veni cu mine.

— Din întâmplare, deseară sunt liber.

— Înseamnă că am un pic de șansă. Apoi după o pauză, privindu-mă bănuitor: Spune drept, Vladone, nu te plictisești în compania unui om bătrân? Nu uita că am șaizeci de ani.

— De loc, domnule Lăpușneanu. Crede-mă, îmi face plăcere să te însoțesc.

— Mă simt obligat față de dumneata, Vladone.

— Dumneata în nici un caz. Eu, da. Fiindcă de la dumneata am multe de învățat.

Și nu mințeam. Realmente aveam ce învăța de la el. Asta pe de o parte. Pe de alta, nu mințisem nici când îi spusesem că îmi făcea plăcere să-l însoțesc la circ, chiar dacă, la drept vorbind, ceea ce simțeam nu era propriu-zis plăcere. Sau poate mai curând nu numai plăcere. Fiindcă, în ultimă instanță, eram în „serviciu comandat”. La început „serviciul comandat” fusese de cu totul altă natură. Șeful meu, colonelul Radu Mănăilă, îmi încredințase misiunea de a-l fila pe Silviu Lăpuș­neanu. Atât și nimic mai mult. Pe urmă, mai exact la numai patru zile, ne-am cunoscut într-o împrejurare de loc obișnuită – și despre aceasta cititorii vor lua cunoștință din paginile ce urmează – care acum, când retrăiesc prin amintire toate peripețiile acestui „caz”, este absolut sigur că nu s-a datorat hazardului. Așa că după ce ne-am cunoscut, întrucât nu mai era oportun ca tocmai eu să port trena lui Lăpușneanu, șeful meu mi-a recomandat să-l cultiv cât pot mai mult, și cu mare grijă, ca nu cumva să prindă de veste.

Și l-am cultivat. Omul era atât de interesant, încât pot să afirm, fără teamă de a exagera, că n-a trebuit să depun eforturi speciale. Era atât de interesant, încât, chiar de la prima noastră întâlnire, am fost convins că a-l cultiva va însemna pentru mine o bună școală, mai exact o șansă unică de a învăța să cunosc oamenii, mai ales acea categorie de oameni cu care cei din me­seria noastră au cel mai adesea de-a face. Trebuie să mărturisesc pe de altă parte, că primind misiunea de a-l cultiva – una limitată – în sinea mea nutream speranța că șansa mă va favoriza în așa măsură, încât să pot aduce o contribuție majoră în elucidarea „cazu­lui”, bineînțeles în măsura în care Silviu Lăpușneanu merita cu adevărat interesul pe care i-l acorda șeful meu. (Când mi-a încredințat misiunea, asupra lui Lăpușneanu plana doar o bănuială, încă neconfirmată de fapte.)

La câteva zile după ce ne-am cunoscut, am primit însă un telefon de la el. Mă invita la circ. Am fost cum nu se poate mai surprins. Nu-mi puteam explica de fel ce plăcere putea simți el, un om atât de cultivat, asistând la un spectacol de circ, de altfel destul de medi­ocru, cum aveam să mă conving câteva ore mai târziu. N-am refuzat acea primă invitație, și nici următoarele patru. Iar cea de-a șasea, la care eram încredințat că voi asista peste câteva minute, fusese rezultatul unei inițiative proprii și nu se datora faptului că, simțindu-mă obligat, voisem să mă revanșez, invitându-l și eu o dată, ci, pur și simplu fiindcă voiam să verific în ce măsură o anume impresie – de la ultimul spectacol la care îl însoțisem – era sau nu adevărată. Mai precis, voiam să verific dacă, într-adevăr, în ciuda aparenței, specta­colul îl plictisea și prezența sa acolo se datora unei cauze care nu avea nici o legătură cu plăcerea reală de a admira măiestria artiștilor de circ. Impresia aceasta am avut-o numai cu puțin înainte de a se termina ultimul număr din program, așa că n-am mai avut timp să verific în ce măsură era sau nu adevărată.Îmi amintesc, în timp ce ne îndreptam spre ieșire, am riscat întrebarea:

— Îți place chiar atât de mult circul, domnule Lă­pușneanu?

— Foarte mult! Circul e reconfortant.

— În ce sens?

— Cel mai ageamiu dintre jonglerii din seara aceasta îmi este superior prin perseverență, prin voință, întrucât orice număr banal necesită ore întregi de munca susținută.

— Am impresia ca sunteți la curent cu viața de circ.

— Întrucâtva.

— Doar ca simplu spectator? Asiduu spectator?

— Nu! în tinerețe am fost îndrăgostit de o călăreață de circ.

După aceea a devenit parcă ursuz. L-am condus până acasă cu mașina și, contrar obiceiului, nu m-a invitat să urc până la el ca să-mi ofere o cafea și un coniac.

Și iată, acum, ca urmare a invitației pe care de data asta eu i-o făcusem, ne îndreptam spre circ și n-aș putea spune că îmi făcea plăcere să văd pentru a șasea oară un spectacol destul de mediocru. Eram atât de nerăb­dător să-mi verific impresia, încât, temându-mă să nu mă refuze cine știe din ce motive, mi-am procurat în prealabil biletele și, cu ele în buzunar, m-am dus acasă la el abia cu o jumătate de oră înainte de începerea spectacolului.

Când a aflat pentru ce anume venisem, m-a privit lung și parcă un pic bănuitor, pe urmă îmi spuse cu un ton degajat:

— Mi se pare că în seara asta este... relache.

Nu eram chiar foarte sigur, dar am avut impresia că rostise ultimul cuvânt cu o oarecare întârziere ca și când ar fi căutat cuvântul. Și am mai avut impresia că „relache” nu era cuvântul cel mai indicat – din punctul lui de vedere – și că îl utilizase fie pentru ca nu găsise altul mai potrivit, fie fiindcă se ferise să folosească – din motive numai de el știute – pe acela care ar fi exprimat, cel mai exact, gândul lui ascuns. De aceea, câteva clipe am fost preocupat să descopăr acel cuvânt. N-am izbutit, așa că, până la urmă, mi-am amintit că eram dator să-i risipesc „temerea” că spectacolul nu avea loc.

— Am cumpărat biletele personal și, dacă astă-seară nu ar mai avea loc spectacolul, nu mi le-ar fi vândut.

— Da? În cazul acesta probabil că m-am înșelat. Apoi, după câteva clipe, de-a dreptul mirat: Interesant! De unde și până unde mi s-a înșurubat în cap ideea ca astăzi e relache?

Și mă privi de parcă ar fi așteptat de la mine răs­punsul. Nu am dat nici o importanță cuvintelor, și pentru nu mai știu a câta oară mi-am spus că Lăpuș­neanu era un om ciudat în egală măsură în care mi se părea enigmatic.

— Mergi mai încet, Vladone!

M-am uitat la kilometraj. Mergeam cu mai puțin de cinzeci pe oră. Atunci de ce îmi cerea să înceti­nesc? Căpătase dintr-o dată fobia vitezei? De obicei, mă zorea, chiar și atunci când știa că vom ajunge prea devreme. O dată chiar l-am întrebat:

— Bine, dar ce rost are să ne grăbim? Și așa ajungem cu un sfert de oră înainte de începerea spectacolului

— Pot să aștept și o jumătate de oră.

— Bine, dar nu ai nici un motiv. Vreau să spun că nimeni și nimic nu ne obligă să ajungem atât de de­vreme.

— Știi, mie îmi place mirosul de circ.

— Miroase a băligar, am ținut să-i reamintesc.

— Și a fiară. Exact! A băligar și a fiară. Teribil îmi mai place mirosul. Așa că nu mă deranjează dacă aștept oricât de mult. Cine știe? Poate că într-o alta viața am fost grăjdar. Sau poate chiar îmblânzitor de fiare.

N-am mai replicat. Mi-am adus aminte că de fiecare dată, după spectacol, când ajungeam acasă, întrucât mi se părea că hainele pe care le purtasem se îmbibaseră de mirosul acela caracteristic care, pur și simplu, mie îmi producea greață, le scoteam pe balcon să se aeri­sească.

— Mergi mai încet, Vladone!

— Și mai încet? Atunci sigur că de data asta vom ajunge după începerea spectacolului.

Nu mi-a răspuns. I-am surprins în oglinda retrovi­zoare zâmbetul. Dar nici acum, după atâta timp, nu sunt absolut sigur că a zâmbit. Poate numai mi s-a părut. Dar dacă totuși nu mă înșelasem și Lăpușneanu zâmbise cu adevărat, zâmbetul fusese sigur ironic – acel zâmbet ironic pe care nu-l puteam suferi, un zâmbet parcă de evidentă superioritate ce de fiecare dată mă enerva, deși, ca să fiu sincer, numai de vreo două ori se întâmplase așa. E ciudat, zâmbetul acela mă enerva, îmi rănea vanitatea – da, cred că acesta e termenul cel mai potrivit! – totuși, de fiecare dată îmi păruse rău că „durase” atât de puțin, fiindcă de fiecare dată mi-am spus că, fără să fie conștient de aceasta, zâmbetul îl trăda pe adevăratul Lăpușneanu, numai Dumnezeu știe în ce fel îl trăda, dar că sigur aș fi aflat dacă el ar fi continuat să mai zâmbească nu mult, ci încă vreo câteva secunde, și dacă nu se întâmplase așa, aceasta se datora faptului că Lăpușneanu, conștient că zâmbetul îl trădează, avusese prudența să se oprească la timp. Mai adineauri, când zâmbise din nou – în cazul când nu mi se păruse – din cauza întunericului pierdusem încă o dată prilejul de a înțelege adevărata lui semnificație.

În sfârșit, am ajuns! Cu patru minute după începerea spectacolului, dacă țineam seama de ora indicată de ceasul de bord. În mod normal foaierul ar fi trebuit să fie luminat. Cu toate acestea, luminile încă nu se aprin­seseră. Ce trebuia să cred? Că ceasul de bord se defec­tase și că ajunsesem la circ mult prea devreme? În nici un caz de vreme ce și cel de la mână arăta aceeași oră. Dintr-o dată și inexplicabil am devenit neliniștit, în schimb Lăpușneanu era calm, grav și, ca niciodată, impunător.

Am oprit motorul și am coborât. Nu m-a întrebat nimic. Și nici nu părea surprins. Vag aveam sentimentul că el, știind mai dinainte că așa se va întâmpla, aștepta acum să vadă ce voi face și, calm, îmi cedase, în mod deliberat, inițiativa. Pe buze îmi veniră cuvintele: „pro­babil s-a întâmplat ceva și spectacolul nu va mai avea loc”, dar nu le-am rostit tare, m-am oprit la timp, convins fiind că dacă nu s-ar fi întâmplat așa, aș fi devenit ridicol, teribil de ridicol, Dumnezeu știe din ce motiv, poate numai pentru faptul că era evident că spectacolul se amânase și deci explicația nu mai era necesară. Imediat după aceea am vrut să spun: „așteaptă-mă puțin, domnule Lăpușneanu, să văd ce s-a întâmplat”, dar încă o dată m-am oprit la timp, inhibat de același presentiment că aș deveni ridicol. Am coborât și m-am îndreptat spre intrarea principală. Era întuneric, luna apăruse devreme și pereții de sticlă aveau o cu­loare spectrală sau poate că numai mi se păru mie așa.

Un afiș mare, scris cu cerneală roșie, anunța:

Din motive de ordin tehnic, spectacolul din seara aceasta se amână. Biletele vândute rămân valabile.

D i r e c ț i u n e a

Ceva mai departe, mai în stânga, am observat o mașină a miliției. Am recunoscut-o după sirenă. Pe por­tiere, cu litere vizibile, albe, scria, ca să fie clar pentru toată lumea: Miliția. Prezența acelei mașini avu ca urmare faptul că neliniștea mea crescu. Prima mea por­nire fu să mă îndrept spre intrarea ce ducea la admi­nistrație, în dreptul căreia aștepta mașina miliției, dar m-am înfrânat la timp. Eu, un simplu „particular”, nu aveam nici un drept să procedez astfel dacă nu voiam să trezesc bănuielile lui Lăpușneanu. Pentru Lăpușneanu nu eram decât un oarecare Vladone, funcționar administrativ la Comitetul pentru Cultură și Artă.

Tocmai mă pregăteam să mă reîntorc la mașină când din clădirea administrației am văzut ieșind trei civili. Printre ei l-am recunoscut imediat pe căpitanul Petre Ovezea de la inspectoratul miliției. Mai înainte de a apuca să mă recunoască și el, i-am întors spatele și m-am urcat în mașină.

— Astă-seară, relache! l-am lămurit pe Lăpușneanu, de data asta nu știu nici eu de ce în chip de scuză.

Am pornit motorul și am făcut calea întoarsă. Prin oglinda retrovizoare, am observat cum căpitanul Ovezea se urca la rândul lui în mașină. Câteva minute mai târziu, „Volkswagen”-ul miliției trecu pe lângă noi cu sirena dezlănțuită.

— Ne-am americanizat și noi! observă Lăpușneanu cu ton care suna admirativ, dar care, eram convins, fusese doar ironic.

Am pornit-o pe șoseaua Ștefan cel Mare, în direcția Pieței Victoriei.

— Am să te rog să mă lași acasă, Vladone.

— Bineînțeles. Ca de obicei, domnule Lăpușneanu.

El îmi spunea pe nume, eu îl domneam, din cauza diferenței de vârstă. El accepta ca ceva de la sine înțe­les, deși de multe ori aveam impresia că o făcea din cu totul alte motive, strict personale. Adică, Lăpușneanu îmi spunea pe nume și găsea cum nu se poate mai fi­resc să-i spun „domnul Lăpușneanu”, nu din cauza dife­renței de vârstă, ci fiindcă se considera superior mie din punctul de vedere al unei ierarhii sociale „presta­bilite”, alta decât cea reală. Vreau să spun că el se con­sidera superior numai datorită faptului că, în urmă cu mulți ani, fusese „cineva”. Dar asta mi se părea doar câteodată, fiindcă de cele mai multe ori nu aveam nici un fel de îndoială că îmi spunea, simplu, Vladone pentru motivul că era mult mai bătrân decât mine. Dar, chiar dacă dominantă ar fi fost cealaltă impresie, raporturile dintre noi ar fi rămas aceleași, de vreme ce eu mă aflam în „serviciul comandat”, deci într-o situație în care, în mod deliberat, trebuia să ignor unele susceptibilități, din pricina cărora șeful meu, colonelul Mănăilă, mi-a atras atenția, într-un mod discret, că natura mă dezavanta­jase – expresia îi aparține – înzestrându-mă cu un plus de susceptibilitate care, în anumite împrejurări, ar putea să-mi dăuneze.

Conduceam cu multă prudență, întrucât strada era aglomerată, motiv pentru care nu-mi prea rămânea timp să mă concentrez asupra a ceea ce mi se părea senzațio­nal. Totuși, la un moment dat – dovadă certă că subconștientul meu continua să fie preocupat – am exclamat tare:

— Astă-seara, relache!

— Chiar așa scria pe afișul acela? mă întrebă Lăpuș­neanu cu un ton indiferent.

— Nu! Scria că, din motive tehnice, spectacolul se amână.

— Atunci de ce ai folosit termenul relache?

— L-ai folosit dumneata, înaintea mea, domnule Lă­pușneanu.

— A, da! Ai dreptate! Uitasem. Apoi, după câteva clipe: Ar trebui să-mi pun firmă la poartă.

— Ce fel de firmă?

— Firmă de ghicitor.

Și râse. Încetișor, parcă ar fi gâlgâit un izvoraș.

— Știu eu? Poate că n-ar strica, i-am replicat într-o doară, deși știam precis la ce se referă.

— Uneori mă mir singur cât de bine le brodesc. Pe­semne că am un al șaselea simț. Știi, de multe ori mi-am făgăduit să mă ocup de metapsihică, dar, din lene, n-am izbutit niciodată să trec la fapte, ții minte? Mai adi­neauri m-am întrebat, și te-am întrebat, de unde și până unde impresia că în seara asta spectacolul nu va avea loc. Ții minte, nu?

— Țin minte, da!

— Era, va să zică, un presentiment. Ciudat, nu?

— Mi s-a întâmplat și mie să am câteodată asemenea presentimente.

Nu era adevărat. Nu mi se întâmplase niciodată, așa cum nici la el nu se putea numi presentiment faptul ca știuse mai dinainte, că la circ era... relache. Pur și sim­plu fusese în prealabil informat că acolo se întâmplase ceva. Mai mult, eram sigur că știa și ce anume se întâmplase. Ca să mă îmbrobodească însă, îi dădea într-una cu metapsihica, și nu înceta să se mire de „darul” cu care îl înzestrase natura de a ști, cu anticipație, ceea ce se întâmplase în cu totul altă parte decât locul unde se aflase el în acel moment. Eu însă trebuia să-mi fac ro­lul mai departe, să-i cânt în strună, cu alte cuvinte să mă comport în așa fel, ca și când n-aș fi nutrit nici cea mai vagă bănuială.

— Categoric, omul este o ființă necunoscută. Avea perfectă dreptate Alexis Carrel. Nu crezi?

— Cum să nu. Cartea lui, chiar dacă nu convinge în­tru totul, n-o poți respinge de plano.

— Biletele rămân valabile, nu-i așa?

— Da! Pentru mâine seară.

— Mâine seară crezi că vei avea timp?

— Cred că da.

Am spus-o cam cu jumătate de gură, fiindcă aveam impresia că nu i-ar mai fi făcut de loc plăcere să meargă, ca și când, dintr-un motiv numai de el știut, pasiunea lui pentru spectacolele de circ sucombase brusc.

— În orice caz să mă anunți în prealabil, telefonic. S-ar putea ca eu să uit, și n-aș vrea să aștepți până mă îmbrac, așa cum s-a întâmplat în seara asta.

— Pe mine nu mă deranjează de loc. Mai stăm de vorbă despre una, despre alta. O parolă cu dumneata, domnule Lăpușneanu, e o adevărată plăcere.

— Mulțumesc, Vladone. Sunt un bătrân cam plictisitor, asta o știu. Dar, încă o dată, îți mulțumesc, fiindcă ai vrut să fii drăguț cu mine.

Nu aceasta îmi fusese intenția, ci, realmente, orice conversație cu el devenea agreabilă, dacă nu intere­santă. Lăpușneanu era un om cultivat și excentric, pen­tru a nu pune la socoteală că aveam motive speciale să mă intereseze tot ceea ce spune.

Ajunserăm. Am oprit în fața blocului unde locuia. De obicei mă invita să urc la el.

— Atunci să aștept telefonul dumitale, Vladone?

— Bineînțeles.

— Bună seara!

— Bună scara, domnule Lăpușneanu!

Coborî din mașină cu ușurință, deși era masiv și cumva greoi. Se îndreptă spre intrare cu pas măsurat și hotărât. Când dispăru în holul blocului, am pornit motorul și m-am întrebat, stăpânit de aceeași neliniște care nu mă părăsise nici o clipă:

„De unde a știut Lăpușneanu că spectacolul de la circ fusese suspendat?”