Capitanul de cursa lunga

Acum se numea Nicolae Stamate și locuia în garsoniera „fratelui” său Petre Stamate, inginer, detașat pentru câteva luni la un șantier din Ol­tenia, deschis de curând.

Era într-o după-amiază cu cer ca un cearceaf murdar de ambulanță și cu străzile într-atâta de înnoroiate, încât refuzai pur și simplu să crezi că sunt totuși pavate. În ceea ce îl privea – cel puțin așa credea el – nu avea motiv să fie mulțumit de sine. Cu toate că trecuseră zece zile, situația continua să rămână aceeași. Purtarea de fiecare zi a lui Lucian Fuiorescu părea a fi și pe mai departe ireproșabilă. Să juri, nu alta, că în toată republica nu exista un cetățean mai de treabă decât el. Dacă nu ar fi știut ceea ce știa despre el, ar fi putut crede că, în realitate, avea de-a face cu un ins cumva original. Atât și nimic mai mult.

Cu toate acestea, în ciuda comportamentului său ireproșabil, Lucian Fuiorescu fusese și continua să rămână în atenția grupei operative în general, și în special în atenția lui.

Lucian Fuiorescu lucra la serviciul administra­tiv al unei importante organizații comerciale. Da­torită meritelor sale era apreciat de către șefii săi și simpatizat de ceilalți salariați. Aptitudinile de care dădea dovadă – fapt pentru care lună de lună era evidențiat la Gazeta de perete și nici­odată uitat cu prilejul împărțirii primelor – pot fi astfel concretizate: disciplină în muncă, pre­gătire profesională și, mai ales, o deosebită pri­cepere în a se descurca în împrejurări când alt­cineva sigur s-ar fi rătăcit printre arbitrarele și capricioasele hățișuri ale birocrației. Apreciat pentru aceste foarte de preț calități, ori de câte ori era nevoie de obținut vreo aprobare de la un for superior sau de descurcat vreo treabă încâlcită cu vreun furnizor care nu-și respecta angajamentele, totdeauna era trimis Lucian Fuiorescu. Și de fiecare dată, acesta izbutea să se achite prompt și totdeauna în favoarea intereselor întreprinderii pe care o reprezenta. Aceasta nu numai spre satisfacția șefului său ierar­hic, dar chiar a directorului general.

— E dat naibii Fuiorescu ăsta!

Era aceasta o laudă care, pe de o parte, îi mă­gulea orgoliul, iar pe de alta, îi asigura prima trimestrială.

Ar fi greșit dacă s-ar crede că din cauză că era bine văzut de șefi și niciodată uitat la primă co­legii săi îl invidiau. Dimpotrivă, îl simpatizau cu toții, și mai ales femeile, față de care se arăta nici că se putea mai curtenitor. Dar nu numai acesta era motivul pentru care mai ales colegele lui îl simpatizau. După opinia acestora – fără exage­rare unanimă – în ciuda celor cincizeci de ani ai săi, Lucian Fuiorescu era un bărbat bine și infinit mai politicos decât toți ceilalți colegi luați la un loc. Căci, din păcate, ziceau ele, chiar cele mai tinere, bărbații „de azi” încă nu au descoperit că o femeie apreciază frumusețea și manierele aproape în egală măsură.

Dacă nu din alte motive, măcar pentru acesta și tot ar fi trebuit ca Lucian Fuiorescu – răsfă­țatul tuturor funcționarelor din direcția generală – să fie invidiat de colegii săi. Cu toate acestea, nu era. Și nu era fiindcă aceștia apreciau la el o altă calitate: modestia. La ședințe și în orice alte împrejurări, nimeni ca el nu se pricepea să scoată în evidență meritele celorlalți, ignorându-le pe ale sale. Un alt motiv pentru, care izbutise să cu­muleze simpatiile era acela că la nevoie știa să se arate săritor ca nimeni altul. De fiecare dată când unul dintre ei avea de descurcat vreo „problemă personală”, care necesita alergături și intervenții, prompt și entuziast, Lucian Fuiorescu se oferea să dea „o mână de ajutor”.

Fără îndoială, o oarecare portretizare se impune. Deși trecut de cincizeci, nu arăta mai mult de pa­truzeci și doi, patruzeci și trei de ani. Era înalt, cu umerii largi și puternici. Un cap de dolicocefal, cu părul blond, mai curând arămiu, ușor încărunțit pe la tâmple. Culoarea ochilor bătea un pic în albastru. Vocea groasă avea un timbru plăcut care te silea s-o asculți, mai ales că el se pricepea să se exprime în­tr-un limbaj ales, dar nu pretențios. Statura atle­tică, chipul său frumos, părul blond și cu vălurele, hainele cu care era îmbrăcat, confecționate nu din stofa cea mai bună – dimpotrivă, dintre cele mai ieftine – dar impecabil lucrate, îi dădeau un aer de distincție care impunea mai ales „sexului slab”. (Se întâmplase de câteva ori, pe stradă, să observ cum femeile, chiar cele foarte tinere, se în­torceau să privească după el cu acea privire caracteristică lor, al cărei tâlc nu trebuia să fii cine știe ce mare psiholog ca să-l înțelegi.) Costumele sale, în ciuda ieftinătății stofei, erau nu numai ireproșabil lucrate, dar și foarte moderne. Dintr-un anumit punct de vedere, în ciuda vârstei, Lucian Fuiorescu era un avangardist. Dacă ar fi să dăm crezare colegilor săi, a fost, de pildă, pri­mul care a renunțat la manșetele de la pantaloni, după cum – folosind aceeași sursă de informație – Fuiorescu avea dreptul să revendice meritul de a fi primul care folosise cravate în tonuri în­chise. Și fiindcă a venit vorba de cravate, trebuie să vă spun că avea o mulțime, toate foarte fru­moase. Dar Fuiorescu uimea nu numai cu crava­tele sale – variate și fanteziste – dar și cu butonii de manșetă. Să nu vă închipuiți că erau cine știe ce butoni de valoare. Erau ieftini, dar foarte moderni și foarte frumoși. Erau moderni încă mai înainte ca cei ce îi admirau să știe lucrul acesta. Fiindcă, aidoma soarelui care nu luminează la fel la aceeași oră pe toate meridianele pământului, la fel nici o modă nu se impune simultan, pretutindenea. Colegii săi descopereau că butonii de manșetă ai colegului lor sunt moderni abia atunci când exem­plare asemănătoare apăreau în vitrinele magazinelor care vindeau astfel de obiecte. Pentru unii era motiv de mare mirare cum izbutea Fuiorescu să se informeze, anticipând moda, atât în ceea ce privește tăietura hainelor, cât și în ceea ce privește desenele, culoarea cravatelor sau modelul butonilor de manșetă. Un obiect de podoabă care dezmințea însă preferința lui Lucian Fuiorescu pentru tot ceea ce este modern era inelul pe care îl purta în degetul cel mic al mâinii sale stingi. Un inel din aur roșcat, având ca piatră un matostat hexagonal. Fără nici un dubiu, un inel vechi, cu desăvârșire demodat, care – de vreme ce Lu­cian Fuiorescu nu renunța la el – reprezenta un suvenir de familie.

De fiecare dată când avea de întocmit vreo lu­crare, Fuiorescu sugea piatra inelului, a cărei culoare imita atât de bine pe aceea a sângelui. Glu­mind, unii dintre colegii lui își șopteau că piatra sângerie îl „inspira”, fiindcă referatele sale – și în general toate lucrările întocmite de el – erau clare, concise și foarte convingătoare.

În ciuda faptului că femeile îl răsfățau, iar co­legii săi îl simpatizau, relațiile dintre aceștia și Lucian Fuiorescu încetau la poarta întreprinderii. Cu alte cuvinte, Lucian Fuiorescu nu avea nici prieteni și nici prietene la locul de muncă. Omul acesta, care împrăștia în jurul său optimism, care se pricepea să întrețină o conversație agreabilă, pigmentată cu glume și „bancuri”, care, pe scurt, făcea dovada unui om deosebit de sociabil, ducea o viață foarte singulară.

Locuia într-o garsonieră, de pe strada Albastră. Nu era însurat. La serviciu se știa – o recunoștea și el atunci când era cazul – fusese căsătorit mai de mult cu o modistă ucisă în timpul războiului, cu prilejul primului bombardament al Capitalei. De atunci nu se mai recăsătorise. Acasă nu pri­mea femei. Avea totuși o prietenă, pe care se ducea s-o viziteze de două ori pe săptămână. O femeie la patruzeci de ani, frumoasă, al cărei trup, în ciuda vârstei, își păstrase zveltețea și formele grațioase. Din când în când, erau văzuți la teatru sau la vreun restaurant. Amândoi cam de aceeași înălțime, formau o pereche potrivită și atunci când intrau într-un local erau urmăriți cu simpatie sau numai admirativ de multe priviri. Prietena lui, Ana Andreescu, „era farmacistă și celibatară convinsă, fiindcă până acum nu fusese niciodată că­sătorită, în schimb, prin viața ei trecuseră mulți bărbați. De altfel, legătura cu Lucian Fuiorescu – ce dura numai de vreun an – nu era singura, în afară de acesta, o mai vizitau – și relațiile pă­reau a nu fi mai puțin intime – un ziarist foarte tânăr și un inginer de asemenea mai tânăr decât ea. În orice caz, cu excepția frivolității, altceva mai grav nu i se putea imputa Anei Andreescu. Cu alte cuvinte, nu exista nici un motiv de suspici­une. De asemenea, nici în ceea ce privește pe ceilalți doi amanți, ziaristul și inginerul.

După-amiezile când nu se ducea să-fi vadă prietena, Lucian Fuiorescu și le petrecea într-un mod destul de original. Pleca la Băneasa să vizi­teze colțul zoologic. Nu trebuie înțeles că asta se întâmpla absolut în fiecare din după-amiezile sale libere. Dar în ultimele zece zile, în patru după-amiezi acolo s-a dus. La prânz, masa o lua la cantină. De acolo se întorcea acasă. Se odihnea o oră, două, apoi, cu autobuzul, se ducea la Băneasa. După ce plătea taxa de intrare, grăbea spre cuștile maimuțelor. Celelalte animale nu-l interesau. Nici leii, nici tigrii, nici giumbușlucurile ursule­ților și nici somnolența pithonului. Parcă în toată grădina nu ar fi existat decât maimuțele.

Dacă în fața cuștilor maimuțelor era multă lume – și de obicei era – își făcea loc, dârz, cu coatele, până ajungea în primele rânduri, lângă grilaj. Odată ajuns, nu se mai dădea plecat de acolo, până aproape de închidere. Se amuza copios da grimasele, saltimbancăriile și tumbele neastâmpăratelor maimuțe, de-a valma cu copiii. Nu se întâlnea cu nimeni, nu adresa nimănui un cuvânt. Abia dacă se îndupleca să răspundă la cine știe ce întrebare naivă a vreunui țânc. După câteva ore, dezlipindu-se cu părere de rău parcă din fața cuștilor, pleca. Câteodată făcea haltă la restaurantul din apro­piere. Singur la masă, golea o sticlă de bere privind distrat lumea de la celelalte mese sau răsfoind vreun ziar. După aceea, pleca. Nu lua autobuzul decât după ce mergea câteva stații pe jos. De cele mai multe ori cina în oraș, după care se reîntorcea acasă, totdeauna foarte devreme.

Pe scurt, o existență singulară și inofensivă.

...Și cu toate acestea!

Ei, dar a venit timpul ca cititorii să afle de ce organele de securitate îl suspicionau pe Lucian Fuiorescu.

Trecuseră exact unsprezece zile de când un in­divid, care nu putuse fi identificat, introdusese într-o „cutie oarbă de scrisori” un mesaj care nu conținea decât următoarele cuvinte:

Nu găsesc blacheul. Pune-ți galoșul!

Bineînțeles, „cutia poștală oarbă” fu pusă imediat sub observație. Trecură mai multe zile, însă fără ca cineva să pice în capcană. Cel căruia îi fusese adresat mesajul se lăsa așteptat. Absența era in­terpretată diferit de cei doi prieteni. Căpitanul Bogdan era de părere că celălalt individ nu venea să ridice poșta fiindcă mirosise că „cutia poștală” era supravegheată, iar prietenul său susținea că destinatarul nu se prezentase să ridice poșta de­oarece lipsea din oraș.

Faptul că erau buni prieteni nu constituia , un motiv ca să fie amândoi, totdeauna, de aceeași părere. Dimpotrivă. Și când se întâmpla așa, își susținea fiecare punctul său de vedere cu înver­șunare. Ulterior, când evenimentele dădeau drep­tate unuia dintre ei, cel victorios se adresa celui­lalt:

— Îți scoți pălăria?

— Mi-o scot! accepta acesta, fără nici un fel de părere de rău.

Într-o zi, un individ se apropie de „cutia de scrisori”. Se opri în dreptul acesteia, o clipă păru gata să vâre mâna după scrisoare, dar în ultima clipă se răzgândi. Își continuă drumul nu însă fără a privi din când în când în urmă, spre a se con­vinge dacă nu cumva este urmărit. Deși nu des­coperi nimic suspect, spre mai mare siguranță, reveni în centrul orașului, schimbând de mai multe ori tramvaiele și autobuzele. Către orele cinci după-amiază, fu văzut intrând într-o cofetărie de pe Bulevardul Magheru. În local se afla multă lume. Mesele erau toate ocupate. Dar la câteva existau câte un loc sau două libere. Câteva clipe individul, care semăna cu un iepure și pentru care motiv fu poreclit Iepurele, păru că nu se poate hotărî unde să se așeze. Până la urmă, optă pentru masa din fundul localului, unde un bărbat foarte „distins” citea ziarul, absent cu desăvârșire la ceea ce se întâmpla în jurul său. Părea atât de ab­sorbit de lectură, încât atunci când Iepurele ceru voie să se așeze la masa lui, acesta acceptă fără să-și întrerupă lectura.

Iepurele comandă o cafea și după ce fata care servea i-o aduse, se puse să scrie niște ilustrate, vreo patru la număr. Când termină, scoase din bu­zunar mai multe timbre și începu să le lipească. Timbrele aveau valori mici, fiindcă pe fiecare ilus­trată lipi câte trei dintre ele. Dar în timp ce era ocupat cu această operație, la un moment dat, manevrând cu o dibăcie de scamator, împinse cu un­ghia degetului mic al mâinii sale drepte unul din timbre tocmai sub unul din ziarele de pe masă care aparținea bărbatului distins, și acum în aceeași măsură absorbit de lectură. Scurt timp după aceea, Iepurele chemă fata, plăti și părăsi localul.

Abia după vreo zece minute domnul distins, terminând lectura, se hotărî să plece și el. Împă­turi tacticos ziarul și îl puse pe masă deasupra celorlalte. Dar, ca și când abia acum ar fi desco­perit o informație care îi scăpase, trase mai aproape teancul de ziare ca să poată citi. Și în timp ce din nou păru absorbit de lectură, bâjbâi pe dedesubt cu degetele, căutând timbrul. Când îl găsi, îl strecură pe nesimțite în palmă și din palmă într-unul din buzunărașele vestei.

Individul acesta nu era altcineva decât Lucian Fuiorescu.

Din păcate, sublocotenentul Picioruș, care până atunci nu-l pierduse o clipă din ochi pe Iepure, curând după ce acesta părăsi cofetăria, îi pierdu urma. Iepurele intră la I.S.E. și oricât se strădui Picioruș să-i dea de urmă nu izbuti. Probabil că Iepurele se simțise urmărit și spălase putina eclipsându-se prin cealaltă ușă. Sau poate, pur și simplu, dintr-un exces de prudență, fără să știe că e urmărit, căutase să-și piardă urma. În orice caz acuma Picioruș nu mai avu nici o îndoială că Iepurele se dusese să ridice „corespondența” din „cutia oarbă de scrisori”, dar că se răzgândise în ultimul moment, probabil sub impulsul acelui in­stinct care, la indivizii obișnuiți să trăiască în afara legii, funcționează fără greș întocmai ca la fiare. Un om care folosește toate trucurile ca să nu ducă după sine o „coadă”, numai om cinstit nu putea fi.

Nici a doua zi și nici în zilele următoare grupă lor operativă nu izbuti să dea de urma Iepurelui. Acesta intrase parcă în pământ.

La toate acestea se gândea maiorul Mănăilă stând înfața ferestrei și privind jos, în strada pustie la ora aceea. Doar spre colțul străzii o fe­tiță juca, de una singură, șotron. Ceva mai în­coace, la câțiva pași de bloc, o mașină neagră și demodată aștepta. Maiorul reținu, mașinal, nu­mărul: 8379.

Căută cu privirea din nou fetița. Era blondă, bondoacă și nu părea de fel că se plictisește. Oftă și întoarse spatele ferestrei. Fetița ce juca șotron îi aminti de Ingrid, pe care n-o mai văzuse de o lună de zile.

„Am să-i dau deseară telefon!” își spuse, luând de pe birou fotografia Ingridei.

„Fetița tatei cea cuminte!”

Și cât timp privi fotografia, ochii lui triști se luminară.

Cevamai târziu, ducându-se să-și facă o cafea, își întâlni chipul în oglindă. Și așa cum se întâmpla ori de câte ori își vedea brusc chipul în oglindă, tresări. Fu mai curând o tresărire interi­oară. De ani de zile se întâmpla la fel. Era un fel de tic pe care îl căpătase cu ani în urmă, în ziua când el, Ducu, băiatul de cincisprezece ani, des­coperise în oglinda vitrinei magazinului „La Ba­lon” chipul unui băiat care semăna cu el dar care în nici un caz nu putea fi el însuși. Și nu putea fi el însuși fiindcă băiatul din oglindă avea părul alb, iar al lui – știa precis – era castaniu. Instinctiv, se oprise atunci să privească, să se dumirească. Și abia după aceea a înțeles că băiatul cu părul alb era el însuși. Și a mai înțeles că albise de groază în clipa când descoperise că omul pe care credea că-l omorâse era tatăl său.[1]

În noaptea când îi albise părul împlinise de curând cincisprezece ani. Acuma, cu toate că avea patruzeci și doi, părul nu era mai alb decât cu douăzeci și șapte de ani în urmă. Pe de altă parte, nu arăta nici mai bătrân decât vârsta pe care o avea, deși poate că ar fi trebuit să arate fiindcă era înalt și slab. Din acest ultim motiv, în jurul ochilor apăruseră riduri timpurii.

Despre maiorul Radu Mănăilă[2] femeile spuneau că este un bărbat frumos, care însă intrigă. In­trigă – afirmau ele – din două motive. Întâi, din cauza unei voite, dar discrete inaccesibilități, iar în al doilea, din cauza tristeții ochilor săi. Mai ales; acesta era un motiv ca unele dintre ele – acele, cu puternice și poate nesatisfăcute pe deplin instincte materne – să-și dorească a-l lua sub aripa lor ocro­titoare și să-l copleșească, exasperant, cu o mie de atenții mărunte ca pe un biet copil neajutorat. Fără să fie singura, și în nici un caz esențială, era și aceasta o cauză pentru care Ducu apărea femeilor inaccesibil.

Ca de obicei, și de data asta Ducu procedă la fel, întoarse spatele oglinzii. Pe urmă, după ce își pregăti cafeaua, începu să se gândească la Bog­dan. Tare mult îi plăcea să lucreze cu el. În primul rând, pentru că îl iubea ca pe un frate mai tânăr. În al doilea, fiindcă Bogdan era un colabo­rator prețios. Foarte inteligent, se pricepea să orânduiască faptele cele mai aparent disparate într-o succesiune logică atât de stringentă, încât te lăsa câteodată – cum spunea Ducu uneori – cu gura căscată.

— Fiule – se dădea bătut Ducu – îmi scot pălăria.

— Scoate-o, bătrâne, că și eu am scos-o de atâtea ori.

Firi mai deosebite nici că se putea să existe. Și cu toate acestea îi lega o prietenie pe care munca în comun o cimentase. Ducu aprecia la Bogdan tocmai acele trăsături care lui îi lipseau. Spontaneitatea, optimismul contagios, însușirea de a câștiga încrederea oamenilor din primele clipe, capacitatea de a se entuziasma chiar de lucrurile mărunte, umorul.

Datorită firii sale, în primul rând, Bogdan arăta la treizeci de ani ca un tânăr de douăzeci și cinci. Ducu, a cărui copilărie înțărcase la o vârstă cândalți băieți din mahalaua Mascaralei încă mai înălțau zmeie și se fugăreau prin port jucându-se „de-a hoții și vardiștii”, mai în glumă, mai în se­rios, îi spunea fiule. Și se simțea tare mulțumit că „fiul” său făcea parte din grupa lui operativă și că erau prieteni.

„Cazul Fuiorescu” – deocamdată era doar un „caz” – începuse să-i intereseze pe amândoi în mod deosebit, deoarece, cu flerul lor – rezultat al unei experiențe de mai mulți ani – întrevedeau că avea să se transforme într-o bătălie în­verșunată. Și-au împărțit rolurile și Ducu a de­venit Nicolae Stamate, fratele inginerului Petre Stamate, mutându-se totodată în garsoniera aces­tuia din urmă, vecină cu aceea ocupată de aparent inofensivul și oarecum originalul Lucian Fuiorescu.

Unui lucrător cu oarecare experiență din cadrul securității statului dacă i se oferă prilejul să arunce o privire prin locuința unui spion, își poate face o imagine – aproximativ exactă – despre firea acestuia. Nu este de loc o figură de stil, dar un apartament poate fi pentru un securist ceva asemănător cu o fișă psihologică. Ceea ce i se cere este să știe s-o citească. Altfel spus, și mai exact, adică trebuie să fie un bun psiholog. Psihologia, nefiind o artă ci o știință, se poate învăța. Iar dacă mai există, cât de cât, și aptitudini, ea se poate în­văța temeinic.

Când Ducu a avut prilejul să viziteze garsoniera lui Lucian Fuiorescu, ceea ce l-a izbit de la început a fost ordinea perfectă ce domnea pretutindeni, din vestibul și până în camera de baie. Pe birou, de pildă, sau pe policioara de deasupra chiuvetei, obiectele erau aranjate într-o perfectă aliniere și după mărime, ca soldații după înălțime. (Ulterior, cu alte prilejuri, avea să constate că ele se găseau totdeauna absolut în același loc;)

Atunci când ai de-a face cu un individ ordonat până la pedanterie, desigur este o naivitate să speri că, datorită neglijenței acestuia, vei desco­peri vreo dovadă a vinovăției lui. Asta nu în­seamnă că trebuie renunțat la cercetări. Nici Ducu nu renunță să investigheze. O făcu atent, cu meticulozitatea care îl caracteriza, dar fără vreun rezultat. O clipă sperase – în definitiv speranța e ceva subiectiv și nu prea are legătură cu convingerea rațională – că va găsi dacă nu o instalație completă pentru developat microfilmele, măcar o sticluță cu soluție necesară, hârtie foto­grafică sau altceva. Căci, fără îndoială, timbrul pe care Iepurele i-l strecurase sub ziar în cofetărie nu fusese decât o microfotografie.

Dar speranța lui – așa cum am mai spus-o – se dovedi efemeră. Negăsind însă nimic din ceea ce este necesar pentru a developa un film – dacă ar fi existat Ducu sigur că ar fi găsit, fiindcă se pricepea să caute – nu-i rămânea decât să tragă concluzia că nu lui Fuiorescu îi fusese adresat timbrul – microfotografia – ci altcuiva, el, Fu­iorescu, având doar sarcina de a transmite mai de­parte mesajul.

Trecuseră zece zile de când Ducu devenise Nicolae Stamate, și Lucian Fuiorescu continua să se comporte în așa fel, încât ei să nu poată înainta măcar cu un singur pas. La slujbă era cel de tot­deauna, acasă nu venea nimeni să-l caute și, la rândul său, nu vizita pe nimeni. Făcea excepție cu prietena sa – farmacista – pe la care trecea din când în când.

„Joacă tare, ticălosul!” își spuse Ducu ridicându-se ca să-și pregătească altă cafea. Trebuie să avem răbdare.

Răbdare!... Răbdarea e una din calitățile de bază ale unui lucrător de securitate. Răbdare avea Ducu destulă.

„Asta dovedește cât de periculos este.”

Și tocmai când ajunse la o asemenea concluzie, telefonul a început să sune. O dată... de două ori... de trei ori, de mai multe ori. Faptul că suna nu era un motiv suficient să se grăbească a ridica re­ceptorul. Știa sigur că nu-l caută nici „șeful”, nici Bogdan și nici altcineva din grupa operativă. Dacă l-ar fi căutat vreunul dintre ei, telefonul ar fi sunat altfel, conform unui cod știut numai de ei.

Când telefonul începea să sune, de cele mai multe ori nu ridica receptorul. Știa – se convin­sese în primele două zile – că la capătul celălalt al firului era o prietenă sau o cunoștință, a „fra­telui” său, inginerul Petre Stamate. Inginerul acesta avea atâtea prietene și atâtea cunoștințe, încât Ducu răgușise explicând fiecăreia că „fratele” său fusese detașat pentru câteva luni la un șantier din Oltenia. Câteodată, atunci când se plictisea sau pur și simplu ca să se convingă, răspundea la te­lefon. Din acest ultim motiv ridică și acum recep­torul.

— Casa inginerului Petre Stamate? auzi întrebând o voce de bărbat.

— Da, casa inginerului Petre Stamate. Numai că dânsul e plecat, detașat pentru mai multe luni în provincie, repetă Ducu ceea ce numea el „poezia”.

— Dumneavoastră cine sunteți?

— Fratele lui.

Ducu auzi în receptor un hohot batjocoritor de râs.

— Sunteți, într-adevăr, fratele inginerului?

— Vă arde de glume, domnule? Dacă vă arde de glume închid imediat. Aveți cumva de făcut o comunicare pentru fratele meu?

— Nu, nu închideți! Ascultați! Știu precis că nu sunteți fratele inginerului Petre Stamate. Dar asta este altă mâncare de pește, mult mai puțin gustoasă decât aceea pe care sunt gata să v-o ofer eu. Luați seama! Peste un minut – poate ceva mai mult – o doamnă va coborî pe scări. O doamnă blondă, trecută de prima tinerețe. Doamna aceasta va avea în mână un geamantănaș de culoare neagră. Ei bine, sunt în măsură să vă informez că, pe dumneavoastră, conținutul geamantănașului vă interesează în mod deosebit. Sper că nu veți lăsa să vă scape o asemenea ocazie, fără exagerare extraordinară. Mult succes, domnule securist.

Și îi închise telefonul.

Nu o dată Ducu se găsise în împrejurări neobiș­nuite când salvarea propriei sale vieți sau reușita unei acțiuni depinsese de o hotărâre luată pe mo­ment. Cu toate acestea, niciodată nu i se păruse atât de greu să ia o hotărâre ca în clipa când necunoscutul de la celălalt capăt al firului întrerupse convorbirea. Fulgerător, un noian de gânduri îl in­vadară. Iată, exista cineva care cunoștea adevărata sa identitate. Mai mult decât atât, era cineva care – dacă nu se lăudase – cunoștea și motivul pen­tru care luase ipostaza lui Nicolae Stamate. Asta era grav. Dacă necunoscutul acela era un dușman, toată acțiunea însemna că e compromisă. Pe urmă povestea cu doamna cea blondă care dintr-un mo­ment într-altul trebuia să coboare pe scări. Dar oare avea într-adevăr să coboare? Nu cumva era o cursă? Nu cumva acela care îi telefonase în­cerca să-l determine să se deconspire singur? Nu cumva cel care îi telefonase era chiar Lucian Fuio­rescu?

„Probabil că e o cursă!” își spuse privind, în panică mereu crescândă, secundarul ceasornicului care se grăbea, se grăbea...

Dar mai vertiginos galopau gândurile. Dacă to­tuși era adevărat? Dacă informatorul, din motive pe care nu le cunoștea și, deocamdată cel puțin, nici nu le putea bănui, îi vânduse un „pont”? Dacă în geamantănașul acelei doamne exista tocmai ceea ce le lipsea ca să poată fi demascat Lucian Fuiorescu? Nu afirmase informatorul că știa de ce îm­prumutase o identitate străină? Ce, nu se mai văzuseră cazuri de „vânzare” din motive de răz­bunare? Ducu nu se afla la prima lui misiune și știa din experiența de până acum că în materie de activitate subversivă totul este posibil. „Cu toate acestea...”

Cu toate acestea, misiunea lui era clară. Ca s-o poată duce până Ia capăt, înainte de toate trebuia să nu se deconspire. Asupra acestui lucru îi atrăsese atenția și șeful său.

Neputând rezista tentației, deschise ușurel ușa și ascultă. Auzi pași... Cineva cobora... Toc-tocul ce se auzea nu lăsa nici o îndoială că pe scări cobora o femeie. În clipa următoare o și văzu și o recunoscu. Era persoana indicată de către ano­nimul informator. O femeie plinuță, blondă, tre­cută de prima tinerețe, dar încă frumoasă. Era la vârsta când o femeie izbutește să mai tenteze doar băieții foarte tineri... Dar parcă nu-i era cu desăvârșire necunoscută. Parcă o mai văzuse cândva. Dar acum nu avea timp să-și amintească dacă o cunoscuse și cine anume era. Acuma trebuia să se hotărască. Informația fusese deci exactă. Doam­na blondă ținea în mână un geamantănaș din piele deculoare neagră. Un singur amănunt in­formatorul uitase să i-l comunice la telefon: că doamna blondă va avea în gură un țigaret de chihlimbar. Și nu unul subțirel și delicat – ca pentru o doamnă – ci coșcogeamite țigaretul, gros și lung.

Ca să ajungă în dreptul ușii dinapoia căreia se afla el ascuns, doamna blondă mai trebuia să co­boare șase trepte. Deci în șase secunde trebuia să se hotărască. „De unde naiba o cunosc?” își spuse, hotărât să acționeze. Atunci când avea să coboare și ultima treaptă, îi va ieși în întâmpinare și-i va spune:

— Vă cer iertare, doamnă, că vă... acostez, dar n-am încotro. Trebuie neapărat să vă aduc la cu­noștință ceva care are să vă intereseze în gradul cel mai înalt, întrucât se referă la persoana dum­neavoastră. Vreți să intrați numai pentru câteva minute? E în interesul dumneavoastră, doamnă.

Iat-o coborând și ultima treaptă. Gata, trebuia să se hotărască. Trebuia să afle ce conține geamantănașul de piele. Dar tocmai când fu pe punctul de a deschide ușa, dintr-o dată știu cine este femeia blondă.

„Cum de n-am recunoscut-o imediat pe tanti Aspasia!” își spuse cu ciudă.

Acum chiar că ar fi fost o prostie să se desco­pere. Dacă îl recunoștea? Desigur, era puțin pro­babil. Totuși, de ce să riște?

Tanti Aspasia trecu prin fața apartamentului dinapoia ușii căruia pândea Ducu. O auzi coborând scările spre parter. Așteptă puțin, după aceea des­chise ușa, hotărât s-o urmărească. Începu să co­boare treptele. Când ajunse în holul blocului, tanti Aspasia se afla acum în stradă. Ieși după ea, dar abia mai apucă s-o vadă urcându-se în limuzina neagră. Limuzina,cu numărul 8379, pe care o zărise de la fereastră, limuzina în preajma căreia se ju­case fetița ce avea vârsta Ingridei.

Și o clipă mai târziu, mașina dispăru după col­țul străzii.