Cum a murit Claudiu Azimioara

Cântecul deși lipsit de melodie era obsedant. Pe postamen­tul special amenajat pentru dans, perechile se plimbau agale parcă, atente la iureșul sângelui. Pe retinele lui Bobi Aloman ele se proiectau liliputane: douăzeci de perechi mici, mici, dansând pe postamentul ceruit care nu se mai afla în mijlocul localului ci aproape de el, pe masa vecinului din dreapta care mângâi, discret, brațul gol al unei femei cu diamante false în găurile urechilor.

Lumina pălea treptat, pe urmă treptat își recăpăta strălu­cirea albă. Cu ochii aproape închiși, Bobi Aloman privea prin­tre gene lumea din local, ca printr-un caleidoscop. Ospătarii treceau printre mesele reduse la proporții minuscule, toate în afară de masa vecinului pe care ar fi putut încăpea întreg lo­calul. În palma desfăcută a oricăruia dintre ospătarii aferați, aidoma ca pe o tipsie, era loc suficient pentru cei șase muzi­canți, cu instrumente cu tot, ca să-i ofere apoi în dar femeii cu diamante false în găurile urechilor. Imaginea muzicanților din palma întinsă a ospătarului îl făcu să râdă. Și Bobi râse amuzat, de unul singur, privind distrat în toate părțile.

O femeie mică, mireasă pentru Nils Holgerson, oprită la in­trare, căuta cu ochii o masă liberă. Un bărbat care își tampona tot timpul chelia transpirată cu batista jilăvită îi făcu semn să se apropie. Orchestra tăcu. Perechile părăsiră postamentul de pe masa vecinului care – Bobi abia acum observă –, avea o garoafă roșie la butonieră. Undeva, pe aproape, se sparse un pahar. O femeie râse. Râsul sună ca și când cineva ar fi scuturat un colier de mărgele din sticlă. Fumul gros de tutun din local semăna cu minuscula ciupercă a unei minuscule bombe atomice.

— Pot să mai cer un whisky?

— Desigur!

— Mersi! Ești foarte drăguț. Dar cum te cheamă, dragă?

— Bobi!

— Cum? Bobi?

— Da!... Booobi!

Bobi râse pentru sine. Bo... era ca o mâzgă. Luă paiul din primul cocteil întâlnit cu privirea și-l înfipse în mâzga Bo. Suflă: ooobi! Un balon verde se desprinse și se ridică în sus, legănându-se vesel. Iarăși: Bo... ooobi! Alt balon, de data asta portocaliu. Apoi iarăși și iarăși. Zeci de baloane albe, roșii, galbene, albastre, verzi, mov, gri, negre. Pluteau pe sus. se strângeau ciorchine, se împrăștiau, apoi iarăși se adunau.

— De ce râzi, dragă?

— Uite: Bo... ooobi!

Femeia râse și ea fără să știe de ce, fără să vadă baloanele ce se spărgeau de tavanul afumat.

O dansatoare apăru pe scenă. Un bărbat fardat, îmbrăcat în costum de mexican o ridică pe umeri, o lasă să alunece la picioarele lui, o strecoară sub el, iarăși o ridică pe umeri, apoi o încolăcește împrejurul trupului ca pe o reptilă albă. Dansa­toarea albă seamănă cu... cu cine seamănă oare? Seamănă cu... bineînțeles seamănă cu „Dama cu camelii”!... Desigur, cu „Dama cu camelii”, manechinul din vitrina magazinului „La Dirijabilul”. Magazinul cu articole pentru nunți și botezuri de pe fosta strada Regală. Cel mai mare magazin de acest soi din tot orașul. Firma uriașă și ridicolă: „La Dirijabilul”. Pe firmă era pictat un dirijabil, aidoma lui „Graf Zeppelin”. Sub firmă două vitrine. Una, cu articole de botez, cealaltă cu articole pentru nuntă. Din această a doua vitrină – cea mai mare – zâmbea discret și îndurerat, îmbrăcată în rochie de mireasă, cu văl și lămâiță, „Dama cu camelii”. Nu exista în tot orașul un alt manechin mai frumos. De unde și-l procurase domnul Louis era un adevărat mister. Bobi descoperise manechinul din vi­trină când abia împlinise șaisprezece ani, și își spusese atunci că, dacă ar fi fetiță, i-ar plăcea să aibă o păpușă atât de mare și atât de frumoasă. Era însă băiat, un băiat de șaisprezece ani, care descoperise o păpușă mare și frumoasă cât o femeie ade­vărată, care avea un zâmbet discret și îndurerat, așa cum nu i se întâmplase să vadă zâmbind o femeie adevărată, așa cum își închipuise – după ce citise cartea – că mai putuse zâmbi „Dama cu camelii” după ce își pierduse speranța în vindecare, când înțelese că era condamnată definitiv. Noaptea Bobi visase păpușa care, în vis, nu mai era păpușă ci adevărata „Dama cu camelii”, o biată femeie bolnavă îngrozită de moarte fiindcă se știa definitiv condamnată.

A doua zi, obsedat de vis, alergase să vadă păpușa din vi­trina domnului Louis. „Dama cu camelii” zâmbea discret și trist. Zâmbea tuturor trecătorilor, tuturor acelora care aveau timp să se oprească și s-o privească. I-a zâmbit și lui. Numai că el, de data aceasta, a descoperit în zâmbetul trist o nuanță de complicitate. Păpușa îl recunoscuse. Și în ochii ei care nu erau stupizi, așa cum sunt, fără excepție stupizi ochii tuturor păpu­șilor din lume, lui Bobi i se păruse că descifrează ceva care fără îndoială era o făgăduință: că în nopțile ce vor urma avea să vină să-l revadă.

Și nu fusese o făgăduială mincinoasă. Într-adevăr, în nopțile ce urmară, nu o dată se întâmplase ca păpușa din vitrina ma­gazinului „La Dirijabilul” să se metamorfozeze în „Dama cu camelii” și să se amestece în visurile sale de noapte, atât de altfel decât cele din timpul zilei, fiindcă lui, de când se știa, îi plăcuse să viseze și când era treaz. Poate că îi plăcuse să viseze mai mult treaz decât în timpul somnului.

Când se întâmpla ca „Dama cu camelii” să i se arate în vis, a doua zi dădea fuga să privească păpușa miraculoasă din vitrina magazinului „La Dirijabilul”, dornic să descifreze în zâmbetul ei acea numai de el perceptibilă nuanță, care însemna făgăduială. Și lucrul acesta s-a întâmplat așa mereu până în ziua când...

— Bobi, pot să mai cer un whisky?

— Ospătar, încă un whisky.

— Să știi că n-am să mă pilesc.

— Ce-ai spus?

— Am spus că n-am să mă pilesc.

Bobi începu să râdă.

— Cu ce să te pilești?

— Cum cu ce? Aș putea să mă pilesc, dragă, cu whisky. Dar eu țin la tăvăleală.

Bobi continuă să râdă.

— De ce vei fi râzând, nu înțeleg! se supără fata.

— Totuși, ar trebui să te pilești. Zău că ar trebui!

Și continuă să râdă.

— Dar nu-mi place. Zău că nu-mi place! Sunt după aceea trei zile bolnavă.

Păcat că fata nu-și dădea seama cât de bine i-ar sta dacă s-ar pili puțin. Avea sânii prea mari. Categoric erau prea mari. Și umerii îi erau prea drepți, băiețești. Pe urmă nasul. Dacă și l-ar pili numai puțin, numai atâta cât era necesar ca să devină cârn, desigur că i-ar sta mai bine. Pomeții obrajilor de asemenea erau din cale afară de proeminenți. Puțin, numai puțin piliți și ea ar fi arătat altfel. Bărbații ar fi putut spune despre ea că este o frumusețe. Dar ea nu voia să se pilească. Ce proastă! Poate că ar trebui s-o convingă. Și-o închipui imediat pilindu-și, cu pila de unghii, sânii prea mari, nasul, pomeții obrajilor. Asta îl amuză și mai tare și râse cu mai multă poftă. Deseori i se întâmpla să se amuze fiindcă își putea reprezenta imaginea unor cuvinte luate în accepția lor literală.

— Nu înțeleg ce găsești atâta de râs.

Brusc încetă să mai râdă. Dansatorul îmbrăcat în costum de mexican iarăși își ridică pe umeri partenera, iarăși și-o încolăci în jurul trupului ca pe o reptilă albă. Ce albă era dansatoarea! Albă ca Dana... Un trup alb aleargă pe stradă... Dana!... Apoi altul... Zeci de trupuri albe... Plouă!... Dana privește cerul de unde curge ploaia și râde... Râde cortegiul alb și despuiat de Dane... Se culcă pe stradă, se tăvălesc în băltoace, râd... Șuvoaie le învăluie, le poartă ca pe niște așchii albe, curg, de-a valma cu frunzele uscate, în canale... Dansatorul în costum mexican vine prea târziu cu biciul... Dana, Danele, așchiile albe sunt purtate de ape în canale.

— La ce te gândești, dragă?

— Ce spui?

— Te-am întrebat la ce te gândești?

— Priveam cum dansează. Dansează frumos.

A dispărut cortegiul alb de Dane. Dansatoarea zâmbește stereotip. Teribil mai seamănă cu păpușa din vitrina magazi­nului domnului Louis, pe care el, atunci când avusese șaispre­zece ani se dusese, zilnic, s-o privească. Zilnic, până a desco­perit-o pe Fernanda. Fernanda era fata domnului Louis, pro­prietarul magazinului cu articole pentru nunți și botezuri „La Dirijabilul”. Fernanda avea șaptesprezece ani și era bolnavă de plămâni. Fusese și la sanatoriu, în Elveția, la Davos, dar se întorsese tot bolnavă. „Ameliorată.” Un codru de speranță pentru domnul Louis, tatăl ei. Era frumoasă Fernanda cum nu erau multe fete în orașul lor. Dar băieții se fereau de ea fiindcă o știau bolnavă și li-era teamă să nu se molipsească. Fernanda avea un trup fierbinte, dar fiindcă știau că de cele mai multe ori e fierbinte din cauza febrei, băieții se fereau de trupul ei fierbinte. Fernanda avea niște mâini furibund de curioase, dar fiindcă palmele îi erau umede, din cauza bolii, băieții se fereau de mâinile furibund de curioase ale Fernandei.

Bobi a luat cunoștință de existența Fernandei într-o dimi­neață când s-a dus să privească manechinul din vitrina maga­zinului domnului Louis. Și în timp ce privea ca fermecat pă­pușa, a văzut-o pe Fernanda ieșind dinăuntru. Habar nu avea cine este fata aceea frumoasă, care la vârsta de șaptesprezece ani arăta ca o adevărată domnișoară. A înțeles când a auzit-o spunând domnului Louis, alintându-se ca o fetiță mică: „Tăticuțule drag, te rog mult, mult să-mi aduci la prânz ce te-am rugat”. „Bineînțeles că am să-ți aduc, Fernanda”.

Fernanda! Fernanda se numea fata domnului Louis. Auzea pentru prima dată numele acesta frumos și numele i se potrivea ca nici un altul. Era un nume pe măsura frumuseții ei. Ca fas­cinat, după ce Fernanda se despărți de tatăl ei, Bobi se luă după ea. Fernanda era atât de frumoasă și i se părea atât de inaccesibilă, încât își jură că după ce urmărirea avea să ia sfârșit, de disperare să se ducă și să se arunce în Dunăre. Fernanda i se păru inaccesibilă nu numai prin frumusețe, dar și ca poziție socială. Domnul Louis era un negustor de vază în oraș pe când tatăl său, până a nu se prăpădi, fusese doar ușier la primărie. Cum să îndrăznească să viseze măcar că Fernanda s-ar putea uita la unul ca el.

Totuși, după ce a condus-o, de la distanță, până acasă, Bobi nu s-a dus să se arunce în Dunăre așa cum își jurase. N-a avut atâta curaj. În schimb, din ziua aceea n-a mai făcut popas în fața prăvăliei domnului Louis ca să privească manechinul. „Dama cu camelii” din vitrina domnului Louis a încetat subit să-l mai intereseze. Și dacă nu l-a mai interesat nu i s-a mai arătat nici în visele lui, ca o ființă adevărată din carne și suflet. Visele lui de băiat de șaisprezece ani au început să-i fie tulburate de prezența Fernandei. Noapte de noapte pe ea o visa.

Dimineața, când se trezea, îi trebuia câtva timp până când să se convingă că întâmplările pe care le trăise, și în care fusese vorba tot timpul de Fernanda, se petrecuseră în vis. Hime­rica Fernanda din vis a cărei imagine o păstra încă pe retine îi poruncea să se ducă s-o pândească pe Fernanda cea adevă­rată, ca s-o vadă, cel puțin s-o vadă, de departe și fără ca ea să prindă de veste.

Bobi nu era timid și nu fusese niciodată. Mai ales față de fete. Totuși, nu îndrăznea să ia inițiativa de a o cunoaște din teama de a nu fi respins fiindcă ea, fata bogatului negustor Louis Bouclé, s-ar simți jignită „să vorbească” tocmai cu băiatul fostului ușier al primăriei orașului.

Până la urmă inițiativa a aparținut Fernandei care descope­rise chiar din prima zi pe liceanul ce o escorta de departe, de fiecare dată când pleca de acasă. Inițiativa ei l-a măgulit. Dacă ar fi cunoscut adevăratul motiv care o determinase pe Fernanda să ia inițiativa, ar fi avut toate motivele să se simtă umilit. Dar trăind în mahalaua unde trăia, nici el și nici ceilalți oameni care își duceau existența în cartierul acela periferic de pe ma­lul Dunării, nu cunoșteau mica tragedie din familia bogatului negustor Louis Bouclé. Până în mahalaua lor nu pătrunsese vestea că Fernanda, unica odraslă a domnului Louis era bol­navă de plămâni, că domnul Louis o trimisese la un sanatoriu în Elveția, la Davos, de unde se întorsese tot bolnavă. Această mică tragedie se petrecea într-o altă lume decât aceea în care trăia Bobi. Și cum lumile acestea erau închise, fiecare, întocmai ca monadele lui Leibniz, nu e de mirare că Bobi nu aflase nimic. Nu e de mirare că el nu știa că băieții din lumea Fer­nandei se fereau de ea din teama de a nu se molipsi. Bobi nici nu bănuia că Fernanda, dacă ar fi fost sănătoasă, nu s-ar fi uitat la liceanul cu uniforma lustruită pe la coate, cam strimtă în umeri și cu mânecile nepermis de scurte numai fiindcă mamă-sa nu avea atâția bani ca să-i cumpere haine de fiecare dată când ele deveneau prea mici. Dar fiindcă era bolnavă, fiindcă băieții din lumea ei o ocoleau, fiindcă era la o vârstă când, datorită bolii mai ales, sângele începuse s-o chinuie, Fernanda a fost mulțumită când a descoperit că există totuși un băiat care pare îndrăgostit până peste urechi de ea și care nu se teme că s-ar putea molipsi. E drept, băiatul era un coate-goale, taică-su fusese ușier la primărie, dar, de vreme ce băieții din lumea ei o ocoleau, trebuia să se mulțumească și cu acest unic admirator.

Bobi habar nu avea de toate acestea. De acestea și de altele, care i-ar fi fost de mare folos dacă le-ar fi cunoscut la timp. Nu știa, de pildă, că domnul Louis își pierduse orice nădejde în vindecarea fiicei sale, unicul său copil. Își pierduse nădejdea nu dintr-un pesimism exagerat și prin nimic justificat, ci fiindcă specialiștii pe care îi consultase îi dăduseră a în­țelege că boala fiicei sale avansase în așa măsură, încât nu mai exista nici o scăpare. Fernanda urma să se stingă, în maximum un an de zile, încet, încet, întocmai ca o lumânare. Dacă bineînțeles nu se ivea vreo complicație care să grăbească sfârșitul. Știind că fata lui este iremediabil condamnată și că nu mai are de trăit decât maximum trei sute șaizeci și cinci de zile, se străduia, neprecupețind nimic, să-i satisfacă toate dorințele, toate fanteziile. Înțelese, fără să fie nevoie de explicații, mo­tivul care o făcuse să se îndrăgostească de un băiat mai mic decât ea, un băiat pe care el, dacă fata lui ar fi fost sănătoasă și l-ar fi prins că-i face curte, i-ar fi rupt bastonul pe spinare. Înțelegând însă motivul, toleră prietenia dintre ei. Îl primea în casă și îi arăta o bunăvoință distantă, un pic disprețuitoare pe care Bobi la cei șaisprezece ani ai săi, nu fu în stare s-o se­sizeze. De fapt, nu acesta era motivul pentru care Bobi nu înțelese că înapoia atitudinii distant binevoitoare a domnului Louis se ascunde dispreț. Adevăratul motiv era altul. O iubea pe Fernanda. O iubea nu ca un băiat de șaisprezece ani ci ca un bărbat care descoperă pentru prima dată dragostea. Ca un bărbat fiindcă Fernanda făcuse din el bărbat. Beat de sângele ei, de frenezia ei disperată, el nu se dezmeticea nici când era departe de ea. Existența lui, departe de Fernanda, devenea somnambulică: la școală, atunci când se ducea, fiindcă ab­senta mereu, acasă. „Elev Aloman, iarăși ai venit nepregătit”. „Da, domnule profesor, am venit nepregătit”. „De ce, Alo­man? Ce se întâmplă cu tine, Aloman?” „Sunt bolnav, dom­nule profesor”. Și în gând adăuga: „...de dragoste, domnule profesor”. Iar acasă, maică-sa: „Ce-ai dragul mamei? Îți vorbesc și nu mă auzi, cu toate că te uiți la mine. N-oi fi cumva bolnav?” „N-am nimic, mamă. Mă gândesc la una, la alta și mă fură gândurile”. „Dar înainte, dragul mamei, nu erai așa”. „Pesemne acuma fiindcă am crescut, mamă. Și dacă am crescut, mă gândesc la mai multe lucruri decât înainte.”

— Bobi, după ce termină mexicanii ăștia vrei să dansezi cu mine?

— Dacă vrei tu...

— Vreau, Bobi. Tare mai ești...

— Cum sunt?

— Nu știu, Bobi. Ești însă, sigur, aparte.

— Serios?

— Zău, Bobi. Dar acuma haide să dansăm. Uite că au terminat.

Începură să danseze. Partenera lui dansa frumos. Avea un trup frumos. Frumos și cald. Și el nici nu știa măcar cum o cheamă. Îi uitase numele.

Fernanda punea patefonul și dansau. Dansau numai tangouri. Fernanda spunea că ei nu-i plac decât tangourile. Abia mai târziu a înțeles de ce dansa cu el doar tango: celelalte dansuri o oboseau. Plămânii Fernandei nu suportau nici cel puțin valsul. „Bobi, aș vrea să pot merge cu tine la un bal.” (Pe el îl cheamă Barbu, dar ea i-a spus Bobi.) „Nu se poate, Fernanda. Vreau să spun că nu se poate să te duci cu mine. Cine vine la bal cu o uniformă de licean? Și alte haine n-am.” „Nu asta ar fi piedica.” „Nu?” „Bineînțeles că nu. Asta s-ar rezolva. Din alt motiv nu se poate.” „Din ce motiv?” „Dragul meu, nu se poate și gata! Te rog, nu mai pune atâtea întrebări. Haide să dansăm.” Dansau. Fernanda se lipea strâns de el. „Ce fierbinte e trupul tău, Fernanda!” „E ca de obicei. Nu-i așa că nu-i mai fierbinte ca azi dimineață? Spune-mi. Dar, te rog să-mi spui drept.” „Nu știu dacă e mai fierbinte acuma. Dar ce importanță are! Mie îmi place trupul tău fierbinte. N-are decât să fie și mai fierbinte.” „Nu, să nu fie mai fier­binte. Dumnezeule, să nu fie mai fierbinte.” „De ce, Fer­nanda?” „Să nu fie. Nu vreau eu să fie.” Și el se mira că Fernanda nu voia, că îi era parcă teamă să fie trupul ei mai fierbinte. Nu știa că, de fapt, Fernanda avea groază de febră, alta decât aceea cu care se obișnuise și care oscila între trei­zeci și șapte și unu și treizeci și șapte și cinci.

Într-o zi când s-a dus la Fernanda a găsit-o în pat.

— Domnișoara e bolnavă, l-a vestit menajera, venind să-i deschidă.

(Mama Fernandei murise de aceeași boală.)

— Dar ce are?

— Dumneata parcă nu știi.

— Nu știu!

— Chiar nu știi?

— Nu știu. Aseară nu avea nimic.

Menajera l-a privit lung, compătimitor. Dar tot nu i-a spus adevărul. Îi interzisese domnul Louis. Îi interzisese și Fernanda.

Când l-a văzut, Fernanda a izbucnit în plâns.

— Dragul meu! Dragul meu!

— Ce s-a întâmplat, Fernanda?

— Am să mor, dragul meu. De acuma simt că totul s-a sfârșit.

— Nu se moare din atâta, i-a răspuns el stupid închipuindu-și că era doar gripată.

— Am să mor... Și tu ai să trăiești. Ai să trăiești și ai să iubești alte fete. Și-a încleștat degetele de umerii săi, l-a tras aproape și a început să-l sărute, așa cum nu-l mai sărutase niciodată. Îl săruta cu buzele ei incendiate și umede, cu un fel de furie care îl uimi și pe care atunci nu și-a putut-o explica. Pe urmă, istovită de efort, o podidi tușea. Tuși mult cu batista la gură. Când tușea se potoli îi arătă batista. Era roșie.

— Vezi? Acuma te-ai convins că am să mor? Tu însă, tu ai să trăiești și ai să iubești și alte fete. Și iarăși se repezi să-l sărute cu aceeași furie deznădăjduită, așa cum avea să-l sărute până în ultimele ei clipe.

— Dacă ai să mori tu, Fernanda, am să mor și eu. Nu erau cuvinte de consolare. Era convins că așa se va întâmpla.

— Îți place cum dansez, Bobi?

— Bineînțeles. Dansezi ca o profesionistă.

Dar ea nu sesiză ironia.

— Ce fel de om ești tu, Bobi?

— Adineaori parcă spuneai că sunt aparte, glumi el.

— Da, dar asta nu-mi spune mare lucru. Îmi placi mult, Bobi!

— Serios?

— Dar cel mai mult și mai mult știi ce-mi place la tine?

— Nu!

— Ceea ce ești tu și nu lași să se vadă. Ceea ce ascunzi, Bobi.

— Și ce îți vei fi închipuind că ascund?

— Te ascunzi pe tine așa cum ești tu cu adevărat.

— Asta-i bună! Scumpo, ești o fată profundă, zău așa!

— Poți să râzi de mine. Nu mă supăr.

— Nu?

— Nu!... De loc! După o pauză: Nu-i așa că te plicti­sești, Bobi?

— Aici?

— Nu, așa, în general.

— De multe ori mă plictisesc, se eschivă el.

— Și eu mă plictisesc. Teribil mă plictisesc, Bobi.

— Și, mă rog, de ce te plictisești?

— Cum să-ți explic? Mi-e teamă că ai să râzi de mine. Vezi tu, mereu mi se pare că fac exact invers decât ceea ce aș dori. Și oamenii din jurul meu la fel.

— Dar ce ți-ai dori?

— Tocmai asta-i curios, că nu știu. Mă simt ca o muzi­cantă care face eforturi să execute corect un lied, dar nu iz­butește decât să cânte fals.

— Și dacă ai izbuti să faci ceea ce ai dori, nu te-ai mai plictisi?

— Știu eu! Poate că nu m-aș mai plictisi. Dar tu, Bobi, de ce te plictisești când te plictisești?

— Nu pot să-ți explic, dragă. Așa ceva nu se poate ex­plica. Și apoi chiar dacă aș încerca cred că nu ai pricepe.

— Nu sunt o proastă, Bobi, să știi!

— Scuză-mă, n-am vrut să te jignesc. Uite, de pildă, mă plictisesc piramidele. Pricepi ceva?

— Dar tu le-ai văzut, Bobi, așa cum arată ele în reali­tate?

— Nu! Doar în fotografii.

— Atunci cum te pot plictisi dacă nici nu le-ai văzut?

— Dar ele există, știu că există. Și asta mă plictisește, în general, mă plictisește să văd cum oamenii se zbat inutil să înfrângă timpul. Precum viespea aceea din baie.

— Care viespe, Bobi?

— A, da! Tu n-ai văzut-o. Într-o zi am pregătit baia. În timp ce așteptam să se umple cada, o viespe, intrată prin fereastra deschisă, a căzut în apă. Douăzeci și trei de mi­nute – am cronometrat timpul – s-a zbătut să scape, să urce pe latura verticală a căzii. Până la urmă sleită de puteri s-a înecat. Teribil m-am plictisit atunci.

Orchestra conteni. Bărbatul gras continua să-și tamponeze chelia transpirată cu batista făcută ghem iar femeia cu dia­mante false în găurile urechilor să râdă mereu. Extraordinar cum sunt în stare unele femei să râdă cu atâta poftă, pentru toate prostiile!

— Eu am să mor... Tu însă Bobi ai să trăiești și-ai să iu­bești alte fete.

Cum îl mai săruta în felul acela ciudat, răutăcios, parcă să se răzbune pe el.

— Dacă mori tu, Fernanda, am să mor și eu.

Fernanda muri, dar el nu și-a pus capăt zilelor, așa cum crezuse, sincer, că se va întâmpla. Fernanda muri în ziua când, pentru prima dată, pe străzile orașului își făcură apa­riția uniformele brune ale trupelor hitleriste. Cortegiul fu­nebru solemn și somptuos străbătea încet strada Regală. Fan­fara cânta marșul funebru din „Eroica”. Pierdut printre domnii și doamnele ce mergeau în spatele dricului alb, se afla și Bobi. Exceptând pe domnul Louis și pe menajeră, doar durerea lui era sinceră. Durerea și disperarea lui. Ceilalți toți, în ciuda minei de circumstanță, discutau de-ale lor, vorbind destul de tare, fiindcă vocile li-erau acoperite de alămuri. „Uite nemți!” atrase atenția vecinului său doamna tânără din dreapta sa. „Cred că vom avea război, draga mea”. „Dacă va fi, sper că tu te vei aranja, Jorj?” „Sper.” „Dar băiatul acela cine-i? Face parte din familie?” întrebă doamna cea tânără. „Întrucâtva, draga mea, întrucâtva”, răspunse domnul de brațul căruia se agățase interlocutoarea lui, zâmbind cu sub­înțeles, dar numai o clipă fiindcă imediat își aduse aminte că însoțea un cortegiu funebru, și nu se cădea să se arate bine dispus, cum de fapt era. „Vreo rudă săracă, Jorj?” „Amantul Fernandei, dragă.” „Jorj, a avut fetița un amant?” „Privește-l, draga mea, băiatul acesta, adolescentul acesta a fost amantul Fernandei. Mă mir că nu ai aflat până acum.” „Sigur, sigur, Jorj?” „Pe onoarea mea!” „Tu, Jorj, știi că băiatul e drăguț?” „Draga mea, dacă te interesează, acum, după moartea Fernandei, tânărul a devenit disponibil...” „Nu fi coșon, Jorj!”

De câte ori își amintea de înmormântarea Fernandei vedea pe doamna al cărei nume nu-l aflase niciodată, pe domnul care purta numele de Jorj, vedea pe cei trei ofițeri hitleriști ce priveau cu o nepăsare disprețuitoare cortegiul funebru și auzea parcă aievea acordurile marșului funebru. Acum, peste acordurile reactualizate de amintire, se suprapuse galimatiasul muzical al unui twist. Dar numai pentru câteva clipe. Pe urmă biruiră acordurile din amintire: „Marcia funebre”. „Ce fru­moasă înmormântare!” exclamă încântată doamna care pără­sea cimitirul la brațul domnului Jorj. Cu o grabă pe care nimeni nu căuta s-o ascundă, întreaga asistență se eclipsă după ce primii bulgări de pământ începură să cadă peste si­criul alb. Mai târziu, când terminară treaba, plecară și groparii. Și când nu mai rămase nimeni, liniștea se așternu din nou peste întinderea cimitirului. El rămase, doar el, privind mormântul proaspăt, fără să verse o lacrimă. Prea era atotstăpânitoare durerea în ființa sa ca să poată plânge. Bine că plecaseră toți, până și tatăl Fernandei, care, oricum, îi arătase tot tim­pul o oarecare bunăvoință. Cât fuseseră ei, aici, și mai înainte tot drumul, se simțise prost, un tolerat printre toți domnii îmbrăcați în haine negre, printre toate doamnele acelea, multe frumoase, mirosind tulburător a parfum care îi amintea de parfumul Fernandei, toți și toate dintr-o lume care nu era a lui. Acum însă, când ei plecaseră, desigur nu se va mai simți stânjenit, intimidat, rușinat că uniforma rămasă mică era de­colorată și lustruită, că pantofii aveau tocurile scâlciate și că, cel mult într-o săptămână, mama va trebui să-i dea la pinge­lit, iar el în ziua aceea va fi obligat să lipsească de la școală fiindcă alții nu mai avea. Dar fu numai o iluzie că după ple­carea celorlalți – floarea negustorimii din oraș – nu se va mai simți prost. Ei plecaseră, dar și această parte a cimitirului, unde fusese înmormântată Fernanda, aparținea tot lor, era un colț tot din lumea lor, nu însă a celor vii, ci a acelora că­lătoriți de pe lumea aceasta. Nu mai erau prezenți – ple­caseră! – domnul Jorj, doamna tânără care spusese despre el că este drăguț, ceilalți domni, toți cu magazine pe strada Regală, celelalte doamne, toate elegant îmbrăcate și cu bi­juterii pe ele. Da, ei plecaseră, dar erau prezente monumen­tele funerare, de jur împrejurul său, cele mai multe din mar­mură neagră, câteva din marmură albă, toate impunătoare, arogante, distante, cum arogantă și distantă le fusese exis­tența. Din dreapta, de pe o cruce înaltă de marmură neagră îl privea dintr-o fotografie emailată un domn în uniformă de general, strânsă pe corp să-i plesnească, cu mustăți și fa­voriți până la lobul urechilor; din stânga, fotografia unei doamne tinere cu părul blond ale cărui bucle îi acopereau grațios umerii; din față, din spate, se uitau la el domni și doamne, care aparținuseră unei alte lumi decât a lui, lumii domnului Louis, a domnului Jorj și a celorlalți, și care ținuseră neapărat, ca și după moarte, să rămână tot împreună, numai ei între ei, aici în locașul morții, la fel cum ținuseră cât timp fuseseră în viață, să locuiască pe anumite străzi, ale lor în exclusivitate, să nu care cumva să se amestece cu prostimea. Domnii și doamnele acestea morți și moarte mai de mult sau de curând îl intimidau, îl făceau să se simtă la fel de prost cum se simțise cât timp umpluseră această parte a cimitirului, mai adineaori, rudele sau numai cunoscuții lor încă în viață. Pre­zența monumentelor funerare distante, somptuoase îl împiedi­cau să se dăruie durerii care era în el fără de margini. To­tuși mai rămase fiindcă atunci când se pregătea să plece, dintr-o dată a început să cânte o ciocârlie, poate în cimitir, poate în vreun salcâm din dumbrava ce se întindea imediat în spa­tele cimitirului. Și el, care până a nu începe să cânte ciocârlia nu fusese în stare să verse o lacrimă izbucni dintr-o dată în plâns, în hohote amare de plâns, așa cum nu mai plânsese niciodată. A plecat abia când începură să se târâie umbrele. Părăsind cimitirul porni, direct peste câmpuri, spre Dunăre. Pașii l-au dus însă acasă. N-a avut curajul să moară. Pe urmă, în zilele ce au urmat, i-a fost mai ușor. I-a fost mai ușor fiindcă își făcu obiceiul să retrăiască prin amintire toate clipele petrecute cu Fernanda. „Vezi, eu am să mor. Tu însă ai să trăiești și ai să iubești alte fete.” „N-am să mai iubesc pe ni­meni, Fernanda! Cât am să trăiesc n-am să mai iubesc pe ni­meni.” „Să nu mai iubești, Bobi, jură-mi!” „Îți jur, Fer­nanda!” „Dacă ai să mai iubești o altă fată, să știi că am să mă transform în strigoaică și am să vin noaptea să-ți sug sângele. Și ție și ei, până când n-are să mai rămână în voi pi­cătură, ca să muriți.” „N-are să trebuiască să te faci strigoi, Fernanda. Niciodată, ți-am spus, n-am să fiu în stare să mai iubesc.” Mai târziu după vrei doi ani, când i-a plăcut o altă fată și ea l-a plăcut pe el, în prima noapte, dar și în cele ur­mătoare, după ce a sărutat-o și după ce a mângâiat-o, noaptea, în pat, acasă, amintindu-și de amenințarea Fernandei, i-a fost teamă ca nu cumva ea, văzând că și-a călcat jurământul, să se transforme în strigoaică și să vină să-i sugă sângele. „Vezi, Bobi, eu am să mor. Tu însă ai să trăiești și ai să iubești alte fete.” Abia când i-a spus cuvintele astea a înțeles tâlcul săru­tărilor ei atât de altfel, parcă dușmănoase. Fernanda era invi­dioasă că avea să-i supraviețuiască. Fernanda îl ura că el era sănătos și că ea avea să moară. Și fiindcă îl invidia, fiindcă voia să nu-i supraviețuiască, îl sărutase cu disperare și ură dorind cu tot dinadinsul ca prin sărutarea ei să-i transmită boala. Dându-și seama de aceasta n-a urât-o. N-a urât-o nici mai târziu, după vreo șase luni, când a observat că strădania pe care o depusese Fernanda de a-l îmbolnăvi începuse să dea roade. Transpira noaptea. Obosea fără motiv. Tușea sec. Avea deseori febră. „Acuma, mamă, cred că ar trebui să mă duci la doctor. Nu prea mă simt în apele mele.” Medicul l-a auscultat, i-a făcut câteva radiografii. Când s-a dus cu mamă-sa după rezultat, acesta i-a spus: „Cu băiatul nu-i bine de loc, femeie. Musai să-l trimiți la munte. Câteva veri în șir. Altfel să știi că-l pierzi”. Norocul lui a fost că avea o mătușă la Bran. Altfel s-ar fi prăpădit fiindcă mamă-sa nu avea bani să-l țină undeva la munte. A stat la Bran patru luni. Aerul și hrana bună i-au priit. Când s-a reîntors de acolo, medicul s-a mirat că se vindecase atât de repede.

— Bobi, nu te superi dacă mai cer un whisky?

— Ospătar, încă un whisky și fă socoteala.

— Mergem, Bobi? îl întrebă fata după ce își bău whisky-ul.

— Mergem, bineînțeles. Totuși dacă vrei, se poate să mai rămânem.

— Nu, să mergem.

Plecară. Fata al cărei nume îl uitase îl luă de braț. Era târziu, spre dimineață. Străzile erau goale. Un cocoș începu să cânte. Dar nu găsi imitatori. Cântase pesemne un cocoș care suferea de insomnie. Casele din cauza întunericului destrămat apăreau și dispăreau ca niște năluci... Mirosea a praf... Pe­semne abia de curând fusese măturată strada. Din cauza lu­minii unui felinar, i se păru că pe sticla unei ferestre niște copii lipiseră, pe toată suprafața ei, o bucată de celofan argin­tiu... Poarta de la stradă a unei case, întredeschisă și prinsă numai într-o singură balama, părea un chefliu aplecat să vo­mite... O pisică, drept în mijlocul străzii, simulând o stare de somnolență, pândea probabil un șobolan, care sigur nu avea de unde altundeva să iasă decât din gura de canal uitată des­chisă de vreun lucrător distrat... Un bețiv dormea culcat lângă un gard și sforăia cu intermitență pe nas... O măturătoare îm­pungea grăbită tomberonul gol care suna de parcă pe aproape se descărca o basculantă cu pietriș... Cerul era lăptos și stelele, câte se mai vedeau, păreau doar niște stropituri de bi­dinea...

— De ce taci tot timpul, Bobi? La ce te gândești?

— La timp.

— La ce? întrebă ea cu neîncredere.

— La timp.

— Dar ce ai tu cu timpul? Ce ți-a făcut ție timpul?

Naivitatea și ignoranța ei îl înduioșară. Își petrecu brațul pe după mijlocul ei și o sărută pe obraz.

— Ești delicioasă, draga mea.

— Dar ce ți-a făcut timpul? se încăpățână ea.

— Nu pot să-ți spun. E un secret. Dacă ți-l spun, ai să începi să te gândești și tu la el și eventual ai să-l urăști. Crede-mă, e mult mai bine să-l ignori cu desăvârșire. Mai de­vreme sau mai târziu te va sili el să-ți amintești că există.

O sirenă spintecă liniștea nopții. O cisternă roșie trecu în goană. Apoi încă una. Pompierii!... Undeva ardea... Liberându-și brațul din strânsoarea femeii, Bobi o rupse la fugă după ultima cisternă.

— Bobi, unde fugi? întrebă femeia luându-se după el. Stai că vin și eu.

Dar Bobi cotise de mult după primul colț. Femeia se opri gâfâind, descumpănită. De ciudă izbucni în plâns. El continua să alerge. Ultima cisternă nu se mai vedea. În definitiv, de ce fugea? În casa care acum ardea în nici un caz nu putea fi Dana. Și oftând începu să meargă cu mersul său obișnuit.

Dana! Existase ea în realitate, sau numai într-un coș­mar? Dacă a visat? Nu, n-a visat! N-a fost un coșmar. Dana!... Noapte... „Ajutor!... Ajutooor!” Pe strada pustie se deschid ferestre și capete speriate privesc în lungul străzii. De undeva se strigă după ajutor. „Foc!” Miroase a ars. E o voce de femeie. O voce rugătoare, o voce deznădăjduită. Dumnezeule, într-o casă care a luat foc o femeie se află în pericol să ardă de vie. Bobi a încremenit locului. Vede fără să vadă efectiv, doar cu închipuirea, o femeie arzând ca o torță. Și deodată, de data asta într-aievea, flăcările izbucnesc la parterul unei case de peste drum. „Ajutooor!” Sus, la o fereastră, o fată se roagă să fie salvată. Limbi mari de flăcări se întind lacome să lingă minunea albă care sus, în cadrul fe­restrei, își frânge mâinile deznădăjduită. Parterul e acum o mare de flăcări. Bobi privește flăcările făcând sforțări disperate să alunge imaginea din închipuire, a femeii care arde asemenea unei torțe. Chipul fetei de la fereastră, violet, lumi­nat de flăcările violete îi amintește de Fernanda. Tot atât de deznădăjduită și înspăimântată de moarte fusese Fernanda în ultimele ei clipe. „Ajutoor!” „Nu te teme, Fernanda, urc imediat până la tine. O scară, oameni buni! Repede o scară!” Cineva aduce o scară. El o ia repede și o reazemă de zid. Flăcările încep s-o lingă. Curând va începe să ardă. Dar lui nu-i pasă. Urcă. Urcă mereu. Flăcările se gudură, lingându-i hainele, fața. „Ajutoor!” Fata întinde brațele către el. „Într-o clipă sunt la tine, Fernanda”. „Mai repede, mă înăbușă fumul”. „Acuși!... Acuși!...” Bobi o prinde în brațe fiindcă scara nu ajunge până sub fereastră. Coboară apoi. O femeie cu părul alb învelește trupul Fernandei într-o pătură cărămizie, trup care, la lumina violetă a flăcărilor, își dezvăluie frumusețea prin transparența cămășii de noapte. „Dana, mulțumește lui Dum­nezeu că ai scăpat. Și dumnealui, bineînțeles”. „Va să zică Dana o cheamă”. Mai apucă să audă clopotul de la cisterna pompierilor, pe urmă se prăbuși. Se clătină și se prăbuși. Acum, când fata era salvată, voința îl părăsi. Mai adineaori, în timp ce cobora pe scară, cu fata în brațe, hornul se năruise și cărămizile începură să alunece pe planul înclinat al acope­rișului. O cărămidă îl lovi în umăr, alta în cap, alta după ceafă. O clipă crezu că își va pierde cunoștința, că se va pră­buși și, o dată cu el, fata pe care o salvase din flăcări. Făcu sforțări disperate să nu leșine. Ce Dumnezeu, o salvase de flă­cări ca să moară strivită de dalele caldarâmului? Nu, în nici un caz nu trebuia să leșine. Continua să coboare, strângând în brațe fata, și avea senzația că nu el coboară, ci scara singură, în spirală, într-un fel de vârtej care îl amețea și mai tare. Îl amețea, dar trebuia neapărat să reziste, să nu leșine mai înainte de a ajunge jos. Când, în sfârșit, picioarele atinseră pământul, voința îl părăsi. Și-a revenit după două săptămâni într-un pat de spital.

Și, ciudat, dintr-o dată retrăi întâmplarea din anii copilăriei. Pe atunci tatăl său încă mai era în viață. Tatăl său fusese un mare meloman. Setea de muzică și-o satisfăcea ascultând discuri. Nu existase o plăcere mai mare pentru el decât atunci când, economisind leu cu leu, putea să cumpere vreun disc. Se întorcea acasă cu chipul radiind de o mare bucurie, cu ochii strălucind de nerăbdare. Bobi nu și-l putea reaminti decât cu chipul pe care îl avea când venea acasă cu un disc abia cumpărat. Era atât de mulțumit, atât de vesel, încât, deși nu era de loc o fire expansivă, își săruta nevasta din prag, iar lui Bobi îi zbârlea părul. Se dezbrăca repede, așeza scaunele în semicerc în fața măsuței pe care se afla patefonul, îi poftea să se așeze, și punea discul. Asculta transfigurat. Din când în când se uita la ei să se convingă dacă, la rândul lor, gustau muzica.

...Și într-o noapte s-a întâmplat nenorocirea. Dormeau toți trei, somn greu, fiecare din alt motiv. Atunci au auzit mai întâi niște bătăi în geam pe urmă o voce care striga: „Ei, treziți-vă, arde casa pe voi!” S-au trezit și au ieșit în curte. Acoperișul ardea. Era o mare de flăcări. Priveau neputincioși cum arde bârlogul lor și, o dată cu el, sărăcăciosul lor avut. Și cum privea așa, deodată Bobi și-a amintit că cele două cutii cu discuri fu­seseră uitate în casa care ardea. Discurile la care tatăl său ținea mai mult ca la lumina ochilor. Atunci, fără să mai stea o clipă pe gânduri, a țâșnit de lângă mama sa și s-a repezit îna­poi în casă. Din cauza fumului, din cauza buimăcelii și a dis­perării, ai lui nu l-au observat. A răzbit printre flăcări până în „odaia curată”, a luat de pe garderob cele două cutii și cu ele în brațe, strângându-le tare ca să nu le scape, a izbutit să iasă afară doar. numai cu câteva clipe mai înainte de a se nărui acoperișul. Puțin a lipsit ca o bârnă aprinsă, prăbușindu-se, să-l prindă sub ea, strivindu-l. Clătinându-se, orbit aproape de fum, strângând în brațe cutiile, s-a îndreptat spre tatăl său: „Tată, discurile...” Avea atunci nouă ani.