Doamna cu voaleta din Balt Orient Expres

1
IMPOSIBILA DISPARIȚIE DIN EXPRES

Locotenentul major Picioruș era treaz! În cușeta lui, culcat pe spate, încerca să doarmă. Putea să fure două ore bune de somn, fiindcă până la Cluj, unde urma să coboare „doamna cu voaletă”, mai erau exact două ore și treizeci de minute. Așa a poreclit-o încă din prima clipă când a văzut-o la Episcopia Bihorului. Balt Orient Expresul intrase în gară la orele douăzeci și trei și cincizeci și șapte de minute, și la ora aceea, în marea lor majoritate, călătorii veniți de peste graniță dormeau duși; mai ales cei din vagoanele de dormit. Lui Picioruș i se rezervase cupeul de lângă cabina însoțitorului de vagon. Acela în care se afla doamna cu voaletă era al patrulea. Asta însemna că-i despărțea doar un singur cupeu, ocupat de o pereche de nemți, amândoi foarte tineri și foarte guralivi, mai ales femeia, care avea o voce puternică și care pronunța cuvintele într-un mod ciudat, de parcă ar fi fost profesoară de dicțiune. Sporovăiseră până mai adineauri, dar acum se potoliseră.

Cât timp trenul fusese oprit la punctul de frontieră, pentru controlul documentelor de călătorie și al bagajelor, vagonul se trezise. Călătorii, toți în pijamale, cu ochii cârpiți de somn, prezentaseră pașapoartele sau răspunseseră vameșilor care, amabili, îi crezuseră pe cuvânt, fără să controleze vreun bagaj. Picioruș, care se ținuse aproape de vameș, putuse arunca măcar o privire în fiecare cupeu; așa că se convinsese personal că toți călătorii se aflaseră în pijama, și abia treziți din somn. Toți? Toți, cu excepția ei, a doamnei cu voaletă. La ora aceea târzie, doar cu trei minute înainte de miezul nopții, doamna cu voaletă încă nu chemase însoțitorul de vagon să-i pregătească patul pentru noapte. Cupeul ei avea așternutul strâns și îngrămădit în cușeta de deasupra – liberă – în timp ce aceea de jos era transformată în canapea, o canapea cu pluș albastru, inegal decolorat. Călătoarea din acel cupeu stătea picior peste picior și fuma. A răspuns la întrebările vameșuluicu amabilitate, a schițat un zâmbet fermecător, când acesta s-a înclinat la plecare, pe urmă a întors capul cu nepăsare să privească bezna de afară, străpunsă, ici-colo de luminile anemice ale felinarelor din gară. Atunci i-a spus Picioruș pentru prima dată „doamna cu voaletă”, fiindcă femeia din cupeul acela, spre deosebire de călătorii din celelalte cupee – de altfel ca și cei din cupeele altor vagoane de dormit, care în clipa când trenul oprise în gară dormeau sau se pregăteau să se culce – părea că se și pregătise să coboare, deși până la stația terminus, din punctul ei de vedere stație terminus, – Cluj – mai erau încă două ore și patruzeci și opt de minute. Era îmbrăcată într-o rochie de mătase de culoare bleumarin, și pe cap purta o pălărie excentrică, un fel de tocă-tricorn, acoperită cu o voaletă azvârlită pe deasupra, parcă din întâmplare, dar care, în realitate, era aranjată în mai multe falduri măiestrit prinse. O margine a voaletei atârna peste frunte și față, până aproape de buza inferioară. Din cauza voaletei, Picioruș nu putea să vadă decât gura cu buze roșii și foarte umede, precum și bărbia voluntară. În schimb avusese timp să admire bustul superb ca al Raquelei Welsh, și coapsele prelungi ca ale regretatei Marilyn Monroe.

Picioruș stătea culcat pe spate, voia să doarmă, dar nu izbutea. Descoperindu-se cu mâinile la piept și culcat pe spate, asemenea unui mort pe catafalc, se răsuci pe partea dreaptă, convins că acum va putea adormi. Nu suferea să doarmă pe spate și dacă, involuntar, în timpul somnului, își lua această poziție visa de fiecare dată ceva urât și se trezea. Îi era neplăcut să doarmă așa, acum îi era neplăcut, dar în copilărie îi fusese groază, fiindcă de fiecare dată când se descoperea culcat pe spate și cu mâinile cruce la piept, își amintea de moșul său Vanghele, mai exact de năpasta care se abătuse peste răposatul moș Vanghele. Era prima noapte de priveghi. Moș Vanghele murise în timp ce se întorcea, înspre ziuă, acasă cu trăsura, fiindcă era birjar. În tot orașul nu mai exista alt birjar, așa cum nu mai existau nici lampagiii și nici vânzătorii ambulanți de pistil de caise și lucum. Moș Vanghele era singurul reprezentant al breslei birjarilor, toți ceilalți, numeroși până de curând, se reprofilaseră, întrucât meseria devenise, din cauza concurenței automobilului, nerentabilă. Numai moș Vanghele se încăpățâna să nu renunțe la trăsura lui cu arcuri plesnite, la căluții lui costelivi, cu ochii atât de triști, încât domnul Metaxa, patronul tipografiei „Litera” spunea: „Când văd cât de triști sunt caii lui Vanghele, mi se face lehamite de mine. Ei suferă pentru condiția lor de animale, pe când eu, nesimțitul, nu sufăr pentru condiția mea omenească, deși ar trebui ca lucrurile să se petreacă exact invers, fie și numai pentru faptul că eu știu precis că într-o zi voi muri, pe când gloabele lui Vanghele habar nu au“.

Faptul că Vanghele încă supraviețuia concurenței se datora, în primul rână, domnului Papatrehas, proprietarul marelui magazin de coloniale en-gros „Papatrehas-Fiu”, care obișnuia să se îmbete de două ori pe lună, la cincisprezece și la treizeci – între orele doisprezece și nouăsprezece – și care de fiecare dată când se întâmpla așa, se urca în trăsura lui moș Vanghele și se ducea la cimitir să aprindă o luminare, mare aproape cât un lampadar, la un anumit mormânt, străjuit de o simplă cruce de piatră, fără nicio inscripție pe ea. După aceea se întorcea acasă, tot cu trăsura lui moș Vanghele, și se culca. Bacșișurile pe care moș Vanghele le primea la fiecare cincisprezece și treizeci ale lunii erau atât de substanțiale, încât îi dădeau posibilitatea să supraviețuiască concurenței. Și a supraviețuit până în dimineața când a murit subit pe capra trăsurii, în timp ce se întorcea acasă, în mahalaua Băligoși. Și dacă a murit, a scăpat hățurile din mână, dar n-a căzut din trăsură, ci numai s-a rostogolit de pe capră în spate, acolo unde stăteau clienții. Caii, poate fiindcă au simțit că stăpânul lor nu mai este, sau poate fiindcă or fi simțit moartea luând pe capră locul lui moș Vanghele, s-au speriat și au rupt-o la fugă, ca înnebuniți. Au fugit și au tot fugit, au năvălit în goană în grădina publică și nu s-au oprit decât la buza râpei pe unde coborau copiii jos, în port. S-au oprit, însă prea brusc… Trăsura a venit peste ei și s-au prăbușit jos, în râpă, cu trăsură cu tot.

De acolo, cei care s-au întâmplat să fie martori la accident, doi elevatoriști ce lucrau în docuri, l-au pus pe moș Vanghele într-o foaie de cort și l-au adus acasă. Mătușă-sa Anica, a spălat cu mâna ei mortul, l-a îmbrăcat în hainele de duminică și l-a culcat intr-un sicriu ieftin de brad. La priveghi, au venit câteva femei din mahala. Dar după miezul nopții au plecat toate, una câte una. Au rămas doar el și mătușă-sa Anica. Dar și pe ea, istovită de oboseală și emoție, a furat-o somnul. Și a rămas doar el treaz, să aibă grijă să nu se strâmbe vreo lumânare și să ia foc hainele mortului. La început nu i-a fost frică. Moș Vanghele părea că doarme, și doar nu pentru prima dată se întâmpla să-l vadă dormind. Cât fusese în viață, moș Vanghele avusese un somn adânc, și mătușă-sa nu o dată îi spusese, că „Vanghele are somn greu ca al morților, de te cuprinde spaima, când îl privești”. Și acum, tot privindu-l cum doarme un somn nu ca al morților, ci somnul adânc al morții, deodată l-a cuprins frica, una atât de irațională, încât a început să țipe, de a sărit mătușă-sa ca arsă din somn.

Degeaba, nu putea adormi. Trenul gonea prin noapte, parca înnebunit și el de spasmele nopții, ca pe vremuri caii lui moș Vanghele. Dacă tot nu putea dormi, încercă să-și aducă aminte cum arătase pe vremuri moș Vanghele, dar nu izbuti. În schimb o văzu pe doamna cu voaletă foarte de aproape, ca și când, printr-o minune, ea izbutise să vină în cupeul lui. O vedea așa cum îi apăruse în momentul când vameșul deschisese ușa cupeului și când el, Picioruș, fără un motiv special, simțise nevoia să înghită de două ori la rând saliva, devenită dintr-o dată foarte abundentă: stând picior peste picior pe canapea, întoarsă cu fața spre ușa deschisă a cupeului, și privind la vameșul politicos cu ochi pe care ei nu-i puteau vedea din cauza voaletei, cum nu-și puteau da seama nici dacă era frumoasă sau, mai degrabă, cât de frumoasă era. Toate bagajele, două valize, erau pregătite pentru control, descătărămate și întredeschise – trudă inutilă, deoarece vameșul avea ordin să nu i le controleze – în timp ce pe măsuța de lângă fereastră sacoșa de voiaj părea un animal straniu și decapitat. Fără îndoială, vameșul dorise să vadă cum arăta la față călătoarea ciudatăcare, asemenea unei țărănci nu prea umblată cu trenul, era gata pregătită să coboare cu aproape trei ore înainte de a sosi la destinație, și probabil fusese decepționat că ea nu-și ridica voaleta. Picioruș însă nu manifestase o asemenea curiozitate. Deși n-o văzuse la față, știa cum arată. Știa, fiindcă ofițerul grănicer, care strânsese pașapoartele pentru a le viza, i-l prezentase pe acela al doamnei cu voaletă și, câteva clipe, privise atent fotografia. Fotografia unei femei aproape frumoasă pentru el, Picioruș, poate cu adevărat frumoasă pentru altcineva, care nu știa cine este ea în realitate.

Acum, când se chinuia să doarmă și nu izbutea, acum când închipuirea i-o proiecta atât de aproape, n-o vedea, la fel ca în fotografie, ci cu voaleta acoperindu-i fața și simțea–ciudat! – aceeași curiozitate pe care sigur o simțise și vameșul. Iarăși se răsuci, furios că somnul refuză să-l adoarmă. Doamna din cupeul patru continua să-l privească de sub voaleta ei albastră și să-i surâdă, așa cum probabil surâsese vameșului când acesta o salutase, pregătindu-se să se retragă fără să arunce măcar o singură privire celor două valize din piele fină și galbenă, care așteptau întredeschise, ca două guri căscate de aligatori.

„Parcă aș fi un boboc”, își spuse Picioruș, recunoscând, fără să-i facă mare plăcere, că era un pic emoționat. Și, după părerea sa, n-ar fi trebuit să fie. Primise însărcinări mult mai grele decât aceasta și se descurcase destul de bine. De altfel, misiunea, în sine nu fusese de loc dificilă. Șeful său, maiorul Radu Mănăilă, îi spusese la plecare:

— O iei în primire la frontieră și o conduci până la Cluj. Din gară, vor avea grijă de ea cei de la județeană. Dumneata ai să aștepți acolo, la sediu, ordinele mele. Presupun că, după vreo zi-două, va trebui s-o conduci aici, la București, fiindcă nu-i exclus ca popasul la Cluj să fie doar un fel de haltă de ajustare.

Da, chiar așa spusese maiorul Radu Mănăilă: o vei „conduce”. Un cuvânt aproape inofensiv, neutral. Totuși, din felul cum rostise cuvântul, dar, mai ales din privirea gravă în care îl învăluise doar o clipă, Picioruș înțelesese că misiunea ce-i fusese încredințată era deosebit de importantă.

— Și cum o voi recunoaște, tovarășe maior? întrebase el.

— După pălăria cu voaletă albastră.

— Asta-i tot?

— Tot, Picioruș.

De la București până la Oradea călătorise cu avionul, iar de la Oradea până la Episcopia Bihorului cu o mașină. Balt Orient Expresul sosise fără întârziere și, în clipa în care locomotiva intrase în stație, Picioruș răsuflase ușurat. Urcase în vagon împreună cu un ofițer grănicer. Un alt ofițer, acela care strânsese pașapoartele, îi făcuse semn că persoana pe care o căuta se afla în cupeul patru. Cu toate acestea, vroise să se convingă personal. Abia după aceea, coborând în stație, răsfoise, în biroul grănicerilor, și pașaportul doamnei cu voaletă.

După datele înscrise în el, doamna cu voaletă se numea Matilde Healy, avea treizeci de ani, un metru și șaizeci și opt înălțime, era blondă, culoarea ochilor căprui, nasul și bărbia potrivite etc., etc. Pașaportul purta stigmatele a o mulțime de vize, ceea ce dovedea că doamna cu voaletă călătorise foarte mult, prin Europa și peste Ocean. Și tocmai fiindcă atât de mult călătorise, părea ciudat că se pregătise să coboare cu aproape trei ore mai înainte de Cluj. Ciudat doar dacă nu era o ființă excentrică, așa cum sunt de obicei persoanele ce călătoresc fără companie. E drept, ele sunt, în general, femei mai în vârstă, dar nu era de loc exclus ca doamna cu voaletă, în ciuda celor treizeci de ani ai săi, să constituie o excepție, și să-i placă să călătorească de una singură, fără să se simtă părăsită, ca o coadă de mătură uitată după ușă.

De la Episcopia Bihorului până la Oradea, Picioruș stătuse de vorbă pe culoar cu însoțitorul vagonului. Băuse o „Pepsi” și mâncase niște biscuiți, fiindcă nu cinase și i se făcuse foame. De la însoțitorul de vagon, Picioruș aflase că doamna cu voaletă se urcase la Budapesta, dar că venea de la Viena sau, în orice caz, biletul ei de călătorie fusese emis acolo, pe ruta: Viena – Budapesta – Episcopia Bihorului – București. Va să zică șeful său avusese dreptate când prepusese – presupusese sau deținea informația? – că pentru doamna cu voaletă Clujul nu reprezenta decât o „haltă de ajustare”. La Budapesta, când se urcase în tren, doamna cu voaletă îl anunțase că va întrerupe călătoria la Cluj și îl rugase s-o anunțe cu un sfert de oră mai înainte de a intra trenul în stație. Precizase: cu un sfert de oră, nu mai devreme, fără să explice motivul.

„Dar, tovarășe, nu eram la primul meu voiaj peste graniță, pentru ca excentricitățile călătorilor, în special ale călătoarelor, să mă mai mire”.

La rândul său, nici Picioruș nu fusese de loc surprins auzindu-l pe însoțitorul de vagon făcând remarca de mai sus. Chiar de la primele cuvinte își dăduse seama că avea de-a face cu un tip deștept și un bun cunoscător de oameni. Îl găsise chiar prea deștept, din care motiv, la capătul conversației, de altfel scurtă, Picioruș simțise pentru interlocutorul său un pic de antipatie. Însoțitorul de vagon fusese dotat de natură cu acel fel de deșteptăciune care îi împinge pe unii oameni cu o moralitate dubioasă ca, socotindu-i pe toți ceilalți mult mai proști decât ei, să caute să profite de pe urma prostiei lor.

Desigur, faptul că el, Picioruș, se urca în tren chiar de la punctul de frontieră fusese pentru însoțitor un indiciu că avea de a face nu cu un fiecine. Dar însoțitorul a putut presupune că era un „ștab” – expresie des utilizată – fie grănicer în civil, fie vameș, venit în control, în niciun caz nu avea vreun motiv să creadă că prezența sa în tren se datora faptului că îl interesa în mod deosebit o anumită persoană aflată într-unul din cupeele vagonului. Și cu toate acestea, însoțitorul bănuise adevărul. Ori tocmai aceasta îl deranjase pe Picioruș, și acesta fusese motivul care îl făcuse să ajungă la concluzia că însoțitorul de vagon era mai deștept decât ar fi trebuit să fie.

Se foi din nou în așternut, amintindu-și toată conversația, care durase șaisprezece minate, adică exact cât îi trebuise expresului să ajungă de la Episcopia Bihorului la Oradea:

— „Pepsi” ai?

— Cum să nu. Doriți?

— Da.

— O beți aici sau la dumneavoastră?

— Aici!

— V-o torn în pahar.

— Mulțumesc. Dă-mi și niște biscuiți.

Însoțitorul de vagon avea o privire șmecheră, să deschidă cu ea, de la distanță, un seif.

— Vă rog, biletul dumneavoastră.

— Poftim.

Se uită o clipă la bilet cu ochii lui de șperaclu.

— Mergeți numai până la Cluj.

— Numai.

— Cupeul dumneavoastră nu-i cel mai bun. E cam pe osie. Dacă vreți, vă dau altul, că vagonul e aproape gol. Nu sunt ocupate decât patru cupeuri. Adică, cinci cu al dumneavoastră.

— Nu! Mulțumesc! Sunt obosit și sigur am să adorm imediat ce am să pun capul pe perină.

— Cum doriți. La Cluj coboară și călătoarea de la cupeul patru.

— Da?

— S-a urcat Ia Budapesta. Vine din Austria. Biletul e de la Viena.

— Cum a fost călătoria? întrebase cu ton indiferent, ca să nu rămână însoțitorul de vagon cu impresia că îl interesează în mod deosebit călătoarea din cupeul patru.

— Bine. La Berlin a plouat toată ziua. Ce ziceți de moda asta?

— Ce modă?

— Moda pălăriilor cu voaletă.

— E o modă? întrebase el naiv.

— N-ați văzut-o pe doamna din cupeul patru? Poarta o pălărie cu voaletă. Presupun că e modă.

— În voiaj, pălăriile cu voaletă s-au purtat totdeauna. E o modă care nu cade niciodată.

Habar nu avea dacă era sau nu adevărat, dar i-o spusese sentențios, ca un ghid din Veneția în exercițiul funcțiunii. Poate de aceea, însoțitorul de vagon îl privise aproape admirativ, impresionat de cunoștințele sale.

— Nu știam! Apoi, după o clipă: Dacă vreți să schimbați cupeul, cel din dreapta ei e liber.

— De ce să-l schimb? Ți-am spus că nu sufăr de insomnii.

— Am zis și eu așa.

— Când ajungem la Oradea?

— La zero și treisprezece. Adică, în vreo cinci minute. Iarăși, după o scurtă pauză: În gară la Budapesta a condus-o un domn. Mult mai în vârstă.

— Pe cine?

Ochii-șperaclu îl cercetaseră o clipă, vag ironici, pe urmă:

— Pe doamna de la patru. Domnul purta melon. Semăna cu Peter Sellers, așa cum va arăta când va avea șaizeci și cinci de ani. Am tras cu urechea, dar n-am înțeles ce vorbeau. Nu vorbeau nemțește. Nemțește o rup eu binișor.

— Dar ce limbă vorbeau? întrebase cu un aer indiferent.

— Englezește. În englezește nu știu ce înseamnă decât O.K.

— Cam puțin pentru un însoțitor de vagon al unui tren internațional.

— E o lipsă, recunoscuse, parcă ipocrit. Cu alt ton: Când domnul cu melon a coborât, arăta foarte nenorocit.

— O fi fost bărbatul ei, și probabil se simțea nenorocit că n-o însoțește în călătorie. Totdeauna soții mai în vârstă…

— Nu-i era soț.

— De unde știi?

— La un moment dat, i-a spus pe nemțește: „gnädige Frau Matilde…” [1]

— Atunci sigur nu-i era soț.

— I-a dat un buchet de flori.

— Un argument în plus. Soții nu au asemenea atenții față de soțiile lor.

— Da, dar nu știți ce a făcut doamna cu buchetul…

— Ce?

— Cum am pornit, l-a aruncat pe fereastra.

— Cel puțin n-a așteptat să iasă trenul din gară?

— N-a așteptat. Așa că domnul a observat.

— Probabil că după aceea a arătat și mai nenorocit.

— Nu! A zâmbit. Părea foarte, foarte mulțumit că doamna aruncase florile. Aș zice, chiar fericit. Dar iată că am ajuns la Oradea.

Asta se întâmplase la ora zero și cinci minute. Deci tot fără întârziere. Când trenul se oprise în stație, doamna cu voaletă îl sunase pe însoțitorul de vagon și îi ceruse să-i facă un ceai din niște plante medicinale. Plantele le păstra într-o cutie din plastic. Însoțitorul îi adusese ceaiul când trenul încă nu apucase să plece din Oradea. Doamna cu voaletă îi mulțumise și-i ceruse să revină peste zece minute să ia paharul. Exact peste unsprezece minute, însoțitorul de vagon ieșise din cupeul ei cu paharul gol în mâna stângă și cu o sticlă de whisky în mâna dreaptă, aproape pe jumătate consumată.

— Mi-a făcut cadou whisky-ul. Doriți cumva un păhărel? îl invitase însoțitorul de vagon, fiindcă Picioruș încă nu se hotărâse să intre la el în cupeu.

— Nu, mulțumesc.

Câteva minute mai târziu, îl văzuse pe însoțitorul de vagon umplând cu whisky cam până la jumătate un pahar pântecos și sorbind apoi lichidul galben-maroniu, tacticos și plescăind din limbă după fiecare înghițitură.

Și întrucât până la Cluj expresul nu mai oprea nicăieri, Picioruș se decisese să intre în cupeul său, ca să fure câteva ore de somn.

Dar iată, trecuse o oră și el încă nu izbutise să ațipească. În cupeul alăturat, perechea se trezise. Bărbatul povestea ceva cu multă însuflețire, iar femeia izbucnea din când în când în râs.

„Pe semne a visat ceva caraghios și-i povestește și ei, ca să se amuze”.

Pe urmă, brusc, în cupeul de alături se făcu liniște. Picioruș închise ochii. Dar cum îi închise, în lumea de sub pleoape o văzu din nou pe doamna cu voaletă, de data asta privind pe fereastră bezna de afară. Era conștient că, atâta vreme cât nu va izbuti s-o alunge de sub pleoape, somnul îl va ocoli. Dar oare de ce naiba nu izbutea? Și abia acum înțelese că era neliniștit. Se ridică în capul oaselor și, fiindcă o făcu brusc, se lovi cu moalele capului de somiera cușetei suspendată deasupra sa. Se lovi atât de tare, încât, câteva minute, avu senzația că se află într-un carusel care se învârte cu o viteză amețitoare.

Zadarnic își spuse că e o prostie, că nu avea niciun motiv să fie neliniștit. Cu toate acestea continua să fie. Era neliniștit de parcă sta să se întâmple o nenorocire, pe care el ar fi trebuit s-o preîntâmpine, s-o împiedice. Oare ce se petrecea cu el? Temerea sa era absurdă, nu exista niciun motiv de neliniște. Locomotiva gonea ca o bezmetică, totul era în perfectă ordine. O clipă îi trecu prin minte că neliniștea tulbure care îl invadase ar putea să însemne un fel de presentiment al unei iminente catastrofe feroviare și în așa măsură gândul îl înspăimântă, încât fără voie căuta cu privirea semnalul de alarmă. Dar imediat știu că încerca doar să se mistifice, și că, în realitate, neliniștea lui nu însemna, neapărat, presimțirea unei catastrofe. Se uita la ceas. Nu era nici măcar ora două. Totuși, de dormit în niciun caz nu-i mai ardea. Se îmbrăcă cu gesturi grăbite, dar dezordonate, tocmai din cauza nerăbdării, așa cum i se întâmplase cu ani în urmă când făcuse armata, după prima noapte dormită în cazarmă. Când termină, ieși pe culoarul pustiu, cu lumină puțină. Ușile tuturor cupeurilor erau închise și, pentru prima dată, deși călătorise în nenumărate rânduri într-un vagon de dormit, culoarul pustiu îi apăru straniu, aproape macabru, de parcă s-ar fi aflat într-un tren mortuar. Din cauza vitezei mari, vagonul se legăna în tangaj, ca o barcă de salvare în hulă. Porni spre cabina însoțitorului de vagon și, ca să-și mențină echilibrul, trebui să se sprijine cu palmele de pereții laterali. Ușa cabinei era deschisă. Însoțitorul de vagon dormea pe jumătate culcat, cu gura întredeschisă, cu șapca lui de ceferist căzută undeva pe jos. Dormea și sforăia cumplit.

Somnul adânc de om trudit și sănătos avu darul să-l liniștească într-o oarecare măsură. Totuși, nici el nu-și putea da seama de ce, se duse să încerce dacă ușa de trecere spre celălalt vagon era încuiată. Era. Străbătu întreg vagonul, ca să verifice și cealaltă ușă. O găsi și pe aceasta încuiată. De altfel, se așteptase să fie așa. Încuiatul ușilor vagonului de dormit în timpul nopții era doar una dintre sarcinile elementare ale însoțitorului. Și acum? Acum când – verificase doar – totul era în ordine? Acum, ce? Ei da, acum, devreme ce totul era în ordine, devreme ce ușile erau încuiate, devreme ce călătorii dormeau în cupeurile lor, devreme ce până și însoțitorul de vagon dormea și sforăia zgomotos ca un actor prost într-o comedie bufă, ce motiv avea să fie neliniștit? Niciunul! Se rezemă cu spatele de ușă. Culoarul pustiu, cu lumină puțină, din nou i se păru nefiresc de lung, din nou avu senzația că nu numai vagonul acela, ci întreg trenul era un tren almorții, un tren care transportacadavre, în fiecare cupeu unul sau doi morți, de la primul până la ultimul vagon, morți, numai morți, și numai un singur om viu, el, Picioruș, unicul însoțitor al acestui tren al morții, care gonea prin noapte, venind de undeva, ducându-se altundeva, într-o goană bezmetică și, în ultimă instanță, fără nicio destinație. Îl cuprinse frica, deși era perfect conștient că numai în închipuire era însoțitorul de vagon al unui tren mortuar. Clipi mărunt și se scutură involuntar, ca un câine când iese din apă, să alunge imaginea macabră din închipuire. Izbuti. Cât de caraghios fusese! Trenul morții nu exista, exista acel vagon al expresului, exista el, Picioruș, supraveghind culoarul pustiu, și exista, în cupeul al patrulea, doamna cu voaletă. Și abia acum știu că era neliniștit numai din cauza ei.

Absurd!… Fără îndoială că neliniștea lui era absurdă, în definitiv, dacă era neliniștit din cauza ei, ia să se gândească, lucid, ce anume cauză ar putea avea neliniștea, afurisita de neliniște? Categoric, niciuna! Ar fi fost normal să fie neliniștit numai dacă ar exista vreun motiv să se teamă că nu își va putea îndeplini misiunea: Adică, dacă ar fi existat pericolul să n-o poată „conduce” până la Cluj pe doamna cu voaletă. Ori un asemenea pericol nu exista. Ea se afla în tren, în cupeul numărul patru, o văzuse, cu ochii lui, la punctul de frontieră, ținuse în mână și cercetase pașaportul ei. La Oradea, unde trenul se oprise, supraveghease atent ieșirile, mai mult din obișnuință decât din teama că doamna cu voaletă ar putea să se eclipseze. Doamna cu voaletă se afla singură în cupeu și, probabil, în clipa asta, când el se neliniștea atâta, ea, sub efectul ceaiului din buruieni, calmante, ațipise, dacă nu cumva dormea dusă. Rațional găsea și alte argumente ca să se convingă că neliniștea ce stăruia în el, ca o remușcare, era absurda: Deci, dacă doamna cu voaleta se afla în tren, însemna că până la Cluj nu trebuia să-și facă niciun fel de probleme, fiindcă până la Cluj trenul nu mai oprea nicăieri. Iar din momentul când doamna cu voaletă avea să pună piciorul pe peron, însărcinarea lui lua sfârșit. Altul sau alții aveau datoria să se ocupe de ea. Categoric, da, categoric, niciun motiv de neliniște.

Câteva clipe, dar numai câteva clipe, simți un fel de ușurare, și chiar începu să se bucure că apele tulburi din el porniseră să se limpezească. Pe urmă, brusc, neliniștea, pe care o simți mai curând ca un presentiment, aproape îl gâtui. Înghiți în sec, o dată, de două ori, de mai multe ori. Se uită la ceas: mai erau șaptesprezece minute până când expresul urma să intre în gara Cluj. Și deodată se trezi vorbind tare:

„Și pe însoțitorul ăsta de vagon ce naiba l-a găsit de doarme atâta? Peste două minute trebuie s-o trezească, așa cum i-a cerut ea”.

Străbătu din nou culoarul până la celălalt capăt al vagonului. Omul dormea în aceeași poziție, incomodă cum remarcă abia acum. Din prag, îl strigă:

— Șefule, trezește-te! Acuși ajungem la Cluj.

Dar însoțitorul de vagon nici nu se clinti. Bănuiala o simți fizic, ca și când, din nebăgare de seamă, ar fi atins o sursă de curent electric. Îl apucă de umeri și începu să-l zgâlțâie.

— Hei, trezește-te! N-auzi? Trezește-te!

Însoțitorul de vagon deschise ochii, îl privi buimac, dar, neputându-se smulge din mrejele somnului, îi închise la loc. Picioruș îi cârpi o palmă, încă una, și încă una. Omul se dezmetici și sări în picioare, bâiguind:

— M-a furat somnul!… Thii, cum naiba s-a întâmplat! Pe urmă, dezmeticindu-se de-a binelea, și uitându-se la ceas: Oare cât mai avem până la Cluj?

— Ajungem în paisprezece minute. Trebuie s-o trezești pe doamna din cupeul patru.

— Aveți dreptate! Uitasem. Hm! Ce somn, domnule, ce somn! În viața mea nu mi s-a mai întâmplat să dorm așa de greu.

— Grăbește-te! se răsti la el Picioruș, mirându-se, fiindcă, ascultându-se vorbind, constatase că vocea îi tremura.

Însoțitorul de vagon își încheie tunica, fără însă să se grăbească, și ieși din cabină. Se apropie de cupeul numărul patru, urmat îndeaproape de Picioruș. Bătu în ușă cu cheia. Dinăuntru nu-i răspunse nimeni. Mai bătu încă o dată, de data asta ceva mai tare.

— Gnädige Frau, bitte…

— Deschide! țipă la el Picioruș. Deschide!

Însoțitorul avu o scurtă ezitare, dar, până la urma, se supuse. Ezitarea nu dură mai mult de șase secunde. Lui Picioruș i se păru un timp infinit de lung, timp de supliciu. În cele cinci sau poate șase secunde i se îmbrobonise fruntea de transpirație, i se uscase cerul gurii și tâmplele îi zvâcneau ca ale unui scufundător de adâncime.

Când, în sfârșit, ușa fu deschisă, Picioruș avu certitudinea a ceea ce de mai bine de o oră fusese doar presimțire: Cupeul era gol. Doamna cu voaletă dispăruse. Dispăruseră cele două valize, sacoșa. Fereastra era închisă. În scrumieră, câteva chiștoace de țigări murdărite de ruj. Atât. Însoțitorul de vagon se frecă la ochi. Literalmente se frecă la ochi, cu o înverșunare caraghioasă, ca un copil abia trezit din somn. Avea pe semne îndoieli serioase că era treaz și că doar în vis călătoarea din cupeul patru dispăruse.

În schimb, Picioruș știa că nu visa. Dispăruse pe distanța dintre Oradea și Cluj, în timp ce locomotiva înghițea, ca zmeoaica din poveste hăurile, pădurile, apele, munții, să-l ajungă din urmă pe Făt Frumos. Cum, cum de fusese posibil? Absurdul situației îl împiedica să gândească. Doamna cu voaletă dispăruse dintr-un tren care gonea cu o viteză de nouăzeci de kilometri pe oră, dacă nu și mai mult. Dispăruse din tren, împreună cu cele două valize și cu sacoșa. Ea, o femeie! De necrezut. O performanță imposibil de atins de o femeie. Atunci? Atunci ce se întâmplase cu ea? Maiorul Radu Mănăilă, șeful lui, îl învățase să nu accepte decât acele ipoteze care se susțineau din punct de vedere rațional. Ipoteza că doamna cu voaletă sărise din tren în timp ce acesta gonea cu o viteză atât de mare nu se susținea rațional.

Deci, dacă rațional lucrul acesta nu era posibil, însemna că ea încă se mai afla în tren. Dintr-un anumit motiv, numai de ea cunoscut, în timp ce el, Picioruș, se răsucea pe o parte și pe alta în așternut, chemând somnul, ea își luase bagajele și se mutase într-un alt vagon. Aceasta era explicația rațională! Era? Nu, nu era. Și nu era, fiindcă cele două uși de trecere ale vagoanelor fuseseră încuiate de însoțitor. Verificase doar și, într-adevăr, le găsise încuiate. Dar dacă atunci nu fuseseră? Dacă însoțitorul le încuiase ceva mai târziu, mai înainte de a-l fura somnul? Da, aceasta era o explicație, puțin probabilă ce-i drept, dar, în orice caz, mult mai plauzibilă decât de a accepta ipoteza că doamna cu voaletă nu se mai afla în tren. Ei bine, dacă se mai afla în tren – chiar dacă nu se afla, el tot trebuia să se convingă – nu-i rămânea altceva de făcut decât să pornească în căutarea ei. Tocmai se pregătea să iasă, când observă, pe jos, câteva picături, pe care sigur că le-ar fi remarcat încă de la început dacă incredibilul, absurdul nu l-ar fi invadat chiar din prima clipă. Se aplecă să le cerceteze și imediat nu mai avu nicio îndoială că erau picături de sânge. În sfârșit, enigma care se învăluise în absurd și incredibil, ca o indiană în sari-ul ei, începea să capete un contur ceva mai rațional: Doamna cu voaletă fusese omorâtă, cadavrul ei aruncat peste fereastră, iar valizele fuseseră șterpelite de ucigaș, care apoi dispăruse fără să fi fost observat de însoțitor.

Acum, când exista o explicație rațională, Picioruș își regăsi stăpânirea de sine, energia care îl caracterizau. Senzaționalul absurd al întâmplării îi paralizase inițiativa, așa cum șarpele își paralizează victima.

— Închide cupeul.

Însoțitorul de vagon se execută. Mâna îi tremura. Era palid, speriat.

— Tovarășe șef – era formula pe care o auzise în nenumărate rânduri și în diverse împrejurări – eu n-am nicio vină. Să nu mă nenorociți, tovarășe șef! se rugă de Picioruș.

— Deschide celelalte cupeuri libere!

— Pe cele libere?

— Da, pe cele libere.

Însoțitorul de vagon avea dreptate să se mire. Dar lui Picioruș îi trecuse un gând prin minte și voia să verifice. Cupeurile fură deschise pe rând, unul după altul. Era un gând absurd: că, poate, după ce doamna cu voaletă fusese omorâtă, asasinul, din motive necunoscute, îi transportase cadavrul într-un alt cupeu.

— Perechea de nemți unde coboară?

— La București.

— Vezi dacă sunt înăuntru.

— Cum? Să dau buzna peste ei? se opuse însoțitorul de vagon, și pe bună dreptate,

— Verifică dacă sunt înăuntru.

— Cum?

— Bate-le în ușă și întreabă-i ceva.

Însoțitorul de vagon bătu în ușă:

— Bënotigen Sie irgend etwas?

— Nein! Lassen sie uns schlafen.

— Verzeihen Sie.[2]

Trenul încetini. Intra în gară. Dacă asasinul se mai afla în tren și cobora la Cluj? Dacă așa se va întâmpla, nu avea cum să-l oprească, fiindcă nu-l cunoștea.

— Dă-mi cheia!

— După regulament, trebuie să cobor și eu în stație.

— De data asta n-ai să cobori. Dacă ai să ai neplăceri, îmi iau eu toată răspunderea. Dumneata rămâi să păzești aici.

Însoțitorul de vagon îi dădu cheia, nu fără o oarecare ezitare.

Picioruș, o luă, descuie ușa, ieși pe platformă și încuie înapoia sa. Când trenul încă nu se oprise de tot, Picioruș se afla pe peron.

Îl întâmpină căpitanul Patrichi de la județeană, pe care îl cunoștea dinainte.

— N-a venit? îl întrebă căpitanul.

— Am să vă explic. Deocamdată trebuie să fim atenți la cei care coboară. Sunteți singur?

— Nu!

— Dacă oamenii sunt pe aproape, chemați-i și spuneți-le că trebuie să fie cu ochii pe cei ce coboară din tren.

— Pe toți?

— Pe toți, tovarășe căpitan.

Când trenul se opri, coborâră doar câteva persoane.

Un ofițer al securității locale trecu prin tren între linii să supravegheze dacă nu cumva asasinul încearcă să se furișeze pe acolo. Expresul avea o oprire de opt minute. Fură luate măsuri de supraveghere a garniturii până în clipa plecării, fiindcă nu era exclus ca, din prudență, el să se decidă a coborî abia în ultima secundă. De altfel, era aproape sigur că nu avea să-și continue călătoria până la București decât numai în cazul când exista un motiv puternic să rămână la Cluj. De asemenea, fură, luate măsuri ca, la nevoie, să poată fi identificați puținii călători ce coborâseră.

Între timp, Picioruș, însoțit de căpitanul Patrichi, urcă în vagon. Îl găsiră pe însoțitor dormind pe un scaun, spre marea surprindere a lui Picioruș.

— Uite că ăstuia tot îi mai arde de somn! se supără el, aplecându-se să-l scuture ca să se trezească.

Îl izbi în față un damf de whisky și se dumiri. Vasăzică asta era. Whisky-ul pe care i-l dăruise doamna cu voaletă conținea un narcotic. Însoțitorul băuse din el și adormise. Cum de nu-și dăduse seama de la început! Mai adineaori, în timp ce el, Picioruș, coborâse pe peron, însoțitorul de vagon, ca să mai prindă un pic de curaj, din nou băuse. Căută cu privirea sticla și o găsi. Mai rămăseseră, pe fund, ca la vreo două degete.

— Tovarășe căpitan, credeți că vom avea nevoie de însoțitorul de vagon? întrebă Picioruș.

— Poate că da.

— Dacă nu aveți imediat nevoie de el, aș propune să-l mai lăsăm să doarmă. A băut niște whisky în care se afla un narcotic. Un cadou din partea… doamnei cu voaletă.

— Vrei să spui, din partea Matildei Healy?

— Din partea ei. V-aș ruga să dați la analiză conținutul acestei sticle. Până la proba contrară, e doar o presupunere de-a mea. Cred însă că nu mă înșel.

— Bine, am să-l dau la analiză. Dacă, însă presupunerea dumitale se confirmă, enigma devine și mai de nepătruns.

— Vă gândiți la petele de sânge?

— Petele de sânge dovedesc sau par a dovedi căMatilde Healy a fost asasinată. Aceasta pe de o parte. Pe de alta, nu trebuie să ignorăm faptul că ea a fost aceea care a dat însoțitorului de vagon sticla de whisky în care turnase întâi un narcotic, puternic fără îndoială, dacă ținem seama cât de profund este somnul acestui om. Deci, înseamnă că ea a avut interes să-l știe adormit. Ori, în timpul când el dormea, asasinul s-a strecurat în vagon și a omorât-o. Iată de ce spuneam că enigma devine și mai de nepătruns. Cum, l-a adormit pe însoțitor, ca să-i dea posibilitate asasinului s-o ucidă mai ușor, fără complicații? În toată povestea asta ceva e de neînțeles.

— Tovarășe căpitan, ar exista o explicație.

— Care?

— Doamna cu voaletă a ținut să-l știe adormit pe însoțitorul de vagon, fiindcă urmărea un anumit plan al ei. Independent însă de aceasta, asasinul a avut planul său. Și, datorită întâmplării, cum se dovedește adesea, somnul provocat al însoțitorului de vagon i-a folosit nu Matildei Healy, ci asasinului.

— Mda! Explicația dumitale, dacă n-o fi chiar cea adevărată, e una rațională. Altfel ar trebui să acceptăm ipoteza că Matilde Healy a creat ea însăși condițiile cele mai favorabile ca să fie ucisă. Ceea ce este întrutotul absurd. Se uită la ceas: în două minute Expresul va pleca. Nu-l putem întârzia. Dumneata ce faci? Pleci mai departe?

— Nu pot pleca înainte de a raporta tovarășului maior Mănăilă. Din gară n-o pot face, având în vedere caracterul ultraconfidențial al convorbirii noastre. Deci trebuie să rămân. De altfel, cercetările trebuie începute de aici. Doamna cu voaletă a dispărut între Oradea și Cluj. Poate că și vagonul acesta n-ar trebui să meargă mai departe. Dar, ca să-l oprim pe loc, ar trebui să transportăm pasagerii în alt vagon sub pretextul că acesta s-a defectat. Un pretext plauzibil? Poate. Dar asta înseamnă să întârziem trenul. De aceea, dacă îmi permiteți, aș propune: în primul rând, doi dintre oamenii pe care îi aveți la dispoziție să însoțească garnitura până la București. Asta pentru orice eventualitate. Pe urmă, întrucât de somnorosul ăsta sigur vom avea nevoie, cred că ar fi bine să dați dumneavoastră un „însoțitor de vagon”.

— Se poate. Până una alta, mă duc să-i spun șefului de gară să întârzie totuși trenul cu un minut. E o treabă destul de neplăcută, dar nu avem încotro.

— Până vă întoarceți cu noul însoțitor de vagon, eu am să mă străduiesc să-l trezesc pe ăsta.

Și fără prea multe menajamente, Picioruș aplică pe obrajii rotofei ai însoțitorului câteva palme.