Enigma Profesor Rebegea

CAPITOLUL I
OMUL CU OCHII FOARTE ALBAȘTRI ȘI FOARTE CANDIZI

„Am crezut nimerit să fac această lungă

introducere de teamă că povestirea

de necrezut pe care am să v-o spun ar

putea fi socotită mai degrabă rod al unei

închipuiri greoaie decât al experienței

pozitive a unui spirit pentru care

plăsmuirile închipuirii erau literă

moartă și deșertăciune”.

EDGAR ALLAN POE: Manuscris găsit într-o sticlă.

Era înalt, cu umerii largi și puțin aduși. Văzut din spate și de la o oarecare distanță părea un om trecut de cincizeci de ani. În realitate nu avea mai mult de patruzeci și cinci. Când însă îl priveai din față, datorită ochilor săi foarte albaștri și foarte candizi, nu mai puțin a părului în conflict permanent cu pieptenele, părea mult mai tânăr; poate numai cu puțin sărit peste treizeci de ani. S-ar fi putut spune despre el că e un bărbat foarte frumos, dacă fruntea ar fi fost ceva mai puțin boltită, dacă ochii foarte albaștri ar fi fost ceva mai mari iar nasul nu chiar atât de borcănat. Dar, cu toate aceste defecte, era un ins care trezea interes în aceeași măsură în care plăcea. (Bineînțeles femeilor.) Ar mai trebui adăugat că trezea constant și unanim simpatie, probabil din cauza candorii ochilor săi foarte albaștri.

Pe stradă – pe aceeași stradă – se găsea de aproape o oră. O stradă largă, asfaltată, ca un bulevard plantat cu trandafiri, cu clădiri variate ca stil, dar toate arătoase, unele la stradă, altele trase mai înăuntru, acestea din urmă cu grădini îngrijite, cu bucșii și straturi de flori, și ca o caracteristică a acelei străzi, cu câte un chioșc circular din șipci, vopsite, fără excepție, în verde.

Pe unul din trotuarele acestei străzi, pustii la ora aceea, se plimba bărbatul cu ochi foarte albaștri și foarte naivi. Se plimba de la un capăt la celălalt și plimbarea aceasta, pentru cineva cât de cât bun observator, avea ceva ciudat. Iată-l ajuns la capătul străzii. Aici se oprește. Se oprește și se saltă pe vârfurile picioarelor sale lungi. Oftează, își trece pieptenele prin păr – gest inutil fiindcă părul rămâne la fel de rebel –, vâră pieptenele în buzunarul de la piept, după un minut îl ia de acolo și îl ascunde în buzunarul de la spate al pantalonului, oftează din nou și privește dezamăgit antena de televiziune a unei clădiri de pe strada perpendiculară cu bulevardul. Mai ales în clipa când privește antena pare foarte tânăr, asemenea unui băiat dezamăgit și necăjit pentru te miri ce flecușteț. După câteva minute tresare, face stânga împrejur și o pornește înapoi cu pași mari, grăbiți. Se grăbește pe o distanță de vreo douăzeci de metri, mai precis cam un sfert din lungimea străzii. Pe urmă micșorează pașii din ce în ce mai mult. Ei devin adevărați pași de melc abia când se mai află la o depărtare de numai cinci metri de o poartă de zid, ce se continuă cu un gard tot de zid. Deasupra porții spânzură o firmă care vestește pe cei interesați că acolo se află sediul unei secții de miliție. Pe măsură ce se apropie de această poartă, ochii cei foarte albaștri oglindesc acuma nu numai candoare, dar și spaimă. Pe chip i se așterne brusc paloarea, încât ai putea crede că omul stă să leșine, buzele încep să-i tremure iar nodul lui Adam, proeminent, prinde să se miște într-un neastâmpăr isteric.

Când, în sfârșit, ajunge în dreptul porții, insul acesta cu ochi foarte albaștri și foarte candizi se oprește pentru o clipă, aruncă o privire speriată în direcția clădirii retrase înspre fundul curții, pe urmă brusc pornește mai departe, grăbit, și nu se mai oprește decât la celălalt colț al străzii. La acest capăt al străzii nu există o antenă de televizor pe care s-o contemple. Contemplă în schimb un plop tânăr care, cu trunchiul său subțire și înalt și cu ramurile puține tocmai înspre vârf, pare ireal de fragil. Se uită la el un minut, două – ochii oglindesc o încântare naivă –, pe urmă face stânga împrejur, și totul se repetă aidoma.

…Și acest du-te-vino durează de aproape o oră. Din când în când trec oameni pe stradă. Nimeni însă nu-l bagă în seamă. Nimeni nu-l observă de la vreuna din multele ferestre ale frumoaselor case de pe strada aceasta frumoasă. Nimeni pentru că din întâmplare nimeni nu privește pe fereastră la o asemenea oră. Dar chiar dacă i-ar fi venit cuiva chef să facă așa ceva, și l-ar fi observat, în niciun caz nu i-ar fi putut trece prin minte motivul adevărat pentru care insul acela, în mod evident agitat, făcea naveta de la un capăt la celălalt al străzii.

Când, în sfârșit, mai erau doar cinci minute până când să se împlinească o oră de la începutul plimbării sale, se întâmplă ceea ce ar fi trebuit să se întâmple exact cu cincizeci și șapte de minute mai înainte. Ajungând din nou în fața secției de miliție, fără să se oprească și fără să se codească o clipă măcar, intră în curte. Și în clipa când făcu pasul hotărâtor scoase pur și simplu un geamăt, de parcă în clipa aceea ar fi primit în creștetul capului o izbitură năprasnică.

O alee asfaltată ducea spre clădire. O alee nu mai lungă de șapte-opt metri pe care o parcurse cu pași de melc și aproape clătinându-se, ca un om căruia beția a început să i se urce la cap. Sui apoi cele cinci trepte de marmură. În holul clădirii, dinapoia unui birou un sublocotenent de miliție – ofițerul de serviciu – cu o banderolă roșie pe brațul stâng scria ceva într-un registru.

— Bună ziua!

Vocea noului venit era spartă și cu un abia perceptibil tremolo.

— Bună ziua! Ce dorești dumneata? îl întrebă amabil ofițerul.

— Eu…

Și se opri, agățându-se cu amândouă mâinile de brâul de lemn al grilajului ce-l despărțea de ofițerul de miliție. Sublocotenentul abia acuma observă paloarea de pe chipul vizitatorului, panica din privirea lui.

— Ți s-a întâmplat ceva? întrebă cu interes.

— Eu…

Și din nou nu mai putu continua.

— Te simți cumva rău?

— Nu!… Mulțumesc. Pe urmă, revenindu-și întrucâtva: Nu vă supărați… Știți… eu… pentru prima dată mă găsesc într-o asemenea situație… Nu prea știu rostul pe aici… Dumneavoastră ce funcție aveți? Vă rog să nu vă supărați că vă întreb.

— Sunt ofițer de serviciu.

— Da!… Ofițer de serviciu… Da!… Da!… Posibil. Știți, aș vrea să… Aș vrea să…

Și privi spre ușă, ca și când ar fi vrut s-o rupă la fugă înapoi.

— Poți să-mi spui mie, tovarășe, ce dorești…

— Da, desigur!… Probabil că așa e și regula… De vreme ce sunteți ofițer de serviciu, sunt desigur chiar obligat să mă adresez dumneavoastră. Nu-i așa?

Solicitat direct să răspundă și întrucâtva impresionat de paloarea ciudată a solicitantului, sublocotenentul răspunse cam în doi peri:

— Mda! Cam așa… Vrei poate să faci reclamații?

Dar vizitatorul, ca și când nu l-ar fi auzit, continuă:

— Desigur!… Desigur!… Teoretic sunt obligat să vă informez pe dumneavoastră… Teoretic… Dar, vă rog să mă credeți, nu pot. Dumneavoastră nu vă pot spune însă nimic… Nu vreau să vă jignesc. Nu fiindcă v-aș contesta competența… Sau posibilitatea de înțelegere a… cazului. Nu pot fiindcă sunteți… aici. Înțelegeți?

— Nu! mărturisi ofițerul și îi păru rău fiindcă imediat se întrebă dacă omul din fața sa era în toate mințile.

Solicitantul păru că se bucură:

— Evident! Ar fi și imposibil să înțelegeți. Când veți afla de ce am venit, atunci veți înțelege. E, de altfel, atât de simplu. Da, da, nu pot fiindcă sunteți… aici…

— Bine, dar unde aș putea să fiu dacă nu aici?

— De pildă în cealaltă încăpere. Nu e vorba de persoana dumneavoastră. Oricare altul ar fi aici în locul dumneavoastră, tot nu i-aș putea spune, pentru motivul foarte important că ar fi aici… Aici înseamnă acum… Acolo înseamnă mai târziu sau ceva mai târziu… Pricepeți acuma?

— În definitiv, tovarășe, dumneata ce dorești?

— Să vorbesc cu cineva care nu-i acuma aici, în clipa asta. Cu cineva care se află în oricare altă încăpere, în afară de aceasta.

— Ascultă, își pierdu răbdarea ofițerul. Dumneata îți închipui că noi stăm de pomană? Aici, fiecare îndeplinește o anumită funcție, are anumite sarcini precise și nu poate fi deranjat după pofta fiecăruia. Mai ales că încă nu mi-ai spus ce te aduce la noi. Precizează-ți scopul vizitei și am să știu cu cine anume trebuie să stai de vorbă. Pe urmă, fiindcă citi pe fața celuilalt decepția, întrebă: Pe sectoristul dumitale îl cunoști sau nu?

— Din vedere numai. V-am spus că n-am mai avut de-a face cu miliția.

— Vrei să ți-l trimit să stai de vorbă cu el?

— În niciun caz!… Are niște sprâncene care nu-mi inspiră deloc încredere. De fapt, nu numai sprâncenele. În general trăsăturile chipului dumisale nu-mi inspiră încredere. Ele trădează pe omul plin de sine.

— Tovarășe, nu mă interesează părerile dumitale despre sectorist. Spune-mi ce vrei.

— Pardon!… Pardon!… N-am spus-o în sens peiorativ. Vă rog să mă credeți… Știți, după trăsăturile chipului său pare un om care are mare încredere în propriile sale forțe… Și asta nu e bine pentru un milițian.

— Serios? îl ironiză sublocotenentul. Uite, asta n-o știam. Ca să vezi! Omul cât trăiește învață.

— Dați-mi voie să vă explic. Pe urmă, poate că-mi veți da dreptate. Când cineva, cu meseria dumneavoastră, anchetează un caz, prin firea lucrurilor trebuie să emită ipoteze. Ei bine, pe milițianul care are prea mare încredere în forțele sale îl paște cel mai mult primejdia de a greși. Și știți de ce? De pildă, nu va depune suficiente eforturi ca să depisteze toate ipotezele posibile. El se va mulțumi să opteze pentru una din cele câteva care îi vor veni în minte și pe urmă, în loc s-o verifice în raport cu faptele, va căuta să le interpreteze pe acestea în așa fel ca ele să nu-i infirme ipoteza. Vă rog să nu mă înțelegeți greșit. Nici prin cap nu-mi trece să afirm că tovarășul sectorist procedează așa. Eu numai am vrut să vă argumentez ce pericol paște pe un milițian care are prea mare încredere în forțele sale.

Pe măsură ce vorbise, solicitantul se liniștise întrucâtva. În schimb sublocotenentul își pierduse cu totul răbdarea.

— Ai terminat?

— Da!… Desigur.

— Foarte bine. Tocmai voiam să-ți atrag atenția că sunt foarte ocupat și, în consecință, să te întreb pentru ultima dată: în definitiv, ce dorești de la noi?

— Eu? se miră vizitatorul privindu-l pe sublocotenent cu ochii săi foarte albaștri și foarte candizi. Eu nu doresc nimic, absolut nimic. Nu același lucru aș putea spune despre demnitatea mea. Ea, în schimb, dorește!

— Și ce anume dorește… demnitatea dumneavoastră? persifla ofițerul.

— Dorește ca eu să fac o declarație.

— Poftim…

— Bine, dar v-am spus că nu vă pot face dumneavoastră această declarație fiindcă sunteți… aici. Duceți-mă la altcineva. Apoi, după o pauză, ca și când abia acuma i-ar fi venit în minte: în definitiv, declarația n-o pot face decât în fața șefului dumneavoastră.

— În fața tovarășului comandant?

— Exact! Și e de mirare că lucrul acesta nu mi-a venit până acuma în minte. E clar, nu? Dânsul nu-i aici, ci într-una din celelalte încăperi. Perfect!… Vă rog să mă introduceți la tovarășul comandant..

— Tovarășul comandant e foarte ocupat și…

— Se poate, îl întrerupse vizitatorul. Dar și declarația pe care vreau eu s-o fac este foarte importantă. Extrem de importantă. Și, vă rog să rețineți, foarte gravă!…

Sublocotenentul rămase câteva secunde nehotărât. Avea îndoieli că omul din fața lui era în toate mințile. Cu toate acestea nu-și putea lua nici răspunderea să-l dea pe ușă afară.

— Așteaptă puțin. Mă duc să raportez tovarășului comandant.

Ofițerul se ridică, închise dosarul dar, tocmai în clipa în care se pregătea să deschidă o ușă, se auzi strigat:

— Tovarășe sublocotenent!

— Ce mai dorești, măi tovarășe?

— Va să zică, mă veți introduce la tovarășul comandant.

— Să vedem dacă are timp. Nu-ți pot promite cu siguranță.

— Când aveți să-i spuneți că am a-i face o declarație foarte importantă sigur că mă va primi. Din păcate nu ăsta e lucrul cel mai important pentru mine.

— Atunci ce?

— Faptul că v-am convins.

Și oftă.

— O spui de parcă ți-ar părea rău.

— Îmi pare rău, desigur. Chiar foarte rău.

— Dar ce-ai fi dorit, omule?

— Dumneavoastră să mă fi considerat nebun și să mă fi dat pe ușă afară. Da, da, asta aș fi dorit. Dar acuma, sorții au fost aruncați… Acuma nimic nu mai e de făcut!… Vă rog, aș putea să stau jos puțin? Mă simt tare obosit.

Și fără să mai aștepte încuviințarea ofițerului, împinse ușița, trecu de partea cealaltă a grilajului și se așeză pe scaunul pe care până mai adineaori stătuse sublocotenentul. Își prinse tâmplele între palme, își rezemă coatele de birou și închise ochii.

Ofițerul privi la el câteva clipe, pe urmă, ridicând din umeri, dispăru înapoia unei uși. Solicitantul rămase singur. Acuma părea tălăzuit de o mare durere. Acuma era din nou livid ca un cadavru și, din când în când, gemea. Oii de câte ori gemea, își legăna capul la dreapta și la stânga.

„De acuma încolo nu mai e de făcut nimic!“ murmură la un moment dat. Pe urmă din nou gemu, de data asta tare, ca o vită înjunghiată.

— Tovarășul comandant te așteaptă! auzi el ca prin vis.

Tresări și se uită la ofițer de parcă n-ar fi auzit ceea ce-i spusese.

— Ce-ați spus?

— Am spus că tovarășul comandant te așteaptă.

— Sunteți absolut sigur că mă așteaptă?

— Ascultă, cetățene! Te sfătuiesc să nu-ți bați joc de răbdarea și de timpul meu.

— Tovarășe sublocotenent, e sigur că nu-mi bat joc de dumneavoastră. Dar e tot atât de sigur că am abuzat de timpul dumneavoastră. Dar aș vrea să vă întreb: Știți oare că un mare bărbat de stat a spus: „Arta de a guverna constă în a tergiversa lucrurile atâta cât este nevoie ca timpul să rezolve toate problemele”.

— Tovarășul comandant vă așteaptă!

— Da, bineînțeles!… Da, bineînțeles!…

Solicitantul se hotărî sau poate numai izbuti să se ridice de pe scaun. În picioare, se săltă de câteva ori pe vârfuri, apoi își trecu palmele peste față într-un gest care mima spălatul. Parcă își răcorea fața cu o apă nevăzută. Cu aceeași apă nevăzută își dădu și pe păr. Se pieptănă – fără folos fiindcă hălăciuga de păr rămase la fel de rebelă – și se privi într-o oglindă pe care o scoase din buzunarul de la spate, acolo unde ținea și pieptenele, un pieptene de metal ca al frizerilor.

Acuma metamorfoza era perfectă, uluitoare. Chipul își recăpătase culoarea naturală, spaima din privire dispăruse, nu-i mai tremurau nici buzele și nici mâinile. Omul părea perfect stăpân pe sine.

— Cred că acuma putem merge la tovarășul comandant.

Și păși în încăperea alăturată, care de fapt era un coridor, cu capul sus, cu pasul demn.

Străbătură coridorul umăr lângă umăr, până ajunseră în dreptul unei uși în care ofițerul de serviciu bătu ușor. Când dinăuntru se auzi invitația de a intra, apăsă pe clanță și făcu semn ciudatului solicitant să-i treacă pragul.

— Mulțumesc! Sunteți foarte amabil.

Solicitantul trecu pragul și se apropie degajat de biroul dinapoia căruia se afla comandantul secției de miliție.

— Poftim! Ia loc!

— Mulțumesc!… Sunteți foarte amabil.

— Ai insistat să te primesc…

— Exact, tovarășe comandant, și vă mulțumesc. Sunteți foarte amabil.

— Bine, ascult!,

— Mă numesc Emilian Rebegea.

— (!)

— Și sunt profesor. Profesor de istorie. Am studiat însă filosofia. Bănuiesc, tovarășe comandant, că tot ceea ce spun, dumneavoastră consemnați pe o bandă de magnetofon?

— Am fost informat că vrei să faci o declarație importantă.

— Evident!… Evident!… N-am nimic împotrivă. Din contra, procedeul mi se pare avantajos și din punctul meu de vedere. Am oroare de condei și hârtie. Vă mulțumesc. Sunteți foarte amabil.

Fu rândul comandantului să se întrebe dacă omul din fața sa este în toate mințile.

— Continuă, te rog.

— Spuneam că sunt profesor de istorie, deși am studiat filosofia. Să știți, nu există prea mari deosebiri între ele. Amândouă fabulează. Una pe marginea evenimentelor, consemnându-le, cealaltă – filosofia – utilizând, în general, ceea ce se înțelege prin „postulatele rațiunii”. Dar ce vreți!… Rațiunea este în așa măsură îndrăgostită de fantezie, încât nu opune niciun fel de rezistență când aceasta din urmă îi încalcă domeniul. Rațiunea are conștiința mărginirii sale și totodată a mașinității sale. Cuvântul să nu vă supere. Eu l-am inventat. Vreau să spun prin aceasta că rațiunea știe că ea funcționează întocmai ca o mașină, să zicem electronică, doar ceva mai perfecționată. Fantezia, în schimb, nu are conștiința limitelor sale. Crezându-se nemărginită, mimează nemărginirea și se dăruie cui o solicită, de pildă rațiunii, fecundând-o. Fiindcă trebuie să știți – probabil că nu sunteți în cunoștință de cauză – ceea ce farmecă cel mai mult într-un sistem filosofic este tocmai acea parte în care fantezia s-a împrumutat, dăruindu-se frenetic, rațiunii. Ei, dar mi se pare că am cam divagat.

— Așa mi se pare și mie.

— Vă rog să mă iertați! Așa!… Va să zică v-am spus: numele, prenumele, profesiunea. Orice declarație așa trebuie să înceapă. Acuma ar urma adresa. Ei bine, locuiesc pe strada Lămâiței. Cunoașteți strada?

— Strada Lămâiței? Strada asta nu face parte din raza secției mele.

— Ei și? Are vreo importanță?

— În principiu, da! Dar îmi voi putea da mai bine seama dacă este sau nu important abia când voi cunoaște natura reclamației dumitale.

— În orice caz sper că nu mă veți sili să o repet și în fața comandantului secției de miliție de care aparțin.

— Asta rămâne de văzut. În cazul când va fi nevoie, vinovat vei fi tot dumneata. Frumos! Să nu știi de ce secție de miliție aparții! Și doar scrie și pe buletin.

— Cine vă spune că nu știu?

— Atunci ce cauți la mine? De ce nu te-ai dus la secția de care aparții?

— Fiindcă n-am vrut. Și n-am vrut, fiindcă nu-mi place comandantul. Scuzați – e doar colegul dumneavoastră – dar după părerea mea este un tip profund antipatic.

— Ai avut deseori de-a face cu dânsul?

— Niciodată! Pe de altă parte nici nu știu cum arată la față.

— Atunci cum poți afirma că e profund antipatic?

— Dacă nu iubește florile, nu-mi poate fi decât antipatic. Profund antipatic.

— … Și de unde știi că nu-i plac florile?

— La secția colegului dumneavoastră nu există măcar o singură floare. Pe când aici curtea e plină. Lalele, regina nopții, crini…

— E normal ca noi să avem flori fiindcă avem grădină. Sediul celălalt, după cât știu eu, n-are nici curte, nici grădină.

— Totuși, dacă i-ar fi plăcut florile tovarășului comandant ar fi găsit o soluție. De pildă, putea să-și fi procurat ghivece cu flori.

Comandantul secției, oarecum înciudat pe sine că se lăsase antrenat într-o discuție absolut fără rost, ținu să reamintească solicitantului că se afla la el cu un anumit scop.

— Nu crezi că ar fi timpul să-ți faci declarația?

— Acuma și dumneavoastră vă grăbiți. Dar, vă rog să mă credeți că nu este în avantajul dumneavoastră să vă grăbiți. În prezent ce faceți? Mă ascultați. După cât îmi pot da seama din privirea și calmul dumneavoastră, până la venirea mea aici nu păreați a fi avut de rezolvat treburi deosebit de… de… da, da, ăsta-i termenul: interesante. Nu vreau să insinuez că nu aveați ce face. Presupun că unele dintre treburile ce urmează a fi rezolvate de dumneavoastră sunt chiar presante. Dar sunt sigur că niciuna nu-i interesantă. Interesantă în sensul că v-ar da multă bătaie de cap. Fiindcă nici o problemă, în curs de rezolvare, nu poate fi interesantă dacă nu dă bătaie de cap. În schimb, cele ce urmează să aflați de la mine vă vor da multă bătaie de cap. Or, dacă privim lucrurile din acest punct de vedere, cazul meu este deosebit de interesant.

— Aștept să iau cunoștință de el.

— Vă avertizez că e preferabil pentru dumneavoastră să-l aflați cât mai târziu. De ce să vă doară acuma capul când lucrul acesta este posibil să se întâmple ceva mai târziu? De altfel – cu unele mici digresiuni – îmi fac de fapt declarația. Unde am rămas? Va să zică: subsemnatul cutare și cutare, de profesiune – v-am spus-o –, cu domiciliul – l-ați aflat – acuma urmează starea civilă. Necăsătorit, tovarășe comandant. Mai precis văduv fiindcă am fost o dată căsătorit. Soția mi-a murit în timpul bombardamentului. Fără copii. Acuma declarația trebuie continuată astfel:…din proprie inițiativă și nesilit de nimeni declar următoarele: După această formulă, arhicunoscută și îndeobște uzitată, ar trebui să urmeze declarația propriu-zisă. Da?

— Mă rog!

— Stați puțin, că uitam ceva. Nu v-am spus câți ani am. Patruzeci și cinci. Nu sunt deci nici tânăr, nici bătrân.

…Și cu aceasta cred că am răspuns la toate întrebările din preambulul unei declarații-tip.

Solicitantul tăcu. Se uită la comandantul secției – până acuma evitase să-l privească altfel decât fugitiv – și ochii săi foarte albaștri și foarte candizi exprimau iarăși panica. După câteva clipe, întinse mâinile pe deasupra biroului, cu palmele deschise, întorcându-le pe față și pe dos, așa cum fac puștii de la grădiniță, când educatoarea vrea să se convingă dacă ele sunt sau nu curate.

— Tovarășe comandant, vă rog să priviți cu multă atenție aceste mâini. Apoi după o pauză. Nu-i așa că am mâini frumoase? Observați ce fine sunt. Înguste, cu degete lungi, cu noițe pe fiecare unghie. Degetele mai ales nu-i așa că par delicate? Cred că mulți violoniști sau pianiști mi le-ar invidia. Nu credeți?

— (!)

— Deși nu vreți s-o recunoașteți, asta nu înseamnă că sunteți de altă părere. Degetele, de pildă, par a fi destinate să mângâie clapele unui pian sau să alunece pe coardele unei violine, să mânuiască un penel sau poate un stilou. În realitate ele nu se pricep să facă nimic din toate acestea. Există pe de altă parte degete scurte, groase, cu unghii tari și curbate, predestinate parcă să ucidă. Ei bine, în ciuda urâțeniei lor hâde, asemenea degete rămân pure. În schimb, niște degete frumoase ca ale mele, predestinate parcă să creeze în felurite chipuri frumosul, au fost în stare să se pună în slujba… în slujba… morții. Ei, da, tovarășe comandant, abia acuma zarurile au fost cu adevărat aruncate. Am pronunțat în sfârșit cuvântul; ca să nu-l rostesc, am încercat să mă păcălesc până în clipa aceasta în fel și chip. Priviți-mi mâinile, tovarășe comandant! Priviți-le și luați cunoștință că eu, cu degetele acestea frumoase de pianist sau de violonist, am curmat o viață. Am ucis!… Am sugrumat cu degetele acestea frumoase…

Comandantul secției de miliție, la cuvintele acestea, se foi pe scaun și făcu un semn abia perceptibil ofițerului de serviciu care rămăsese lângă ușă. Acesta înțelese semnul și ieși pe ușă, fără ca acela ce se declarase asasin să prindă de veste.

— Spuneți-mi! Nu-i așa că nu vă vine să credeți că niște mâini atât de frumoase, niște degete atât de delicate, au putut curma o viață?

Comandantul nu-i răspunse. Știa, din experiență, că atunci când un infractor se decide să mărturisească nu trebuie întrerupt. Se mulțumi doar să încline din cap în semn de aprobare.

— O viață tânără am curmat, tovarășe comandant… Nu cred că avea mai mult de douăzeci de ani… Și era frumoasă… Chiar foarte frumoasă… Ați înțeles deci că este vorba de o femeie… Am ucis o femeie, tovarășe comandant… Am sugrumat-o cu mâinile acestea ale mele. Totul a decurs foarte repede… și foarte simplu. Iată, aceasta e declarația pe care am ținut s-o fac în fața dumneavoastră… Și acuma dumneavoastră faceți cu mine tot ceea ce veți crede de cuviință. Adică, procedați așa cum procedați în asemenea împrejurări.

Și ucigașul acesta cu ochi foarte albaștri și foarte candizi, după ce își privi încă o dată mâinile și le înfundă în buzunarele pantalonului, încredințat că spusese absolut tot ceea ce trebuia spus, deveni absent, nepăsător. Făcea impresia că în niciun caz gândurile ce-i treceau acum prin minte nu aveau vreo legătură cu crima mărturisită.

— Va să zică, pretinzi că ai ucis o femeie.

— Cum ați spus? întrebă Rebegea tresărind.

— Pretinzi că ai ucis o femeie, repetă întrebarea comandantul.

Rebegea se supără:

— Cum… pretind? Afirm… Declar! … Și asta e cu totul altceva. Sau poate puneți la îndoială cele afirmate de mine?

— Deocamdată, pentru mine, pretinzi numai. Orice vinovăție trebuie dovedită, chiar și într-un caz ca al dumitale.

— Bineînțeles!… Bineînțeles!… Totuși sunt dezamăgit. Nu-mi închipuiam că persoana mea nu inspiră măcar atâta încredere încât să fiu crezut atunci când vin să fac, de bunăvoie, o asemenea declarație gravă.

— Mai ai de adăugat ceva la cele declarate?

— Nu! Cred că v-am spus esențialul. Amănuntele… Detaliile… Știți, totdeauna am avut oroare de ele. Prefer să-mi puneți dumneavoastră întrebări și aveți cuvântul meu de onoare că vă voi răspunde cu toată sinceritatea.

— Bine!… Atunci să trecem la întrebări.

— Vă rog!

— Mi-ai spus că nu ești însurat.

— Exact!…

— Atunci trebuie să înțeleg că victima a fost… prietena dumitale?

— Prietenă? În niciun caz prietenă.

— Să zicem atunci amantă.

— Știți, cuvintele sunt ca și femeile! Au mai multe accepții. Ca să nu te înșeli, trebuie să cunoști toate aceste accepții. De aceea, personal sunt foarte atent la nuanțe. Sau, dacă vreți, țin foarte mult – întrucât cele mai multe cuvinte nu au un singur sens – să folosesc sau să mi se precizeze în care anume accepție trebuie înțeles un anumit cuvânt într-o anumită frază. De pildă, cuvântul pe care l-ați pronunțat: amantă. Eu nu știu exact ce înțeles i-ați dat. De pildă, dacă te culci o dată cu o femeie se poate spune că ți-a fost amantă? După mine, cuvântul amantă presupune legătură în timp. La care din aceste două accepții v-ați gândit când m-ați întrebat dacă mi-a fost amantă?

— La cea de-a doua.

— În acest caz – și vă rog să remarcați ce bine ne-a prins la amândoi mania mea pentru nuanțe – vă declar categoric: femeia pe care am ucis-o nu mi-a fost amantă.

— De cât timp o cunoști?

Rebegea se gândi puțin.

— Cred că sunt opt luni.

— … Și ce te-a determinat s-o ucizi?

— S-o sugrum vreți să spuneți!

— Ce motiv ai avut s-o sugrumi?

— Niciunul!…

— Bine, dar atunci de ce ai ucis-o?

— Am ucis-o din nebăgare de seamă, dar și datorită unei regretabile confuzii.

— Cum?

— Vreau să spun că am ucis-o fără să fiu conștient că o omor… Mi-am dat seama că am omorât-o abia în clipa când nu mai trăia… Murise, când mi-am dat seama că am ucis-o…

Căpitanul Stolnicu se întunecă la față și numai cu greu își înăbuși un oftat. Deși era în miliție de cincisprezece ani, și cu toate că avusese de-a face cu fel și fel de oameni, nu se rutinase. Fără a fi un sentimental, nu era lipsit de o anumită sensibilitate care îl făcea să sufere, să se indigneze sau să se revolte, de fiecare dată când se găsea în situația de a constata de câtă ticăloșie este capabil un om, sau să se bucure atunci când își dădea seama că în cele mai multe cazuri, oricât de mare și iremediabilă părea a fi decăderea cuiva, totuși exista o zonă, așa ca o oază, unde umanitatea, adică tocmai ceea ce este mai bun în orice ființă umană, se refugiază ca să reziste. Din acest motiv, asculta mărturisirea omului din fața sa crispat într-un fel de așteptare aproape dureroasă, tocmai fiindcă înțelegea că se găsea în fața unui caz mult mai complicat decât părea la prima vedere.

Ceea ce îl făcea să bănuiască acest lucru era faptul că omul care venise să se denunțe era un intelectual, și el știa că un intelectual nu ucide cu ușurință, fiindcă rațiunea, mai disciplinată la el decât la un altul, izbutește în cele mai multe cazuri să cenzureze pornirile instinctive. Dar în același timp mai știa că, dacă un intelectual ucide în mod spontan numai în puține cazuri, în schimb, atunci când e vorba de o crimă premeditată, el se pricepe s-o regizeze cu meticulozitate și fantezie.

De aceea, își propuse să fie foarte atent. Și aceasta cu atât mai mult cu cât „cazul“ ieșea întrucâtva din comun prin faptul că asasinul venise să se denunțe.

— Ai cunoscut-o acum opt luni și ai ucis-o abia astăzi. Astăzi ai ucis-o?

Rebegea se uită la ceas.

— Nu cred să fi trecut mai mult de o oră și un sfert de când am ucis-o.

— … Și pretinzi că ai ucis-o fără să-ți dai seama ce faci?

— Iarăși folosiți cuvântul care nu-mi place. E vorba de cuvântul pretind. Eu nu pretind, nu pot să pretind, de vreme ce mă găsesc aici de bunăvoie. Eu am venit aici să declar, să afirm, să explic dacă este nevoie, să precizez. De aceea vă repet: Nu pretind ci afirm că am sugrumat-o fără să fiu conștient de ceea ce fac.

— Despre aceasta vom mai discuta. Spune-mi, în ce împrejurare ai cunoscut-o?

— Mi-a prezentat-o o prietenă de-a ei.

— Acum opt luni?

— Exact!

— Și ți-a devenit amantă când? (Mi-ai spus că termenul nu este cel mai potrivit, dar altul mai bun nu găsesc.)

— E absolut necesar să răspund la întrebare?

— De vreme ce ți-am pus-o, înseamnă că da.

— Abia aseară, pentru prima dată.

— De ce atât de târziu?

— Nu obișnuiesc să pretind femeilor să fie drăguțe cu mine. Las totdeauna la latitudinea lor. Știu că, până la urmă, așa se va întâmpla.

— Nu vreau să fiu ironic, nici să te jignesc, dar a durat cam mult așteptarea. Presupun că victima nu era o fată „modernă”.

— Presupunerea dumneavoastră, tovarășe căpitan, este greșită. Ea a fost exact o fată modernă în accepția peiorativă pe care ați dat-o acestui cuvânt. Am cunoscut-o într-un bar – barurile le frecventa des – și o puteai întâlni, zilnic, la „Katanga“ sau la vreo altă cafenea. Îi plăcea să tragă la măsea, în special whisky și în privința relațiilor dintre sexe avea păreri foarte liberaliste. Tocmai de aceea n-a fost drăguță cu mine decât atunci când i-a plăcut sau când a avut fantezia s-o facă.

— Cum o cheamă?

— Refuz să răspund.

— De ce?

— Fiindcă nu pot să-i pronunț numele. După ce am omorât-o, mi se pare un sacrilegiu să-i mai pronunț numele. Îl veți afla când veți veni acasă la mine. În poșeta ei veți găsi buletinul de identitate.

Căpitanul Stolnicu se uită la Rebegea așa cum se uită cineva la interlocutorul său când începe să fie convins că acela nu este în toate mințile.

În clipa aceea, ușa se deschise și în pragul ei se arătă un bărbat înalt, îmbrăcat într-un costum gri. Se salută din priviri cu Stolnicu, pe urmă se așeză pe un scaun, după ce și-l trase în fața ferestrei. Își aprinse o țigară și începu să fumeze privind distrat afară, în grădina foarte îngrijită a secției de miliție.

Ai fi putut crede că venise pentru cu totul altă treabă și că, văzând că nimerise prost, se hotărâse să aștepte până când căpitanul Stolnicu avea să termine ancheta. Rebegea îi aruncă o privire distrată, pe urmă nu-l mai slăbi din ochi. După ce-l văzu instalat la fereastră se adresă căpitanului Stolnicu:

— Nu e rău că l-ați chemat în ajutor. Cazul meu e destul de complicat. Apoi către civilul în haine gri: Știți, aveți un cap foarte interesant. Dar mai interesanți la dumneavoastră decât orice sunt ochii. Mai precis felul cum ei privesc. Ochii dumneavoastră nu privesc orizontal ci vertical. Adică o privire care se pricepe să vadă, să observe. După părerea mea, există două categorii de orbi. Orbi în accepția adevărata a cuvântului și orbi care deși au ochi sănătoși sunt mai orbi decât orbii, fiindcă văd numai aparenta și nu esența. Mai orbi decât orbii, fiindcă orbii adevărați, deși n-au vedere, de fapt, tocmai de aceea s-au obișnuit să vadă cu ochii minții. Și acesta e un fel de a vedea mult superior. Numărul orbilor în comparație cu al văzătorilor este mic. Al văzătorilor care însă nu văd este enorm. Dumneavoastră faceți parte din categoria acelora care au și ochi și știu să și vadă. Sunteți interesant, dar nu numai din acest punct de vedere. Dumneavoastră, prelucrând datele pe care vi le furnizează vederea dumneavoastră verticală, stabiliți relații, sinteze, trageți concluzii. Sunteți, cu alte cuvinte, un om inteligent. Un infractor are motive serioase să se teamă de dumneavoastră, în cazul când nu este dispus să-și recunoască vina.

Omul în gri se miră că Rebegea îi ghicise adevărata identitate. Era o dovadă că aveau de-a face cu un criminal deosebit de inteligent.

Îi replică, așa cum îi era obiceiul, cu vădită bunăvoință:

— Cred că exagerezi. Dar asta n-are nicio importanță. De altfel, mă simt obligat să-ți dau un sfat. Cred că nu este cazul să te preocupe persoana mea. Ai declarat, de bunăvoie, că ai comis un asasinat. Deocamdată ți se cere să răspunzi la unele întrebări. Preocuparea dumitale trebuie să fie una singură: să răspunzi cât mai exact și fără a ocoli adevărul.

Înainte de a răspunde, Rebegea se uită amuzat la omul în gri.

— Mi-ați dat o replică foarte oficială și, trebuie s-o recunoașteți, exasperant de banală. Cu toate acestea, rămân la părerea mea că natura v-a dotat cu o inteligență superioară. În legătură cu sfatul pe care mi l-ați dat, aflați că: a. Precizia a devenit pentru mine aproape o manie. b. De vreme ce singur m-am denunțat, nu văd ce interes aș avea să ocolesc adevărul. c. Vă rog să luați notă că sunt un om… logic. (îmi place să cred că și dumneavoastră sunteți la fel.)

Cuvintele fură rostite cu foarte multă demnitate. Pe urmă, ochii își recăpătară expresia obișnuită de multă candoare și puțină buimăceală.

Pentru ca omul în gri să fie întrucâtva pus la curent cu cele declarate de Rebegea, căpitanul Stolnicu rezumă:

— Va să zică, ai ucis o femeie pe care o cunoști de opt luni, fără ca să fii conștient de ceea ce faci.

— Exact, tovarășe căpitan.

— Acuma te-aș invita să ne povestești, fără să neglijezi amănuntele, tot ceea ce s-a întâmplat între dumneata și femeia aceea în ultimele douăzeci și patru de ore.

— Vă voi povesti. De fapt, prea multe nu am a vă spune. A venit la mine ieri după-amiază. Și a rămas. Cred că nu vă interesează detaliile. Probabil că acuma aveți să fiți curios să aflați ce am discutat amândoi. Ei bine, vă răspund categoric. Nu am discutat nimic. Cu o femeie nu discuți. Cu o femeie flecărești.

— Ai niște idei foarte retrograde despre femei, observă căpitanul Stolnicu.

— Idei!… Noțiunea despre idei cred că ar trebui revizuită. Până la ora actuală, omenirea a gândit și a exprimat toate ideile posibile. Dar totodată, și în număr infinit mai mare, există și pseudoidei. Ideile, amestecate cu pseudoideile se călătoresc prin secole și, din când în când, asemenea unor taifunuri sau uragane, provoacă în anumite epoci adevărate calamități.

— Ți-am pus o întrebare foarte precisă și văd că dumneata divaghezi, îi atrase atenția căpitanul Stolnicu.

— Nicidecum! Mă mențin strict în limitele întrebării dumneavoastră. Mi-ați cerut să vă povestesc tot ce s-a întâmplat între mine și ea în ultimele douăzeci și patru de ore. În câteva cuvinte v-am povestit totul, afară de crima propriu-zisă. Desigur nu v-a satisfăcut. Pe urmă am anticipat o întrebare, care, sigur ar fi urmat: Ce am discutat noi doi? Și mi-ați fi pus, sigur, această întrebare fiindcă ați fi vrut să aflați din răspunsul meu dacă nu am atins în discuția noastră niscai subiecte delicate, care, eventual, au putut trezi în mine sentimente vindicative de pildă, și din pricina cărora, ulterior, am omorât-o. Anticipând această întrebare, v-am răspuns că nu am discutat cu ea de loc. Dar că, în schimb, am flecărit. Și tocmai voiam să vă explic de ce eu personal nu discut cu femeile ci flecăresc, bineînțeles atunci când izbutesc. Fiindcă este enorm de greu să flecărești atunci când nu ai niciun fel de aptitudini pentru o asemenea treabă. Dar m-ați întrerupt ca să-mi atrageți atenția că am niște păreri retrograde despre femei. Îmi dați voie să continui? E foarte necesar, dacă vreți să vă faceți o idee cât mai exactă despre crimă.

Căpitanul Stolnicu se uită la omul în gri și acesta îi făcu semn să-l lase să continue.

— Bine!… Explică.

— Tocmai voiam să spun că femeia este instrumentul prin care specia se apără de moarte, de distrugere. Așa se explică surplusul de determinism al femeii. Prin acest surplus de determinism se compensează tendința către indeterminism a bărbatului, care a apărut atunci când acesta a început să recreeze un univers rațional. Creându-și un univers al lui rațional, bărbatul a început să se desprindă din determinismul său natural. De fapt, „desprindere” nu este cuvântul cel mai potrivit. Mai aproape de adevăr aș îi dacă aș spune că într-o oarecare măsură acest determinism natural a slăbit. Și atunci femeii, ca aliată de nădejde a naturii, tocmai datorită determinismului ei riguros i-a revenit sarcina să corecteze și să adauge un spor de atracție acelor atribute naturale cu care fusese înzestrată ca să asigure perpetuarea speciei.

Acesta este motivul pentru care femeia își vopsește părul în diferite nuanțe; își corectează sprâncenele; nu e mulțumită de sprâncene și gene și atunci și le smulge – sprâncenele – sau le înlocuiește cu totul – genele; pudra, cremele, rujul, oja, parfumurile, sutienele, corsetele, sânii falși din material plastic, varietatea podoabelor, a veșmintelor – culori și modele – iată numai câteva din mijloacele folosite de femeie spre a corecta atributele ei naturale. Datorită acestei enorme cantități de artificial prin care femeia își sporește farmecul ei nativ, echilibrul se restabilește, echilibru tulburat de tendința spre indeterminism natural a bărbatului mai ales în epoca modernă. Determinismul ei – din acest punct de vedere – este atât de riguros, încât ea subordonează totul acestui scop, foarte nobil din punctul de vedere al imperativelor speciei. Acesta este motivul pentru care bărbații, în marea lor majoritate – rațional sau instinctiv – nu prea iau în serios femeile. Din același motiv vă spuneam că n-am discutat cu ea. Cu femeile nu poți discuta, ci numai flecări. Iată, aceasta este explicația. Poate puțin cam lungă…

— Foarte lungă. Eu te solicit ca răspunsurile să fie cât mai la obiect.

— Și eu îmi permit să vă atrag atenția că, de vreme ce m-am predat de bunăvoie, sunteți obligați să nu vă precupețiți timpul și să acceptați ca răspunsurile mele să fie cât mai complete, din punctul meu de vedere. Nu fiindcă aș urmări vreun avantaj – nu pretind circumstanțe atenuante – ci fiindcă sunt un intelectual. Unii, când pronunță cuvântul „intelectual”, strâmbă din nas. Alții se rușinează să se numească astfel. Ca și când ar fi un cuvânt de ocară. Eu sunt mândru de acest titlu. Fiindcă e un titlu. Un titlu de adevărată noblețe. Declarația mea e înregistrată pe bandă de magnetofon. Vreau ca această declarație să se vadă că este făcută de un intelectual. Dacă mă siliți să răspund cu da și nu sau cu fraze telegrafice, refuz să mai vorbesc și țin să vă previn că sunt suficient de încăpățânat ca să nu cedez, oricât de mari ar fi presiunile. Și aceasta cu atât mai mult cu cât dumneavoastră, neavând dovada materială a vinovăției mele, sunt numai prezumtiv – pe baza propriei mele declarații – criminal.

— Nu-ți cer răspunsuri telegrafice. Dar nici nu abuza de răbdarea noastră. Considerațiile dumitale care se vor originale nu sunt deloc interesante, le aprecie căpitanul Stolnicu.

— Credeți? Vă veți convinge de contrariu mai târziu, când le veți asculta, de la început până la sfârșit, reproduse pe banda de magnetofon. Veți avea posibilitatea să exclamați: Ecce homo! Homo nu în general, ci un om, eu! Sau dacă nu dumneavoastră, atunci sigur că dumnealui așa va exclama. E prea inteligent ca să n-o facă. Pe urmă, dacă aș da ascultare îndemnului – sau poate ordinului dumneavoastră – de a fi cât mai concis și cât mai la obiect, nu veți putea înțelege cum de a fost posibil, fără să-mi dau seama, să curm viața unei fete neavând absolut nici un motiv. Vă spuneam mai adineaori că n-am discutat cu ea. Aș vrea să mai adaug că nici măcar n-am flecărit. N-am flecărit, pur și simplu pentru că nu mă pricep. Flecăreala este liantul care face posibile relațiile de amiciție. Oamenii care nu știu să flecărească sunt nesociabili, duc o viață singulară. Dacă sunt obligați să participe la diferite reuniuni, sindrofii și așa mai departe se simt stingheri iar ceilalți îi consideră ursuzi, morocănoși, pur și simplu fiindcă nu știu să flecărească. Da, există și asemenea oameni, deși aptitudinea de a flecări este o însușire comună marii majorități a oamenilor. Milioane și milioane de oameni se nasc și mor fără să fi fost capabili să poarte o singură discuție în viața lor, dar având părerea contrarie tocmai fiindcă ei confundă flecăreala cu discuția. Mă refer la acele milioane și milioane de oameni care nu gândesc niciodată, care se mulțumesc a reproduce idei sau pseudoidei prinse din zbor. Jonglând cu ele și convinși că discută, de fapt nu fac decât să flecărească. A flecări, credeți-mă, este o artă și nouăzeci și nouă dintr-o sută din cei care izbutesc în viață sunt maeștri în arta flecărelii. În ceea ce mă privește eu mă consider – mă consideră și alții – nesociabil. Acest defect se datorește incapacității mele totale de a flecări. Iată, dar, de ce nu am flecărit cu biata fată. Fiindcă, pur și simplu, nu m-am priceput s-o fac. Pe de altă parte, nici ea nu a fost prea vorbăreață cu mine. Probabil din teama de a nu fi obligată să audă debitându-i-se lucruri adormitor de plicticoase. Trebuie s-o spun deschis că, din punctul ei de vedere, temerea era perfect justificată. Acuma cred că am izbutit să fiu suficient de clar. Va să zică, încă o dată și pentru ultima oară: N-am discutat cu ea, deoarece era femeie, și n-am flecărit, natura neînzestrându-mă cu acest de invidiat talent.

— Spune-ne, cum ai ucis-o? Cu cât mai multe detalii.

De data asta întrebarea o puse omul în gri care continua să contemple grădina, de unde pătrundea, prin fereastra deschisă, mirosul îmbătător al „reginei nopții“.

— Avea un gât alb… Nefiresc de frumos și de alb… Am simțit nevoia să-l mângâi. Am întins mâna… mâinile. Am prins să-l mângâi. Și deodată totul s-a învălmășit… Nu știu cum s-a întâmplat, dar la un moment dat ea n-a mai fost ea… Am fost convins că e și de frică, de groază, în loc să mângâi am început să strâng… să strâng. Când m-am dezmeticit era prea târziu… Prea târziu… Făptuisem grozăvia. De data asta fără voia mea.

— De ce ai spus: de data asta? întrebă cel în hainegri.

— Fiindcă s-a mai întâmplat o dată să sugrum pe cineva. Numai că atunci asta am vrut. Să omor.

— Tot o femeie?

— Nu! Un bărbat!… Un inamic. Pe front eram atunci. Căzusem prizonier, cu prilejul unei incursiuni. Nemții ne-au dus în sat și ne-au închis într-o magazie. Erau mereu în retragere și întrucât prizonierii îi încurcau, pur și simplu îi împușcau. Eram în magazie trei. Ne-am hotărât să evadăm. Am izbutit să desprindem o scândură și unul dintre noi, cel mai subțirel, s-a furișat afară și a înjunghiat santinela. După aceea ne-a eliberat și pe noi. Satul era plin de nemți. Am sărit în grădina casei vecine, dar, ghinion, acolo erau încartiruiți nemți. Unul ne-a văzut și a început să tragă după noi cu automatul. Ne-am risipit care încotro. Ceilalți doi au fost omorâți. Eu am avut noroc. Câteva gloanțe mi-au fluierat pe la ureche dar niciunul nu m-a găsit. Nici nu știu cum am ajuns în podul unui grajd. Nemții au început să mă caute prin case, majoritatea pustii. Satul fiind în zona frontului, oamenii în majoritate se băjeniseră. Dar tocmai atunci ai noștri au atacat prin surprindere satul. Eu însă habar n-aveam ce se petrece. Auzeam împușcăturile și credeam că trag nemții așa la întâmplare ca să mă sperie. De altfel mă consideram pierdut. Eram convins că, până la urmă, mă vor descoperi. Nu aveam nicio armă la mine. Până și briceagul mi-l luaseră. La un moment dat, aud jos în curte tropăituri. Mă uit printr-o crăpătură și văd un neamț că străbate în pas alergător ograda, după care începe să urce grăbit scara ce ducea în pod. Resemnarea nu este un sentiment care te încearcă atunci când te paște pericolul morții decât în foarte rare cazuri. Nu voiam să mor. Știam că dacă pun mâna pe mine mă împușcă pe loc. Și atunci m-am hotărât să nu mă dau prins. M-am ascuns în fân și când neamțul a intrat în pod, am sărit asupra lui, apucându-l de gât. Luat prin surprindere, aproape că nu a opus rezistență.

Când mi-am descleștat degetele era mort. Era primul om pe care îl omoram, pe care știam că l-am omorât. Era la un pas de mine și descopeream, abia acum descopeream, că un mort începe să miroasă chiar înainte de a se descompune. Mi se făcu greață și-mi venea să vomit. Îl priveam și ascultam lătrăturile furioase ale armelor automate întrebându-mă prostește cumva de era posibil ca nemții să dezlănțuie un foc atât de îndârjit numai pentru că evadaseră trei prizonieri români, dintre care numai unul mai era în viață. Focul a ținut vreo jumătate de oră. Abia când am auzit vorbindu-se românește pe uliță, am înțeles că ai noștri atacaseră prin surprindere satul și îl ocupaseră. Dar am mai înțeles ceva – din păcate abia apoi – fiindcă abia pe urmă băgasem de seamă că era neînarmat. Am înțeles ce căutase neamțul în pod. Am înțeles că se urcase nu ca să mă caute pe mine, ci ca să se ascundă acolo cu intenția de a se preda românilor atunci când satul avea să fie cucerit de ei. Și eu care crezusem cu totul altceva îl omorâsem. A fost prima mea crimă. Au trecut de atunci mai bine de douăzeci de ani. Dar eu n-am uitat. Am retrăit în vis groaznica întâmplare de zeci și zeci de ori. De zeci și zeci de ori m-am trezit îngrozit și cu ochii plini de lacrimi – plânsesem în vis – că omorâsem un om care, la fel ca și mine, voise să trăiască. Nu mi-am găsit niciodată niciun fel de scuză. Nici măcar faptul că eram atunci pe front și mă consideram în legitimă apărare – nu știusem cu ce intenție se urcase neamțul în pod – n-a constituit pentru mine, ulterior, o scuză. Nu putea exista nicio scuză. Omorâsem un om cu mâinile astea ale mele. Eu, intelectualul, profesorul de filosofie, eu, civilizatul, omul de cultură, estetul într-o anumită măsură. Îl omorâsem pe Hermann. Așa se numea neamțul: Hermann Hurweber. Era o namilă de om de peste un metru șaptezeci înălțime. O femeie care semna Wilma își începea astfel scrisoarea: „Mein liebes Häschen“[1] Iepurașul Wilmei de peste un metru șaptezeci înălțime avea părul alb pe la tâmple și albeață pe ochiul drept. Făcea parte din categoria reformaților nenorocoși trimiși pe front în ultimele luni ale războiului. Am luat scrisoarea pe care o găsisem într-un buzunar al vestonului – îi scotocisem prin buzunare fiindcă voisem să aflu cum se numea neamțul pe care îl sugrumasem – cu gândul ca, mai târziu dacă aveam să scap cu viață, să-i scriu nevestei sale în ce împrejurări murise Häschen-ul ei. Dar nici până astăzi n-am avut curajul să scriu o asemenea scrisoare. Ea, după atâția ani, probabil că l-a uitat și dacă vrea să-și aducă aminte cum arăta, trebuie să se uite la o fotografie de-a răposatului ei iepuraș. Eu însă mi-l amintesc precis pe acest iepuraș de peste un metru șaptezeci înălțime, cu părul cărunt și albeață pe ochiul drept, pe care l-am ucis de două ori. O dată acum douăzeci de ani și încă o dată astăzi când, ucigând-o pe ea, am fost convins că pe el îl ucid. Cum a fost posibil să se împletească prezentul cu trecutul nu știu, nu-mi pot explica. Dar adevărul acesta este. N-o spun în chip de scuză.

Rebegea conteni. Cu o batistă albă, imaculată, își tamponă fruntea perlată de transpirație. După aceea își vârî mâinile adânc în buzunarele pantalonilor, iar capul între umeri, după care începu să observe cu o atenție concentrată o muscă mare și verde ce se plimba pe vârful pantofului său.

Și fiindcă părea a fi terminat tot ceea ce avea de spus, căpitanul Stolnicu întrebă:

— Și pe urmă?

— Când pe urmă? întrebă Rebegea parcă de pe altă lume.

— După ce ți-ai dat seama că ai omorât-o.

— După aceea, m-am îmbrăcat și am venit încoace, ca să mă denunț. Numai că nu m-am putut hotărî chiar imediat să intru aici. Până la urmă a învins însă demnitatea. Asta e tot.

— Cred că deocamdată nici noi nu mai avem de pus întrebări, nu-i așa, tovarășe căpitan? întrebă pe Stolnicu omul în gri.

— Deocamdată nu!

— Atunci să mergem la locul crimei. Dumneata ne vei însoți.

Omul în gri trecu în camera alăturată. Căută la telefon și găsi pe procurorul de serviciu pe care îl informă.

Mașina care aducea pe procurorul de serviciu se opri în fața casei cam în același timp când soseau și alte două mașini. Într-una se aflau căpitanul Ovezea – el fusese bărbatul în gri –, comandantul secției de miliție în raza căreia se afla strada Lămâiței, căpitanul Velicu, căpitanul Stolnicu, comandantul secției de miliție în fața căruia dăduse Rebegea declarația, de asemenea criminalul, profesorul Emilian Rebegea. Din cealaltă mașină coborâră experții din grupa operativă condusă de căpitanul Ovezea[2].

Mașinile opriră în fața unei porți masive din fier forjat. În dreapta și în stânga, zidul de cărămidă foarte lat, și înalt tot atât cât poarta, avea pe creasta lui, zidite, cioburi de sticlă multicolore. Dacă te luai după poarta impunătoare și după grosimea zidului, asemenea unuia de mănăstire fortificată, te așteptai să vezi dincolo, în incinta curții, dacă nu un „palat“ cum erau denumite pe nedrept multe din casele vechiului București, în orice caz o casă mai acătării.

În realitate, în fundul curții – mai curând un fel de minusculă tindă – se vedea o căsuță scundă, cu acoperiș în formă de piramidă, din șindrilă neagră de veche ce era. O casă veritabilă de țară de la munte cu prispă și parmac, cu pereții coșcoviți care cândva fuseseră vopsiți în albastru. O particularitate a casei deloc potrivită o constituiau ferestrele disproporționat de mari în raport cu înălțimea casei, ale căror transperante decolorate și stricate scoteau și mai mult în evidență contrastul inestetic dintre ele și ansamblul clădirii.

Cândva de la poartă și până la casa din fundul curții, ducea o alee. Acuma aleea nu mai exista. Iarba crescuse otova pe toată suprafața curții, și înaltă până ceva mai sus de glezne. Câțiva cireși bătrâni se părea a fi fost semănați la întâmplare, dar nu era adevărat. Curtea fusese, cu mulți ani în urmă, o mică livadă. Asta pe vremea când încă trăia și era tânăr bunicul profesorului Emilian Rebegea. În decursul anilor, mulți dintre pomii livezii minuscule se uscaseră. Unii fuseseră tăiați, alții nu. Bătrâni, dar în stare să rodească, mai rămăseseră cireșii, patru la număr, și doi caiși.

În clipa când coborî din mașină, Rebegea se clătină pe picioare și era palid, la fel de palid cum fusese până a nu se hotărî să treacă pragul secției de miliție. Se îndreptă spre poartă cu pași mici, precauți, de parcă voia să se convingă, înainte de a mai face un pas, dacă pământul pe care călca poate să-i susțină greutatea corpului. În realitate, mergea așa fiindcă făcea sforțări să pășească drept, să nu se bălăbăne ca un om beat.

Cu mâna care îi tremura apăsă clanța, și poarta de fier se deschise scârțâind prelung și jalnic, din cauza balamalelor neunse.

— Îmi permiteți s-o iau înainte, ca să vă conduc.

Și păși, primul, dincolo, în curte. Aproape se înserase. Făcu vreo câțiva pași și fiindcă îl ajunsese din urmă căpitanul Ovezea, se agăță de brațul lui.

— Vă rog să-mi permiteți să mă sprijin de dumneavoastră. Altfel mă voi prăbuși. E îngrozitor ce simt.

Căpitanul Ovezea făcu semn unuia dintre subordonații săi și acesta se grăbi să-i ofere lui Rebegea brațul.

Mergeau cu toții prin iarbă în evantai și nimeni nu scotea o vorbă. În grădina părăginită a lui Rebegea mirosea a vegetale și într-unul din cireșii bătrâni o vrăbiuță ciripea neliniștită.

Când ajunseră în fața ușii de la intrare, Rebegea vârî mâna într-un burlan și scoase de acolo o cheie de-a dreptul anacronică. Din cauză că-i tremura mâna izbuti să descuie ușa nu fără dificultate. Dar n-o deschise imediat. Mai întâi își șterse fața palidă ca de mort, pe care șiroia transpirația, cu o batistă mare și albă, cât o basma.

— Îmi permiteți și de data asta să trec tot eu înainte.

Vocea îi tremura și suna dogită, fără timbru.

Un vestibul minuscul. În stânga, o nișă căptușită cu lemn de stejar – cuierul. În dreapta, o ușă care ducea în sufragerie. Tavanul scund, de lemn, pereții căptușiți cu lambriuri de stejar. Sufrageria era mobilată în stil românesc. Deasupra unei policioare înguste, farfurii și vase cu motive decorative. Două uși. Una spre bucătărie, larg deschisă, cealaltă spre dormitor. Aceasta din urmă era închisă. Către această ușă se îndreptă Rebegea. Transpirase în așa hal, încât părul îi era ud de parcă ar fi ieșit din baie fără să se șteargă. Întinse mâna spre clanță, dar și-o retrase mai înainte de a o atinge. Se răsuci încet pe călcâie și atunci când se găsi cu spatele la ușă se adresă tuturora, dar privind, cu un aer rătăcit, numai pe căpitanul Ovezea:

— Acolo este!

Ca să poată intra, trebuiră să-l dea deoparte. El rămase în prag, în sufragerie, și, ca să nu se prăbușească, trebui să se sprijine de zid. Dar numai după câteva clipe, unul dintre lucrătorii din grupa operativă a căpitanului Ovezea reveni din dormitor, și, apucându-l de braț, se răsti la el.

— Ia vino încoace, musiule!

Și îl sili să treacă pragul dincolo, în dormitor.

— Vrei să ne spui ce-ai făcut cu cadavrul? întreba căpitanul Stolnicu.

— Cum ce-am făcut? E acolo!

Rebegea privea tot timpul în pământ.

— Unde?

— Acolo, în pat!

— Îți bați joc de noi? Nu-i niciun cadavru în pat.

— Nu-i?

Abia acuma îndrăzni Rebegea să deschidă ochii. Ei exprimară mai întâi groază. Pe urmă uimire, uluială. Pe urmă nedumerire. Pe urmă, începură să se lumineze, să clipească des, a veselie, să se bucure. Și, în fine, să râdă. Și în aceeași clipă când ochii începură să-i râdă, izbucni și el într-un hohot de râs dement. Și râse și râse, fără să se mai poată opri, ținându-se cu mâinile de pântece.

Lucrătorii miliției îl priveau întunecați, așteptând să contenească râsul acela dement, isteric. În sfârșit, după ce râse vreo zece minute, se potoli încet, încet. Dar acuma părea un alt om. Chipul îi era radios, iar ochii oglindeau o mare mulțumire lăuntrică.

— Ce ai făcut cu cadavrul? întrebă cu severitate căpitanul Ovezea. Unde l-ai ascuns?

Se părea că pe Rebegea întrebarea căpitanului îl amuza nespus de mult.

— Unde am ascuns cadavrul?… Nu există niciun cadavru!… Vedeți vreun cadavru?… Nu vedeți!… Nu există niciun cadavru!… Și de vreme ce nu există, înseamnă că nu s-a comis nicio crimă… Înseamnă că n-am comis nicio crimă… Înseamnă că nu sunt criminal… Auziți?… Nu sunt criminal!…

— Vrei să spui că ai făcut o farsă? întrebă căpitanul Velicu abia stăpânindu-se.

— Exact… o farsă! Domnilor, după cum puteți constata deci, nu a fost decât o farsă. Spre regretul dumneavoastră doar o farsă reușită. Trebuie să fiți de acord că a fost o foarte reușită farsă.

— Îl auziți? Își mai și bate joc de noi, îi șopti căpitanul Velicu lui Ovezea.

— Greșiți profund. Nu mi-e deloc aceasta intenția. Dar n-aveți încotro. Trebuie să recunoașteți că a fost o farsă magistrală. Pe urmă, adresându-se căpitanului Ovezea: Am izbutit să vă păcălesc până și pe dumneavoastră, cu toate că sunteți foarte inteligent, tovarășe căpitan. Acum îmi pare rău, v-o spun sincer. Dumneavoastră însă, zău că nu ar trebui să vă pară rău. Câtă lume pusă pe drumuri în mod inutil. Până și pe dumneavoastră, tovarășe procuror. Dar nici dumneavoastră să nu vă pară rău. Dacă aveți măcar un pic de umor, farsa mea ar trebui să vă amuze. Și pe dumneavoastră, tovarășe căpitan, și pe dumneavoastră tovarăși. Și își muta privirea de la unul la celălalt. Pe urmă, după o clipă, constatând că toți rămăseseră gravi. Desigur, cer prea mult de la dumneavoastră. Desigur vă simțiți lezați în amorul dumneavoastră propriu, deoarece vă identificați cu autoritatea de stat pe care o reprezentați. Îmi pare rău. Dar acum nimic nu mai poate fi schimbat. Am făcut-o! Și dacă exista un paragraf în vreo lege care prevede pedeapsă pentru o asemenea vină, sunt gata să ispășesc. Băgați însă de seamă: Nu sunt un criminal!