Haita

Haita de Emile Zola

CAPITOLUL I

La înapoiere, în îmbulzeala de trăsuri care se întorceau pe malul lacului, caleașca a fost nevoită să meargă la pas. La un moment dat, încurcătura a fost așa de mare, încât a trebuit chiar să se oprească.

Soarele asfințea pe cerul de octombrie, de-un cenușiu deschis, brăzdat în zare de niște norișori. Doar o ultimă rază, ce cădea de pe boschetele îndepărtate ale cascadei, mai străpungea șoseaua, scăldând în lumina ei roșiatică și palidă șirul lung de trăsuri ce încremeniseră. Se părea că licăririle de aur, pâlpâirile strălucitoare ale roților se fixaseră pe reliefurile de-un galben ca paiul ale caleștii, ale cărei mari tăblii albastre reflectau colțuri din peisajul înconjurător. Și, mai sus, chiar în zarea roșiatică ce-i lumina din spate, făcând să strălucească nasturii de alamă ai mantalelor cu glugă pe jumătate îndoite, ce spânzurau de pe capră, vizitiul și valetul stăteau țepeni în livrelele lor de un albastru închis, cu pantaloni de culoarea sacâzului și jiletci în dungi negre cu galben, gravi și răbdători, ca niște lachei de casă mare pe care o încurcătură de trăsuri nu reușea să-i supere. Pălăriile lor, împodobite cu cocardă neagră, aveau o mare demnitate. Numai superbii cai murgi fornăiau nerăbdători.

— Uite, spune Maxime, acolo, în cupeul acela, Laure d’Aurigny… Uită-te odată, Renée.

Renée s-a ridicat încet, clipind din ochi, cu mutra aceea delicioasă ce-o avea din pricina miopiei.

— O credeam departe, a spus… Nu-i așa că și-a schimbat culoarea părului?

— Da, a continuat Maxime râzând, noul ei amant detestă roșul.

Aplecată în față, cu mâna sprijinită de portiera joasă a caleștii, Renée se uita, trezită din visu-i trist care oțintuia tăcută de vreun ceas, lungită în fundul trăsurii ca pe un șezlong de convalescentă. Peste rochia de mătase mov, cu șorț și tunică, cu mari volane plisate, purta un paltonaș de stofă albă, cu revere de catifea mov, ce-o făcea să pară foarte îndrăzneață. Ciudatul ei păr bălai bătând în roșu, culoare ce aducea cu aceea a untului fin, era prea puțin ascuns de pălăriuța împodobită cu un buchețel de trandafiri de Bengal. Clipea întruna, cu mutra ei de băiat impertinent, cu fruntea netedă brăzdată de-un rid mare, cu gura. a cărei buză de sus ieșea mai în afară, ca la copiii botoși. Apoi, cum vedea prost, a luat binoclul, un binoclu de bărbat, cu garnitură de baga, și, ținându-l în mână, fără să-l mai pună pe nas, a cercetat-o pe îndelete, cu un aer extrem de calm, pe grăsana de Laure d’Aurigny.

Trăsurile stăteau tot pe loc. În mijlocul acelor pete uniforme, de culoare închisă, pe care le făcea șirul lung de cupeuri, foarte numeroase în Bois de Boulogne în după-amiaza aceea de toamnă, străluceau colțul unei oglinzi, zăbala unui cal, mânerul argintat al unui felinar, galoanele unui lacheu cocoțat sus pe capră. Ici-colo, în câte o caleașcă deschisă, țâșnea un capăt de stofă, o bucățică din toaleta de mătase sau de catifea a vreunei femei. Încet-încet, peste gălăgia aceea potolită se lăsase o mare liniște, ce încremenise. Din fundul trăsurilor auzeai discuția pietonilor. Era un schimb de priviri mute de la o portieră la alta; și nimeni nu mai vorbea, în așteptarea întretăiată doar de trosnetele hamurilor și lovitura potcoavei nerăbdătoare a vreunui cal. În depărtare, glasurile nedeslușite din Bois de Boulogne se stingeau.

În ciuda toamnei târzii, întreaga elită pariziană se afla acolo: ducesa de Sternich, într-o trăsură pe opt arcuri, doamna de Lauwerens, într-o mare trăsură descoperită foarte corect înhămată; baroana de Meinhold, într-o trăsurică încântătoare pe două roți, cu cal murg; contesa Vanska, cu poneii ei alb cu negru; doamna Daste și faimoșii ei stapperi negri; doamna de Guende și doamna Teissière, în cupeu; micuța Sylvia într-o caleașcă mare de culoare albastru deschis. Și don Carlos, în doliu, cu livreaua lui antică și solemnă; pașa Selim, cu fes dar fără guvernatorul său; ducesa de Rozan, în cupeu de o persoană, cu slujitorii purtând peruci pudrate; domnul conte de Chibray, în docar; domnul Simpson, în trăsură cu patru cai foarte frumoși; întreaga colonie americană. În fine, doi academicieni, într-un fiacru.

Primele trăsuri s-au desprins și, treptat, întregul șir s-a pornit curând să meargă încetișor. A fost ca un fel de deșteptare. S-au aprins mii de lumini jucăușe, pe roți s-au încrucișat fulgere repezi, din hamurile scuturate de cai au țâșnit scântei. Se părea că mari reflexe de oglindă aleargă pe pământ și pe copaci. Scânteierile hamurilor și roților, strălucirea panourilor lăcuite în care ardea jăratecul roșu al soarelui asfințind, petele vii ale livrelelor strălucitoare cocoțate chiar pe cer și toaletele scumpe ce scăpau prin portiere au fost târâte astfel într-un vuiet surd, necontenit, ritmat de tropotul echipajelor. Și defilarea a continuat, cu aceleași zgomote și aceleași licăriri, neîncetat, și dintr-o singură țâșnire, ca și cum cele dintâi trăsuri le-ar fi tras pe toate celelalte după ele.

Lăsându-se legănată de zgâlțâirile ușoare ale caleștii ce se urnise din loc, lăsând să-i scape din mână binoclul, Renée se tolănise iarăși pe perne. Înfrigurată, a tras spre ea un colț din blana de urs ce umplea trăsura pe dinăuntru ca o față de masă de nea mătăsoasă. Mâinile ei înmănușate s-au rătăcit în moliciunea blănii lungi, cârlionțate. Începuse să adie vântul. Se părea că după-amiaza aceea călduță de octombrie, ce semănase a primăvară în Bois de Boulogne, făcându-le pe marile mondene să iasă în trăsură deschisă, avea să se termine într-o seară deosebit de răcoroasă.

O clipă, tânăra femeie a rămas încotoșmănată, regăsind căldura colțului ei, lăsându-se în voia voluptoasei legănări a tuturor acelor roți ce se-nvârteau în fața ei. Apoi, ridicând capul spre Maxime, care, liniștit, le dezbrăca din ochi pe femeile din cupeurile și caleștile vecine, a întrebat:

— Serios, chiar o găsești drăguță pe Laure d’Aurigny? O lăudai mai deunăzi, când s-a anunțat scoaterea la licitație a diamantelor ei!… Dar fiindcă a venit vorba, n-ai văzut colierul și egreta de diamante pe care tatăl tău mi le-a cumpărat la licitația aceea?

— Desigur că face lucrurile cum se cuvine, spune Maxime fără să răspundă, râzând răutăcios. Găsește mijlocul să plătească datoriile Laurei și să-i dăruiască diamante soției.

Tânăra femeie a dat ușor din umeri.

— Secătură! a murmurat zâmbind.

Dar tânărul se plecase, urmărind cu ochii o doamnă a cărei rochie verde îl interesa. Renée își sprijinise din nou capul, cu ochii întredeschiși, uitându-se leneș în ambele părți ale aleii, fără să vadă. Pe partea dreaptă, crânguri, copăcei cu frunzele înroșite și crengi uscățive zburau încetișor; uneori, pe aleea rezervată călăreților, treceau domni subțiratici, ai căror cai stârneau în galopul lor nori de nisip fin. Pe partea stângă, în josul peluzelor înguste ce coboară, întretăiate de straturi de flori și de boschete, dormea lacul, curat ca un cristal, fără niciun fel de spumă, de parc-ar fi fost cioplit direct în malurile sale de cazmaua grădinarilor; și, de cealaltă parte a oglinzii clare, cele două insule, între care puntea ce le leagă făcea o bară cenușie, își înălțau falezele lor plăcute, înșiruind pe cerul palid liniile teatrale ale brazilor, ale copacilor cu frunzișul persistent cărora apa le reflecta verdele întunecat, asemenea unor franjuri de perdele drapate în chip savant pe marginea orizontului. Colțul acesta de natură, decorul ce părea proaspăt pictat, era scăldat de-o ușoară umbră, de-o boare albăstrie ce conferea în cele din urmă depărtărilor un farmec delicios, o atmosferă de-o adorabilă falsitate. Pe malul celălalt, Chalet des Iles, parcă lustruit în ajun, lucea ca o jucărie nouă; și panglicile acelea de nisip galben, aleile înguste de grădină, ce șerpuiesc în peluze și se învârtesc în jurul lacului, mărginite de crengi de fontă ce imitau lemnul grosolan, făceau un contrast și mai ciudat, la ora aceea târzie, cu verdele proaspăt al apei și al gazonului.

Obișnuită cu grațiile savante ale acestor locuri, Renée, din nou obosită, lăsase pleoapele în jos, uitându-se numai la degetele ei subțiri ce-nvălătuceau pe fusurile lor firul lung al blănii de urs. Dar, în trapul regulat al șirului de trăsuri, s-a produs o zgâlțâială. Și, ridicând capul, a salutat două femei tinere culcate una lângă alta, cu o lâncezeală afectuoasă, într-o trăsură pe opt arcuri, ce-a părăsit cu mare zgomot malul lacului ca să se-ndepărteze pe o alee laterală. Doamna marchiză d’Espanet, al cărei soț, pe-atunci aghiotant al împăratului, i se-alăturase de curând, cu mare tămbălău, scandalizând vechea nobilime îmbufnată, era una dintre cele mai ilustre mondene ale celui de-al doilea imperiu: cealaltă, doamna Haffner, se căsătorise cu un faimos industriaș din Colmar, multimilionar, din care imperiul a făcut un om politic. Renée, care le cunoscuse la pension pe cele două prietene nedespărțite, cum li se zicea cu subînțeles, le spunea pe numele lor mic, Adeline și Suzanne. Și cum, după ce le zâmbise, avea să se ghemuiască din nou, râsul lui Maxime a făcut-o să se-ntoarcă.

— Nu, zău, sunt tristă, nu râde, că-i serios, a spus, văzându-l pe tânăr care o contempla în glumă bătându-și joc de atitudinea ei suferindă.

Maxime a spus cu o voce comică:

— Om fi având necazuri mari, om fi geloasă!

A părut foarte surprinsă.

— Eu! a spus. De ce geloasă?

A adăugat apoi, cu strâmbătura ei de dispreț, ca și când și-ar fi adus aminte:

— Ah! da, grăsana de Laure! Nici nu mă gândesc la asta. Dacă Aristide, cum toți vreți să mă faceți să-nțeleg, a plătit datoriile acestei fete scutind-o astfel să mai facă o călătorie în străinătate, înseamnă că ține mai puțin la bani decât credeam. Iar o să aibă trecere la doamne… scumpul de el, îi las deplină libertate.

Zâmbea când spunea „scumpul de el” pe-un ton de-o indiferență amicală. Și, deodată, întristându-se foarte tare din nou și uitându-se în jurul ei cu privirea aceea disperată a femeilor care nu știu cum să se mai distreze, a murmurat:

— Oh! aș vrea… Dar nu, nu-s geloasă, nu-s geloasă deloc.

S-a oprit, ezitând.

— Vezi tu, mă plictisesc, a spus în cele din urmă brusc.

Atunci a tăcut, disprețuitoare. Șirul de trăsuri înainta tot de-a lungul lacului, în trap egal, cu zgomotul acela specific de cataractă îndepărtată. Acum, pe partea stângă, între apă și șosea, erau pădurici de copaci verzi, cu trunchiuri subțiri și drepte, formând ciudate pilcuri de colonete. Pe partea dreaptă, nu mai erau crângurile, copăceii; Bois de Boulogne se deschisese în peluze largi, niște covoare uriașe de iarbă pe care erau sădiți ici-colo pâlcuri de copaci; fețele de masă verzi se țineau lanț, unduindu-se ușor, până la Porte de là Muette, al cărei grilaj scund se zărea foarte departe, ca un capăt de dantelă neagră întins chiar pe pământ; și, pe pante, pe unde terenul era mai accidentat, iarba era albastră de tot. Renée privea, cu ochii ficși, ca și când orizontul acela ce creștea, preriile acelea moi, udate de aerul serii, ar fi făcut-o să simtă și mai intens golul din sufletul ei.

După oarecare tăcere, a repetat cu o mânie surdă:

— Oh! mă plictisesc, mă plictisesc de moarte.

— Știi că nu ești prea veselă, a spus liniștit Maxime. Ești nervoasă, desigur.

Tânăra femeie s-a aruncat din nou în fundul trăsurii.

— Da, sunt nervoasă, a răspuns sec.

Apoi a devenit maternă.

— Îmbătrânesc, dragul meu copil; curând voi împlini treizeci de ani. E groaznic. Nu-mi mai place nimic… La douăzeci de ani, nu poți să știi…

— M-ai luat oare cu tine ca să te spovedești? a întrerupt-o tânărul. Ar fi al dracului de lung.

Obrăznicia asta a primit-o schițând un zâmbet, ca pe-o glumă de copil răzgâiat căruia i se permite totul.

— Te sfătuiesc să te plângi, a continuat Maxime, cheltuiești mai mult de-o sută de mii de franci pe an cu rochiile tale, locuiești într-o splendidă casă boierească, ai cai superbi, capriciile tale sunt legi, și ziarele pomenesc de fiecare rochie nouă de-a ta ca de-un eveniment de mare gravitate; femeile sunt geloase pe tine, iar bărbații și-ar da zece ani din viață ca să-ți sărute vârful degetelor… E-adevărat?

A dat din cap afirmativ, fără să răspundă. Cu ochii plecați, începuse iarăși să-nvălătucească firul blănii de urs.

— Hai, nu fi modestă, a continuat Maxime; spune pe șleau că ești unul dintre stâlpii celui de-al doilea imperiu. Între noi, ne putem spune asemenea lucruri. Pretutindeni, la palatul Tuileries, la miniștri sau la simplii milionari, ești suverană. Nu-i plăcere din care să nu te fi-nfruptat din plin, și dac-aș îndrăzni, dacă respectul ce ți-l datorez nu m-ar reține, aș zice…

S-a oprit câteva secunde, râzând; apoi și-a terminat fraza cavalerește.

— Aș zice c-ai gustat din toate.

Ea nici nu s-a clintit.

— Și te plictisești? a continuat tânărul cu o vioiciune comică. Dar asta-i o crimă!… Ce vrei? Oare ce visezi?

A dat din umeri ca să spună că nu știa. Deși a plecat capul, Maxime a văzut-o atunci așa de serioasă și de posomorâtă, că a tăcut. S-a uitat la șirul de trăsuri care, ajungând la capătul lacului, se lățea, umplând răspântia. Mai puțin înghesuite, trăsurile se-ntorceau cu o grație superbă; trapul mai repezit al cailor suna semeț pe pământul tare.

Făcând ocolul cel mare ca să intre în rând, caleașca s-a clătinat în asemenea hal, încât Maxime a simțit o oarecare voluptate. Atunci, urmându-și cheful de-a o copleși pe Renée, a spus:

— Uite, ai merita să mergi cu fiacrul! Așa ți-ar trebui!… Ei, privește lumea care se-ntoarce la Paris, lumea asta care-i la picioarele tale. Te salută ca pe-o regină, bunul tău prieten, domnul de Mussy, era cât pe ce să-ți trimită sărutări.

Într-adevăr, un călăreț o saluta pe Renée. Maxime vorbise pe un ton ipocrit batjocoritor. Dar Renée abia a catadicsit să se-ntoarcă, dând din umeri. De data asta, tânărul a făcut un gest disperat.

— Serios, a spus, aici am ajuns?… Dar, pentru Dumnezeu, ai totul, ce mai vrei?

Renée a ridicat capul. În privirea ei era o văpaie, o nevoie arzătoare de curiozitate nesatisfăcută.

— Vreau altceva, a spus încet.

— Dar cum ai totul, a continuat Maxime râzând, altceva nu înseamnă nimic… Ce altceva?

— Ce? a repetat ea…

Și n-a mai continuat. Se întorsese cu totul, contempla tabloul acela straniu ce dispărea în spatele ei. Era aproape noapte; amurgul se lăsa încet ca o cenușă fină. Văzut din față, în lumina slabă ce mai stăruia încă pe apă, lacul se rotunjea ca o imensă placă de cositor; pe cele două maluri, pădurile de copaci verzi, ale căror trunchiuri subțiri și drepte parcă ieșeau din apa stătătoare, păreau, în clipa aceea, niște colonade vineții, schițând cu arhitectura lor regulată curbele studiate ale malurilor; apoi, în fund, se înălțau boschetele, niște mari frunzișuri confuze, mari pete negre închideau orizontul. Era acolo, în spatele petelor, o luminiță de jăratec, asfințitul unui soare pe jumătate stins ce nu mai învăpăia decât un capăt al imensității cenușii. Peste lacul acesta imobil, peste pădurea. scundă, peste peisajul de-o liniște atât de stranie, se-ntindea scobitura cerului, infinită, mai profundă și mai lată. Bucata asta mare de cer pe colțul ăsta mic de natură fremăta, avea o vagă tristețe; și, din înălțimile ce păleau, se lăsa o asemenea melancolie de toamnă, o noapte așa de blânda și de mâhnită, încât acel Bois de Boulogne, învăluit încet-încet într-un lințoliu de umbră, își pierdea grațiile lui mondene, creștea, cuprins de marele farmec al pădurilor. Trapul echipajelor, cărora întunecimile le stingeau culorile vii, se ridica, asemenea unor glasuri îndepărtate de frunze și de ape curgătoare. Totul mergea topindu-se. În dispariția universală, în mijlocul lacului, pânza triunghiulară cu antene a bărcii celei mari de plimbare se contura limpede și viguroasă, în licărirea jăratecului soarelui ce apunea. Și nu se mai vedea decât pânza aceea, decât triunghiul de pânză galbenă, lățită peste măsură.

În îmbuibarea ei, Renée a avut o ciudată senzație de dorinți ce nu se puteau mărturisi, văzând acest peisaj pe care nu-l recunoștea, natura atât de artistic mondenă, pe care noaptea înfiorată o preschimba într-o pădure sacră, unul dintre luminișurile ideale în fundul cărora vechii zei își ascundeau uriașele lor iubiri, adulterele și incestele divine. Și, pe măsură ce caleașca se depărta, i se părea că-n urma ei amurgul căra, în vălurile lui tremurătoare, pământul de vis, alcovul rușinos și suprauman în care și-ar fi potolit în fine inima ei bolnavă, carnea ei obosită.

Atunci când lacul și păduricile, înghițite de umbră, n-au mai fost, la orizont, decât o bară neagră, tânăra femeie s-a întors brusc și, cu o voce în care se simțeau lacrimile de ciudă, a continuat fraza întreruptă:

— Ce?… Altceva, zău! Vreau altceva. Parcă știu! Dac-aș ști… Dar, vezi tu, m-am săturat de baluri, de supeuri, de petreceri de-astea. Mereu una și aceeași. E plictisitor de moarte… bărbații sunt cumplit de plicticoși, oh! da, cumplit de plicticoși…

Maxime a început să râdă. Sub mutrele aristocratice ale marii mondene răzbăteau pasiuni. Nu mai clipea; ridul de pe frunte se adâncea mai tare, buza de copil îmbufnat înainta, caldă, în căutarea acestor plăceri pe care le dorea fără a le putea numi. A observat râsul însoțitorului ei, dai fremăta prea tare ca să se mai poată opri; pe jumătate culcată, lăsându-se în voia legănării trăsurii, a continuat cu mici fraze seci:

— Firește că sunteți cumplit de plicticoși… N-o spun pentru tine, Maxime: ești prea tânăr… Dar dacă ți-aș povesti cât m-a agasat Aristide la început! Dar ceilalți! Cei care m-au iubit… Știi că suntem prieteni buni, nu mă feresc de tine; ei bine, serios, sunt zile când mă obosește așa de tare viața mea de femeie bogată, adorată, aclamată, c-aș vrea să fiu ca Laure d’Aurigny, una dintre femeile acelea ce trăiesc o viață liberă.

Și cum Maxime râdea și mai tare, a insistat:

— Da, ca Laure d’Aurigny. Trebuie să fie mai puțin searbăd, nu tot mereu același lucru.

A tăcut câteva clipe, parcă și-ar fi închipuit viața pe care ar duce-o dacă ar fi Laure. Apoi, a continuat cu vocea descurajată:

— La urma urmelor, probabil că femeile acelea au și ele necazuri. Hotărât lucru, nimic nu-i amuzant. Să mori nu alta… Bine ziceam adineaori, ar trebui altceva; înțelegi tu, nu ghicesc ce anume, dar altceva, ceva care să nu se mai fi-ntâmplat nimănui, ce nu se-ntâlnește în fiecare zi, ceva care să fie o plăcere rară, necunoscută.

Vorbea mai rar. Ultimele cuvinte le-a pronunțat căutându-le, ca-ntr-un vis. Caleașca urca aleea ce ducea spre ieșirea din Bois de Boulogne. Umbra creștea; pe cele două maluri, crângurile alergau ca niște ziduri cenușii; scaunele de fontă, vopsite cu galben, unde, în serile frumoase, apare burghezia în straie de sărbătoare, zburau de-a lungul trotuarelor, goale de tot, cu sumbra melancolie a acelor mobile de grădină surprinse de iarnă; și uruitul surd și ritmat al trăsurilor ce se-ntorceau trecea ca un vaiet trist pe aleea pustie.

Fără îndoială, Maxime simțise foarte bine că nu e elegant să găsești că viața e amuzantă. Dacă era încă destul de tânăr ca să mai poată avea câte un elan de fericită admirație, era prea egoist, avea o indiferență prea zeflemitoare, era într-adevăr prea obosit ca să nu se declare dezgustat, blazat, sfârșit. De obicei, când o spunea, se fălea oarecum.

S-a întins la fel ca Renée și a spus cu glasul jalnic:

— Știi că ai dreptate, e cumplit de plicticos. Nici eu nu mă distrez mai mult ca tine; adesea am visat și eu altceva. Nu există prostie mai mare decât să călătorești. Decât să câștig bani prefer să-i cheltuiesc, deși nu-i totdeauna așa de amuzant pe cât ți-nchipui la început. Ești sătul până-n gât să iubești, să fii iubit, nu-i așa?… Ei! da, ești sătul până-n gât!

Cum tânăra femeie; n-a răspuns, ca s-o surprindă, a continuat cu o mare nelegiuire:

— Aș vrea să mă iubească o călugăriță. Poate c-ar fi amuzant!… Tu n-ai visat oare niciodată să iubești un bărbat la care nu te-ai putea gândi fără să comiți o crimă?

Dar a rămas posomorâtă, și Maxime, văzând că tăcea mereu, a crezut că nu-l mai asculta. Cu ceafa sprijinită de marginea capitonată a caleștii, părea că doarme cu ochii deschiși. Se gândea, nemișcată, lăsându-se în voia visurilor ce-o copleșeau, și, uneori, i se agitau buzele ușor din pricina unor mișcări nervoase. Umbra amurgului o cuprinsese molatic, o pătrundea tristețea neprecizată a umbrei, și voluptatea discretă, speranța nemărturisită, scăldând-o într-o boare de aer moleșit și morbid. Fără îndoială că, în timp ce privea fix spatele rotund al valetului așezat pe capră, se gândea la bucuriile din ajun, la petrecerile acelea pe care le găsea așa de serbede, de care se săturase; se gândea la viața ei trecută, la poftele potolite imediat, la scârba de lux, la monotonia zdrobitoare a acelorași iubiri și acelorași trădări. Apoi, ca o speranță, mijea în ea, cu fremătări de dorință, ideea acelui „altceva” pe care mintea ei încordată nu-l putea găsi. Aici. Visul i se rătăcea. Făcea un efort, dar cuvântul căutat se sustrăgea mereu în noaptea care se lăsa, se pierdea în mersul necontenit al trăsurilor. Și legănarea mlădioasă a caleștii era tot o ezitare împiedicând-o să-și formuleze pofta. Și o ispită imensă se înălța din nedeslușitul acela, din crângurile pe care umbra le adormea de fiecare parte a aleii. din. zgomotul roților și din legănarea molatică ce-o umplea de-o delicioasă toropeală. Mii de adieri îi mângâiau carnea: visuri neterminate, voluptăți nenumite, dorințe nedeslușite, tot ceea ce o întoarcere din Bois de Boulogne poate zămisli mai delicios și mai monstruos în inima obosită, a unei femei, în ceasul când cerul pălește. Își ținea mâinile ascunse în blana de urs, îi era tare cald în paltonul de postav alb și revere de catifea mov. Cum a întins un picior, ca să se destindă în tihna ei, a atins în treacăt piciorul lui Maxime, care nici n-a observat măcar. O smucitură a trezit-o din somnolență. A ridicat capul, privindu-l în mod straniu cu ochii ei cenușii pe tânărul lăfăindu-se cu mare eleganță.

Chiar atunci caleașca a ieșit din Bois de Boulogne. L’avenue de l’Impératrice se întindea dreaptă de tot în amurg, cu cele două linii verzi ale barierelor de lemn pictat ce aveau să se atingă în zare. Pe poteca lăturalnică rezervată călăreților, în depărtare, un cal alb făcea o pată deschisă găurind umbra cenușie. Pe șosea, de partea cealaltă, se mai aflau ici-colo niște întârziați care se plimbau, grupuri de puncte negre ce se îndreptau încet spre Paris. Și, sus de tot, la capătul dârei mișcătoare și nedeslușite a trăsurilor, Arcul de Triumf, așezat de-a curmezișul, se vedea, alb, pe o mare bucată de cer de culoarea funinginii.

Pe când caleașca se-ntorcea într-un ritm vioi, Maxime, fermecat de alura englezească a peisajului, privea, de ambele părți ale aleii, casele boierești, cu arhitectura lor capricioasă, ale căror peluze se întindeau până la aleile lăturalnice; visând, Renée se distra văzând cum se aprindeau departe în zare unul câte unul becurile cu gaz din Place de l’Etoile, și, pe măsură ce licăririle vioaie pătau cu flăcări galbene întunericul ce se lăsa, auzind parcă chemări secrete, i se părea că Parisul sclipitor al nopților de iarnă se ilumina pentru ea, pregătindu-i plăcerea necunoscută pe care o visa spre a se potoli.

Caleașca a pornit pe Avenue de la Reine-Hortense și s-a oprit la capătul străzii Monceau, numai la câțiva pași de bulevardul Malesherbes, în fața unei mari case boierești așezată între curte și grădină. Cele două grilaje pline de ornamente aurite, ce dădeau în curte, erau flancate fiecare de câte o pereche de felinare, tot în formă de urne acoperite cu aurării, în care pâlpâiau flăcările mari ale gazului. Între cele două grilaje, locuia portarul într-o căsuță elegantă, semănând oarecum cu un mic templu grecesc.

Cum trăsura urma să intre în curte, Maxime a sărit sprinten jos.

— Știi, i-a spus Renée, reținându-l de mână, masa se va servi la ora șapte și jumătate. Ai la dispoziție mai mult de-o oră ca să te îmbraci. Să nu te lași așteptat.

Și a adăugat zâmbind:

— Vom avea la masă familia Mareuil… Tata dorește să fii foarte galant cu Louise.

Maxime a dat din umeri.