Izbanda Familiei Rougon

Izbanda Familiei Rougon de Emile Zola

I

Cum ieși din orașul Plassans pe Poarta Romei, situată la sud, pe mâna dreaptă a drumului ce duce spre Nisa, după ce ai trecut de primele case ale mahalalei, dai peste un loc viran, cunoscut prin părțile locului sub numele de maidanul Saint-Mittre.

Maidanul, un loc pătrat, de o oarecare mărime, se întinde de-a lungul drumului la nivelul trotuarului, de care-l desparte doar o fâșie de iarbă bătătorită. La dreapta, o străduță pierdută într-o fundătură, mărginește maidanul cu un rând de cocioabe; la stânga și în fund, îl închid două fețe de zid mâncate de mușchi, deasupra cărora se zăresc ramurile înalte ale duzilor de la Jas-Meiffren, mare proprietate cu intrarea mai jos în mahala. Astfel, închis în trei părți, maidanul este ca o piață care nu duce nicăieri, străbătută doar de cei care se plimbă.

Mai demult fusese acolo un cimitir, hramul sfântului Mittre, sfânt provensal preaslăvit în ținut. Bătrânii din Plassans, în 1851, își aminteau că mai apucaseră încă zidurile cimitirului, care rămăsese închis timp de ani de zile. Pământul, ghiftuit de cadavre de mai bine de un veac, mustea moartea și oamenii trebuiseră să deschidă un alt cimitir la celălalt capăt al orașului. Fostul cimitir, părăsit, se primenea în fiecare primăvară, acoperindu-se cu o vegetație neagră și stufoasă. Pământul gras, unde groparii nu puteau da cu hârlețul fără să scoată vreo rămășiță omenească, ajunsese de o rodnicie uimitoare. După ploile de mai și soarele de iunie, din drum zăreai vârfurile de iarbă care se revărsau peste ziduri; înăuntru era o mare de un verde întunecat, adânc, învârstată cu flori mari de o strălucire deosebită. Simțeai dedesubt, în umbra talpinelor dese, glia umedă care clocotea și zemuia de sevă.

Printre ciudățeniile câmpului se aflau și niște peri cu brațele răsucite și cu noduri monstruoase, ale căror fructe enorme nicio gospodină din Plassans nu ar fi voit să le culeagă. În oraș se vorbea de aceste fructe cu dezgust; dar plozii din mahala nu făceau asemenea nazuri, ci săreau cu droaia zidul pe înserate și furau perele chiar înainte de a se coace.

Viața frenetică a vegetațiilor și a arborilor mistui în curând moartea din fostul cimitir Saint-Mittre; putreziciunea omenească fusese mâncată de flori cu atâta lăcomie, încât, trecând pe lângă această cloacă, nu mai simțeai decât pătrunzătoarele miresme ale mixandrelor sălbatice. Totul a fost o treabă de câteva veri.

În vremea aceea, orașul se gândi să tragă foloase de pe urma acestui bun comunal care lâncezea fără rost. Zidurile de-a lungul drumului și fundăturii fură dărâmate, locul fu curățat de buruieni și de peri. Apoi mutară cimitirul. Terenul fu răscolit mai mulți metri în adâncime și într-un colț fură adunate grămadă osemintele pe care pământul binevoi să le restituie. O lună de zile, ștrengarii, care plângeau după peri, jucară bile cu țestele; câțiva amatori de glume proaste atârnară într-o noapte, de toate soneriile din oraș, oseminte de picioare. A fost un adevărat scandal de care-și mai aduc și astăzi aminte locuitorii din Plassans; zarva nu se potoli decât când se hotărî să se arunce grămada de oseminte în fundul unei gropi, departe, în cimitirul cel nou. Dar cum în provincie treburile se fac cu o înțeleaptă încetineală, locuitorii văzură o săptămână întreagă o singură cotiugă care transporta rămășițele omenești, ca și cum ar fi cărat moloz. Mai prost era că această cotiugă trebuia să străbată orașul cât era de lung și că din pricina pavajului stricat, semăna pe străzi, la fiecare zdruncinătură, fărâme de oseminte și bulgări de pământ gras. Nici pomeneală de slujbă religioasă, ci numai un transport încet și brutal. Nu a fost niciodată un oraș mai scârbit.

Ani de zile, terenul fostului cimitir Saint-Mittre a rămas ca un loc de spaimă. Deschis primului venit, la marginea drumului mare, maidanul a rămas pustiu, pradă iarăși ierburilor sălbatice. Municipiul, care se gândea fără îndoială să-l vândă și să vadă cum pe el se clădesc case, n-a putut găsi cumpărători. Poate că amintirea grămezilor de oseminte și a cotiugii care trecea încoace și încolo pe stradă, singură, cu încăpățânarea unui coșmar, i-a speriat pe oameni; sau mai degrabă s-ar putea explica faptul prin lenea provincială, căreia îi e silă să distrugă, dar să și construiască. Adevărul este că orașul păstră terenul și, până la urmă, uită chiar de dorința de a-l vinde. Nici măcar nu-l împrejmui cu gard; intra cine voia. Și încetul cu încetul, cu trecerea anilor, oamenii se obișnuiră cu colțul acesta gol; se așezau pe iarba de la margine, străbăteau câmpul și-l umpleau. După ce covorul de iarbă se uză sub picioarele celor care se plimbau, și după ce pământul bătătorit deveni cenușiu și tare, fostul cimitir începu să semene cu un fel de piață publică prost nivelată. Ca să se șteargă și mai mult orice amintire urâtă, locuitorii ajunseră încet-încet, fără să vrea, să schimbe până și denumirea terenului: se mulțumiră să păstreze numele sfântului cu care botezaseră și fundătura care se adâncea într-un colț al câmpului; era maidanul Saint-Mittre și fundătura Saint-Mittre.

Toate acestea s-au întâmplat demult. De mai bine de treizeci de ani, maidanul Saint-Mittre și-a schimbat înfățișarea. Orașul, prea nepăsător și prea adormit ca să tragă foloase de pe urma lui, l-a închiriat în schimbul unei sume modeste unor rotari din mahala. Aceștia l-au transformat într-un șantier de lemnărie. Și azi maidanul e ticsit de grinzi uriașe între zece și cincisprezece metri lungime, așezate grămezi ici și colo, aidoma unor coloane înalte răsturnate pe jos. Aceste grămezi de grinzi, în chip de catarge puse unul lângă altul, de la un capăt la altul al câmpului, sunt un veșnic prilej de bucurie pentru ștrengari. Ici-colo, din pricina unor bucăți de lemne căzute pe jos, terenul e acoperit cu un fel de pachet din cioturi rotunjite, pe care nu reușești să mergi decât printr-o minune de echilibru. Toată ziua o droaie de copii fac acest exercițiu. Îi vezi sărind pe scândurile groase, urmărindu-se în șir pe muchiile înguste, târându-se călare – fel de fel de jocuri care se termină întotdeauna cu încăierări și cu lacrimi; uneori se așază câte doisprezece în șir unii după alții, pe capătul subțire al unei grinzi înălțate la câțiva metri de pământ și se dau huța ore întregi. Așa a ajuns maidanul Saint-Mittre un loc de joacă, unde de un sfert de veac toți plozii din mahala își rod turul pantalonilor.

Țiganii în trecere au desăvârșit caracterul ciudat al acestui colț pierdut, alegându-l ca loc de popas după străvechiul lor obicei. Cum ajungeau în Plassans, își adăposteau casele pe roate, cuprinzând o șatră întreagă, în fundul maidanului Saint-Mittre. Așa că locul nu e niciodată gol: totdeauna mișună aici o ceată cu apucături ciudate, o șleahtă de bărbați arămii și de femei cumplit de uscățive, printre care se zbenguie o droaie de copii frumoși. Liota trăiește fără rușine în aer liber, în fața tuturor, punându-și la fiert ceaunul, mâncând ce nu-ți dă prin minte, înșirându-și zdrențele lor găurite, dormind, bătându-se, sărutându-se, puțind a murdărie și a mizerie.

Câmpul mort și pustiu, unde altădată doar viespile bâzâiau în jurul florilor grase, în tăcerea copleșitoare a soarelui, a ajuns astfel să răsune de certurile țiganilor și de țipetele ascuțite ale haimanalelor din mahala. Un fierăstrău care taie într-un colț grinzile șantierului scârțâie ca un bas surd ce acompaniază neîntrerupt glasurile stridente. Acest fierăstrău este foarte primitiv: lemnul e pus pe două capre ridicate și doi tăietori de scânduri, unul sus, cocoțat chiar pe grindă, celălalt jos, orbit de rumegușul care cade, imprimă pânzei puternice a fierăstrăului o continuă mișcare încoace și încolo. Ore întregi, cei doi oameni se apleacă, asemenea unor paiațe articulate, cu mișcări regulate și rigide ca de mașină. Lemnul pe care-l taie este așezat de-a lungul zidului din fund și pus în grămezi de doi sau trei metri, clădite metodic, scândură cu scândură, în formă de cub perfect. Aceste grămezi pătrate de scânduri, care adesea rămân aici vara și iarna năpădite de buruieni, sunt unul dintre colțurile atrăgătoare ale maidanului Saint-Mittre. Ele orânduiesc cărări misterioase, înguste și discrete, care duc la o alee mai largă lăsată între grămezi și zid: un loc pustiu, o fâșie de verdeață din care nu se mai văd decât crâmpeie de cer. În această alee, unde zidurile sunt acoperite cu mușchi iar pământul pare acoperit cu un covor de lână groasă, domnește încă vegetația viguroasă și liniștea fremătătoare a fostului cimitir. Din vechile morminte dogorâte de soare, răbufnesc suflările calde abia simțite ale voluptății morții. Nicăieri în împrejurimi nu se află un loc mai tulburător, mai vibrant de căldură, de singurătate și de dragoste. Aici e un loc minunat pentru iubire. După ce s-a golit cimitirul, osemintele au fost probabil așezate în colțul acesta, căci nu rareori azi, scormonind cu piciorul iarba umedă, poți dezgropa resturi de craniu.

De altminteri, nimeni nu se mai gândește la morții care dorm sub iarbă. În timpul zilei doar copiii se joacă de-a v-ați ascunselea pe după grămezile de lemnărie. Aleea verde rămâne neatinsă și necunoscută. Nu se vede decât șantierul ticsit de grinzi și cenușiu de praf. Dimineața și după-amiaza, când soarele e cald încă, întregul teren forfotește. Dar mai presus de toată frământarea câmpului, mai presus de ștrengarii ce se joacă printre bucățile de lemn și de țiganii ce-și ațâță focul sub ceaun, silueta uscată a tăietorului de scânduri, cocoțat pe grindă, se desprinde în plin văzduh, mișcându-se înainte și înapoi în ritm de pendulă, ca și cum ar bate tactul vieții clocotitoare și noi care a izbucnit în fostul câmp de veșnică odihnă. Numai bătrânii, așezați pe grinzi și încălzindu-se la razele amurgului, mai vorbesc uneori între ei despre osemintele pe care le-au văzut altădată cărate de faimoasa cotiugă pe străzile orașului.

Când se lasă noaptea, maidanul Saint-Mittre se golește și se adâncește asemeni unei gropi mari negre. În fund nu se mai zărește decât licărirea slabă a focului țiganilor. Când și când, umbre dispar tăcute în masa deasă a întunericului. Iarna mai ales locul devine sinistru.