La Paradisul Femeilor

La Paradisul Femeilor de Emile Zola

Capitolul 1

Denise venise pe jos de la gara Saint‑Lazare, unde coborâse dintr‑un tren din direcția Cherbourg, împreună cu cei doi frați ai ei, după o noapte petrecută pe bancheta dură a unui vagon de clasa a treia. Îl ținea pe Pépé de mână, iar Jean o urma. Toți trei erau rupți de oboseala călătoriei, speriați și pierduți în mijlocul vastului Paris, cercetând casele și întrebând la fiecare răscruce de strada Michodière, pe care locuia unchiul Baudu. Când ajunseră însă în Piața Gaillon, tânăra se opri surprinsă.

— O!, spuse ea. Ia uite, Jean!

Și rămaseră încremeniți, înghesuiți unul într‑altul, în hainele de doliu, pe care le purtau după moartea tatălui lor. Ea, plăpândă la cei douăzeci de ani, cu un aer sărăcăcios, căra un pachet modest; mezinul, în vârstă de cinci ani, i se agățase de braț, iar lângă umărul ei, stând în picioare, cu mâinile atârnând pe lângă corp, se ascundea celălalt frate, mai mare, pe fața căruia înfloreau cei șaisprezece ani.

— Ei, continuă ea, iată un magazin adevărat!

La colțul făcut de străzile Michodière și Neuve‑Saint-Augustin era un magazin de noutăți a cărui vitrină cu mărfuri în culori vii strălucea în lumina caldă și pală a dimineții de octombrie. Clopotul bisericii Saint‑Roch bătea ora opt, iar pe trotuarele Parisului matinal erau doar funcționari grăbiți să ajungă la birouri și gospodine alergând după cumpărături. În fața ușii magazinului, doi vânzători, cățărați pe o scară dublă, întindeau metrajele de pânzeturi, în timp ce într‑o altă vitrină din strada Neuve‑Saint-Augustin, un alt vânzător, în genunchi și întors cu spatele, așeza o bucată de mătase albastră. Magazinul, lipsit deocamdată de clienți, cu personalul abia sosit, zumzăia ca un stup gata de trezire.

— Drace!, spuse Jean. Asta‑l întrece pe cel din Valognes… Al tău nu era atât de frumos.

Denise clătină din cap. Petrecuse doi ani de zile acolo, la domnul Cornaille, primul vânzător de noutăți din oraș; însă acest magazin, descoperit așa, deodată, această casă imensă în ochii ei, îi făcea inima să bată cu putere, o țintuia locului, emoționată, preocupată, uitând de totul din jur. Pe latura ce dădea în Piața Gaillon, ușa înaltă, în întregime din sticlă, atingea mezaninul în mijlocul unor ornamente întortocheate, poleite cu aur. Două figuri alegorice, două femei zâmbitoare, cu gâtul gol, afișau numele firmei: La Paradisul femeilor. Apoi, vitrinele se pierdeau de‑a lungul străzilor Michodière și Neuve‑Saint‑Augustin, ocupând, pe lângă casa de pe colț, încă patru imobile, două pe stânga și două pe dreapta, cumpărate și amenajate recent. Părea o întindere fără sfârșit, cu vitrinele de la parter și de la mezanin prin care se întrezărea întregul, tumult din spatele tejghelelor. În partea de sus, o domnișoară, îmbrăcată în mătase, ascuțea un creion, în timp ce, lângă ea, altele două despachetau paltoane de catifea.

— La Paradisul femeilor, citi Jean cu un surâs blând, de adolescent frumos, care avusese deja o poveste de amor la Valognes. Ei, e drăguț, asta face lumea să se învârtă!

Însă Denise rămase, absorbită, în fața ușii centrale. Chiar acolo, în plină stradă, pe trotuar, se afla o învălmășeală de mărfuri la ofertă, tentațiile de la intrare, ocaziile ce opreau clientele în trecere. Toate porneau de sus, bucăți de mătase și de draperie, merinosuri, șevioturi[1], moltoane[2] cădeau de la mezanin, unduitoare ca niște steaguri, în culori neutre, cenușii, bleumarin sau măsliniu, tăiate de albul etichetelor cu prețuri. Alături, încadrând pragul, atârnau blănuri, paspoaluri[3], de la cenușiul fin al petit‑gris‑uluipână la neaua pură a pufului de lebădă. În partea de jos, în caziere[4], pe mese, în mijlocul unor stive de cupoane, se revărsau diverse tricotaje la un preț de nimic, mănuși și șaluri de lână, pălării, veste; o vitrină întreagă dedicată iernii, cu lucruri în culori țipătoare, pestrițe, dungate, cu pete de un roșu sângeriu. Denise văzu o bucată de pânză de tartan[5] cu patruzeci și cinci de centime[6], fâșii de blană de nurcă de America la un franc și mănuși la douăzeci și cinci de bani.

Unchiul Baudu fusese uitat. Chiar și Pépé, care se ținea încă de mâna surorii sale, făcuse ochii mari. O trăsură îi împinse pe toți trei din mijlocul pieței, astfel că o porniră imediat pe strada Neuve‑Saint‑Augustin, urmărind vitrinele și oprindu‑se în fața fiecăreia. Mai întâi, fură seduși de un aranjament mai complicat: în partea de sus, câteva umbrele așezate oblic păreau să formeze acoperișul unei cabane rustice; dedesubt, ciorapi de mătase, atârnați de niște inele metalice, afișau profilele unor pulpe rotunde, unii țesuți cu modele cu trandafiri, alții multicolori, negri, roșii cu marginile brodate, iar cei roz aveau luciul mătăsos al pielii blonde; în sfârșit, pe postavul etajerei, mănușile erau așezate simetric, cu degetele lor alungite, cu palmele înguste ca ale virginelor bizantine, aveau grația puternică, adolescentină a nimicurilor feminine nefolosite încă. Însă ultima vitrină fu cea care‑i surprinse cel mai mult. O întreagă expoziție de mătăsuri, satinuri și catifele se oferea într‑o gamă suplă și vibrantă, în tonuri delicate de flori: în vârf, catifelele de un negru profund se alăturau celor albe ca spuma laptelui; mai jos, satinurile roșii, albastre, brăzdate de linii vii, decolorându‑se palid cu o delicatețe infinită. Și mai jos, mătăsurile, în toate culorile curcubeului, erau adunate în bucle, îndoite ca în jurul unei talii arcuite, prinzând viață în mâinile pricepute ale vânzătorilor; prin fiecare motiv, prin fiecare frază colorată curgea un acompaniament discret, un fular fin de culoare crem. Acolo, la cele două capete, se aflau, în grămezi colosale, cele două tipuri de mătăsuri exclusive ale casei, Paris‑Bonheur și Cuir‑d’or, articole excepționale, ce aveau să revoluționeze comerțul noutăților.

— O, ce tafta de cinci franci și șaizeci!, murmură Denise, mirată, în fața mătăsii Paris‑Bonheur.

Jean începea să se plictisească, astfel că opri un trecător.

— Strada Michodière, domnule?

După ce‑i fusese indicată ca fiind prima la dreapta, cei trei se întoarseră, făcând ocolul magazinului. Dar înainte de a intra pe stradă, Denise fu surprinsă de o vitrină unde erau expuse confecții de damă. În magazinul domnului Cornaille, din Valognes, ea se ocupa mai ales de confecții. Și totuși, nu mai văzuse niciodată așa ceva, astfel că rămase pe trotuar, împietrită de admirație. În fundal, o eșarfă mare de dantelă de Bruges, la un preț usturător, lărgea o pânză de altar, ca două aripi desfăcute, de o albeață roșiatică; volane de Alençon cădeau în ghirlande, urmau valuri de dantele, malinuri, valensiene, aplicații de Bruxelles, materiale de Venise ca o avalanșă de zăpadă. La dreapta și la stânga, bucăți de postav se înălțau ca niște coloane întunecate, adâncind și mai mult acest tabernacul. Și confecțiile se aflau acolo, în acea capelă dedicată cultului femeii; centrul era ocupat de un articol deosebit, o manta de catifea cu o garnitură de vulpe argintie; într‑o parte era o mantie de mătase, căptușită cu petit‑gris, iar în cealaltă parte, un palton de postav, bordat cu pene de cocoș; în sfârșit, veșminte de bal, de cașmir alb, matlasate tot în alb, ornate cu fulgi de lebădă sau cu janilie[7]. Se găseau de toate pentru toți, de la veșmintele de bal, de douăzeci și nouă de franci, la paltoanele de catifea, de o mie opt sute de franci. Gâtul rotund al manechinelor dilata stofa, șoldurile pline scoteau în evidență finețea taliei, capul era înlocuit de o etichetă mare, înfiptă în moltonul roșu al gulerului; oglinzile, aflate în cele două părți ale vitrinei, printr‑un joc calculat, le reflectau și le multiplicau fără încetare, populând strada cu aceste frumoase femei de vânzare, care aveau prețuri considerabile în locul capetelor.

— Sunt minunate!, murmură Jean, care nu găsise altceva de spus din cauza emoției.

Deodată, rămase și el împietrit, cu gura deschisă. Acest paradis al femeilor îl făcea să roșească de plăcere. Avea frumusețea unei fete, o frumusețe pe care părea că i‑o furase surorii sale,

O piele strălucitoare, părul roșcat și ondulat, cu ochii blânzi și tandri. Lângă el, aceasta, absorbită de priveliște, părea și mai firavă, cu fața lunguiață și buzele prea mari, cu tenul deja obosit și părul bălai. Pépé, la fel de blond, un blond angelic, o strângea și mai tare de mână, ca și cum ar fi avut nevoie de o mângâiere, tulburat și fermecat de frumoasele doamne din vitrină. Iar ei, cei trei blonzi cu haine negre, păreau atât de ciudați și totuși atât de încântători pe trotuarul din fața vitrinei, fata tristă, copilul drăgălaș și băiatul superb, încât toți trecătorii întorceau capetele după ei zâmbind.

Un bărbat gras, cu părul alb și o față mare galbenă, stătea în pragul unui butic, aflat pe partea cealaltă a drumului, privindu‑i de câteva clipe. Cu ochii injectați și cu buzele strânse, enervat de vitrinele magazinului La Paradisul femeilor, îi observă pe cei trei frați, ceea ce‑l exaspera și mai mult. Ce se tot zgâiau sărăntocii ăia la vitrinele șarlatanului de dincolo de drum?

— Și unchiul?, zise brusc Denise, tresărind.

— Suntem pe strada Michodière, spuse Jean, ar trebui să fie și el pe aici.

Își ridicară ochii și se întoarseră.

Chiar în fața lor, deasupra bărbatului gras, observară o firmă de culoare verde, cu litere galbene decolorate de ploaie: La Bătrânul Elbeuf, postavuri și flanele, Baudu, succesor al lui Hauchecorne. Casa, a cărei tencuială se degradase, singura fără ornamente în mijlocul marilor clădiri Ludovic al XIV‑lea care o flancau, nu avea decât trei ferestre pe fațadă și acestea pătrate, fără persiene[8], garnisite cu o rampă de fier și două bare în cruce. Dar în această așa‑zisă simplitate, ceea ce o frapase pe Denise, ai cărei ochi mai purtau licăririle vitrinelor La Paradisul femeilor, era magazinul de la parter, strivit de plafon, dominat de un mezanin foarte jos, cu goluri de ferestre în formă de semilună.

O astereală[9] de culoarea firmei, un verde de sticlă căruia timpul îi dăduse o nuanță de ocru și bitum, deschidea, la dreapta și la stânga, două vitrine mari, negre, prăfuite, în care se puteau distinge vag, înghesuite, câteva bucăți de mătase. Ușa, deschisă, părea că duce spre tenebrele umede ale unei peșteri.

— Aici e, continuă Jean.

— Ei bine, trebuie să intrăm, exclamă Denise. Haide, vino, Pépé!

Toți trei erau emoționați însă, cuprinși parcă de timiditate. Când tatăl lor murise, răpus de aceeași febră care le ucisese și mama, cu o lună înainte, unchiul Baudu, impresionat de acest dublu doliu, îi scrisese nepoatei sale că va găsi întotdeauna un adăpost în casa lui, atunci când va dori să‑și încerce norocul în Paris; însă această scrisoare era trimisă cu un an înainte, iar tânăra regreta acum că părăsise Valognes fără a‑și avertiza mai întâi unchiul.

Acesta din urmă nu‑i cunoștea deloc, căci nu se mai întorsese niciodată acolo, după ce plecase de tânăr, pentru a se angaja ca vânzător la postăvarul Hauchecorne, pe a cărui fată o și luase de soție.

— Domnul Baudu?, întrebă Denise, după ce se decise să se adreseze bărbatului gras care‑i mai privea încă, mirat de înfățișarea lor.

— În persoană, răspunse el.

Atunci, Denise roși puternic și bolborosi:

— A, cu atât mai bine! Eu sunt Denise și ei sunt Jean și Pépé… Am venit, unchiule!

Baudu era stupefiat. Ochii săi mari, injectați, clipeau des pe chipul gălbui, iar cuvintele erau înghițite fără a fi rostite. Era în mod evident la mii de leghe depărtare de această familie care‑i apăru brusc în față.

— Cum! Cum! Iată‑vă!, repetă el de câteva ori. Dar voi erați în Valognes! De ce nu sunteți în Valognes?

Cu o voce blândă și puțin tremurătoare, Denise încercă să‑i dea câteva explicații. După moartea tatălui lor, care cheltuise până la ultimul sfanț cu vopsitoria lui, ea rămăsese mamă a doi copii. Ceea ce câștiga la magazinul domnului Cornaille nu era suficient nici măcar pentru a‑i hrăni. Jean lucra la un ebenist[10], reparând mobilier vechi; dar nu primea niciun ban. Însă prinsese gustul vechiturilor și cioplea figuri în lemn; într‑o zi, chiar găsise o bucată de fildeș din care făcuse un cap, în joacă, pe care un trecător îl și observase; și acest domn le dădu ideea să părăsească Valognes, după ce‑i găsise lui Jean, la Paris, un loc la un atelier de prelucrare a fildeșului.

— Vedeți, unchiule, Jean va intra de mâine ca ucenic la noul său patron. Nu ni s‑au cerut bani și va avea unde să doarmă și să mănânce… Și atunci m‑am gândit că ne vom descurca și eu și Pépé. Nu putem să o ducem mai rău decât la Valognes.

Denise ascunse însă escapada amoroasă a lui Jean, scrisorile trimise unei fete nobile de la oraș, sărutările schimbate prin ascunzători, întregul scandal care o determinase să plece; își însoțise fratele la Paris tocmai pentru a‑l supraveghea, cuprinsă de temeri maternale, pe acest băiețandru atât de frumos și de vesel, pe care toate femeile îl adorau.

Unchiul Baudu nu putea să‑și revină. Îi puse din nou întrebări și când o auzi vorbind astfel despre frații ei, începu să o tutuiască.

— Tatăl vostru nu v‑a lăsat nimic? Eu credeam că mai are ceva bănuți. Of, cât l‑am sfătuit în scrisorile mele să nu cumpere vopsitoria. O inimă curajoasă, dar nici măcar vreo lețcaie pentru fiecare! Și tu ai rămas cu voinicii ăștia pe cap să‑i hrănești!

Fața lui iritată se luminase, nu mai avea ochii injectați cu care privea spre La Paradisul femeilor. Deodată își dădu seama că stătea în ușă.

— Păi, spuse el, dacă tot ați venit… Intrați, mai bine decât să hoinăriți pe‑afară.

După ce mai aruncă încă o privire furioasă spre vitrinele vecine, le făcu loc copiilor și intră primul în butic, chemându‑și soția și fiica.