Munca

Munca de Emile Zola

I

Hoinărind la întâmplare, Luc Froment ieșise din Beauclair și suise drumul dinspre Brias, înfrățit cu cheile printre care se furișează torentul Mionne, frângând în două promontoriul munților Bleuses. Și, odată ajuns în fața atelierelor Abis, nume sub care sunt cunoscute în regiune oțelăriile Qurignon, zări la capătul podului de lemn două siluete negre și firave, înghesuite lângă parapet. Lui Luc Froment i se strânse inima. Prima dintre siluete aparținea unei femei având o înfățișare foarte tânără, sărăcăcios îmbrăcată, cu capul pe jumătate acoperit sub o broboadă zdrențuită; cealaltă siluetă era aceea a unui copil de vreo șase anișori, sumar înveșmântat, cu fața ca ceara, ascuns între fustele ei. Amândoi stăteau neclintiți ca două stane de piatră, ațintindu-și privirile pe poarta uzinei, cu trista răbdare a oamenilor care nu mai întrevăd nicio geană de speranță.

Luc se oprise cu ochii pironiți pe ei. Să tot fi fost orele șase, dar ziua se strecurase încă de pe acum hoțește, prin această jalnică și umedă seară a miezului de septembrie. Azi era sâmbătă și, de joi, ploaia nu contenise măcar o clipă. Se oprise acum, dar un vânt furios își făcea încă mendrele, alungând de pe cer norii de funingine, niște adevărate zdrențe, printre care se filtra un amurg murdar și galben, de o tristețe apăsătoare. Pe drumul brăzdat de șine, cu porțiuni mari de caldarâm desfăcut, se scurgea într-un șuvoi negru toată pulberea de cărbune frământată cu mocirla minelor din apropiere de Brias, ale căror vagonete alunecau de colo până colo fără odihnă. Și această pulbere de cărbune înnegrise cu doliul ei întreg torentul din vale, șiroia în stropi grei pe zidurile leproase ale clădirilor uzinei, părea că murdărește până și norii întunecați, care treceau la nesfârșit, întocmai ca niște învolburări de fum pierdute în neființă. Presimțirea unui dezastru apropiat părea că plutește odată cu adierile vântului, și simțeai amurgul însuși cum tremură în jur, aducând în mod fatal apocalipsul.

Luc se oprise la câțiva pași de tânăra femeie și de copil, așa că nu-i fu greu să-l audă pe acesta din urmă spunând cu un ton cumpănit și totodată hotărât, de om matur:

— Uite ce-i, nană, vrei să stau eu de vorbă cu el? Cred că l-ar înfuria mai puțin.

Dar femeia se împotrivi:

— Nu, nu, frățioare, astea nu-s treburi pentru ștrengari de vârsta ta.

Și continuară să aștepte neclintiți, cu înfățișarea lor resemnată și plină de disperare.

Luc privi spre uzină. Primăvara trecută, când trecuse prima oară prin Beauclair, vizitase atelierele Abis dintr-o curiozitate de specialist. Și acum, când o scrisoare neprevăzută a prietenului său Jordan îl readucea prin aceste locuri, avusese timp, vreme de câteva ceasuri, să se pună la curent cu o mulțime de amănunte asupra groaznicei crize prin care tocmai trecea regiunea: o grevă teribilă de două luni, dezastru și pentru unii, și pentru ceilalți, pe de o parte din pricină că direcția uzinei avusese mult de pierdut din oprirea lucrului, pe de altă parte fiindcă muncitorii ajunseseră pe jumătate morți de foame și deveniseră și mai înverșunați. Abia cu două zile în urmă, joi, munca se reluase în sfârșit, și asta numai după concesii reciproce, smulse cu mare trudă, și după tocmeli cumplite, care duraseră vreme îndelungată. Muncitorii reluaseră lucrul fără prea multă bucurie, tot nedomoliți, considerând că cererile lor nu fuseseră încă satisfăcute, întocmai ca niște învinși pe care înfrângerea îi întărâtă și mai mult și care nu păstrează în inimi decât amintirea suferințelor și dorința cumplită de a le răzbuna.

Atelierele Abis își răsfirau siluetele întunecate ale clădirilor și ale hangarelor profilate pe goana bezmetică a norilor îndoliați. Păreau un monstru cu solzii zbârliți care se înălța până la cer, încercând să-și lărgească puțin câte puțin vizuina. După culoarea țiglelor care-și dezvăluiau una dintre fațete se ghiceau vârstele succesive ale construcțiilor. Acum ajunseseră să-și întindă tentaculele pe mai multe hectare de teren și strângeau la lucru o mie de muncitori. Țiglele albăstrii de deasupra marilor hale, cu geamlâcurile așezate perechi-perechi, dominau vechile ardezii înnegrite de scurgerea timpului, al e primelor construcții care erau mult mai umile. Din drum, zăreai mai întâi stupii uriași ai cuptoarelor pentru ciment, așezați în șir, apoi venea furnalul, înalt de douăzeci și patru de metri, din care țâșneau în sus niște tuburi uriașe, pentru ca dintr-odată să se prăvălească într-o baie de ulei mineral. Și, mai departe, coșurile fumegânde, coșuri de toate formele și dimensiunile, o adevărată pădure de coșuri care-și amestecau respirația încărcată de funingine cu funinginea plutitoare a norilor, în vreme ce țevile mai subțiri, pentru evacuarea gazelor, aruncau, la intervale regulate, panașe albe însoțite de gâfâieli stridente. Și toată această pulbere care plutea prin aer și toți acești vapori pe care-i împrăștia în jur fără încetare păreau însăși răsuflarea monstrului, scăldat în ceața continuă pe care o degaja sudoarea muncii. Deslușeai apoi bătăile inimii monstrului, izbiturile și bubuiturile neîntrerupte ale efortului său, trepidația mașinilor, cadența limpede a compresoarelor, loviturile ritmice și grele ale ciocanelor pneumatice, răsunând cu rezonanța profundă a clopotelor mari, din cauza cărora însuși pământul se zguduie sub picioare. Și, ceva mai aproape, chiar la marginea drumului, în fundul unei mici clădiri, un fel de baracă unde primul dintre strămoșii familiei Qurignon forjase fierul, se auzea jocul înverșunat și plin de violență al celor două ciocane hidraulice, care băteau acolo întocmai ca pulsul colosului și ale căror cuptoare devorau în vâlvătăile lor nu numai minereul, ci și viețile oamenilor.

Nicio lampă electrică nu fusese aprinsă încă prin curțile uzinei și ceața crepusculară, roșiatică și posomorâtă îneca puțin câte puțin atelierele Abis. Pe la ferestrele prăfuite nu se întrezărea nicio geană de lumină. Doar o flacără intensă, ieșind din halele mari printr-un portal deschis, despica umbrele serii ca o țâșnitură prelungă de astru incandescent. Fără îndoială, vreun maistru oțelar se apucase tocmai atunci să deschidă ușa cuptorului. Și nimic, nimic altceva, nici măcar o scânteie pierdută pe undeva, nu trăda că aici se află însuși imperiul focului, focul care bubuia în această cetate întunecată a muncii, focul lăuntric ce răscolea totul, focul acum îmblânzit, robit, îndoind și modelând fierul ca pe o ceară moale, dăruind omului dominația asupra Terei, odată cu cei dintâi vulcani pe care i-a cucerit.

Orologiul din micul turn, a cărui șarpantă se înălța deasupra clădirilor administrației, bătu orele șase. Atunci Luc îl auzi din nou pe copil spunând cu vocea lui limpede:

— Iacă, nană, cred că acu-acu au să iasă.

— Da, da, și eu cred, răspunse femeia. Șezi locului.

Din pricina gestului pe care îl făcuse ca să-l rețină, broboada zdrențuită se trase puțin de pe față, și Luc rămase surprins de delicatețea trăsăturilor ei. Fără îndoială că nu împlinise încă douăzeci de ani, și avea un păr blond, răvășit, și o față mică, plăpândă și străvezie, care i se păru urâtă la început, cu niște ochi albaștri, spălăciți de lacrimi, și niște buze palide, crispate de suferință. Și ce corp firav sub rochia veche și uzată! Și cu ce braț tremurător și fără vlagă strângea lângă fustele ei copilul – fără îndoială, fratele mai mic – blând ca și ea, dar cu o înfățișare mai sănătoasă și cu un aer mai hotărât! Luc se simți copleșit de milă, pe când cele două jalnice ființe, bănuitoare, începeau să se neliniștească de acest domn care se oprise acolo-n drum și-i cerceta cu atâta insistență. Fata, mai cu seamă, părea stânjenită de faptul că era obiectul atenției acestui tânăr de douăzeci și cinci de ani, atât de bine făcut, atât de frumos, lat în umeri, cu mâinile puternice și o față radiind de sănătate și viață îmbelșugată, ale cărui trăsături ferme erau dominate de o frunte înaltă și dreaptă de visător, moștenită parcă din moși-strămoși. Și, la vederea ochilor larg deschiși, de culoarea metalului, cu care tânărul o fixa fără niciun pic de sfială, fata își întoarse capul în altă direcție. Dar imediat după aceea strecură încă o privire furișă spre el și, văzându-l că-i zâmbea cu bunătate, se închise și mai mult în sine, muncită de gândurile care o frământau.

Sunetul unui clopot străbătu văzduhul cu vibrațiile lui limpezi și o forfotă se stârni în jurul atelierelor Abis: începeau să iasă de la lucru echipele de zi, pe care ar fi trebuit să le înlocuiască schimbul de noapte; căci activitatea devoratoare a monstrului nu se oprește nicio clipă măcar, zi și noapte clocotește și bocăne fierul. Cu toate acestea, muncitorii nu se zoreau să plece și mai întârziau încă prin ateliere, cei mai mulți dintre ei așteptând să li se dea un mic avans pe care-l ceruseră, cu toate că munca nu se reluase decât joi, într-atât de mare era foametea și lipsurile care bântuiau înlăuntrul familiilor, după cele două luni de grevă cumplită. În sfârșit, își făcură apariția prin fața porților primii dintre ei, care treceau unul câte unul sau în grupuri mici, pășind cu capul în jos, întunecați și grăbiți, cu pumnii încleștați în fundul buzunarelor pe cei câțiva bănuți de argint, atât de scump câștigați și cu care puteau să târguiască pâine celor mici și muierilor. Și dispăreau, scufundându-se în umbra drumului.

— Uite-l, nană, murmură copilul. E împreună cu Bourron, l-ai văzut?

— Da, da, taci din gură.

Chiar în clipa aceea își făcuseră apariția doi muncitori, care, după aspect, păreau meșteri oțelari. Primul, cel despre care copilul spunea că e împreună cu Bourron, să tot fi avut vreo douăzeci și șase de ani, purta haina de postav gros aruncată peste umeri și avea părul și barba roșcate; părea mai curând mărunt de statură, dar vânjos, cu mușchi zdraveni; deși avea nasul curbat, pornind de sub o frunte proeminentă, pomeții ieșiți în afară și maxilarele puternice, totuși un zâmbet plăcut îi dădea o înfățișare de bărbat cuceritor. În vreme ce Bourron, cu cinci ani mai în vârstă, strâns în vechea lui haină de catifea verzuie, era un vlăjgan înalt, uscățiv și subțire, ale cărui trăsături – fața cabalină, obrazul prelung, bărbia teșită și ochii pieziși – exprimau umorul liniștit al unui om cu fire blajină, totdeauna înclinat să asculte de vorba altui camarad.

Dintr-o privire, acesta din urmă zărise de cealaltă parte a drumului, la capătul podului de lemn, femeia cea tristă, însoțită de copil, și-l înghionti cu cotul pe fârtatul lui:

— Ia te uită, Ragu. Ăștia-s Josine și Nanet, dacă nu mă-nșel… Bagă de seamă ce faci, dacă vrei să nu te sâcâie.

Ragu, furios, strânse pumnii.

— Afurisită fată! M-am săturat până peste cap de ea și am gonit-o… Dar să vezi ce am să-i fac, dacă se ține scai de mine.

Părea puțin cam cherchelit, așa cum se întâmpla totdeauna când depășea cei trei litri de băutură de care spunea că are nevoie pentru ca jeraticul cuptorului să nu-i usuce pielea. Și când se afla pradă acestui început de beție, gura i-o lua pe dinainte, împăunându-se și arătându-se plin de cruzime, mai ales dacă se afla de față unul dintre prietenii săi, grozăvindu-se cu felul în care trata el fetele când se plictisea de ele.

— Dacă nu mă lasă în pace, dau cu ea de pământ. M-am săturat!