Pantecele Parisului

Pantecele Parisului de Emile Zola

n tăcerea adâncă, pe drumul pustiu, căruțele zarzavagiilor se îndreptau spre Paris în legănarea ritmică a roților; ecoul lor se izbea de fațadele caselor ce dormeau liniștite la adăpostul perdelei de ulmi care mărginea șoseaua. O cotigă încărcată cu varză și una cu mazăre se alăturaseră pe podul Neuilly celor opt căruțe cu napi și morcovi, care veneau dinspre Nanterre; caii mergeau singuri, cu capul plecat, cu pasul egal, leneș, încă și mai domol la urcuș. Căruțașii, întinși pe burtă, înveliți în pelerinele lor cu dungi negre și cenușii, moțăiau cu hățurile în mână deasupra maldărului de legume. Câte un felinar, ivindu-se din beznă, lumina cuiele unui bocanc, mâneca albastră a unei cămăși, cozorocul unei șepci, care răsărea pentru o clipă din uriașele buchete de morcovi roșii, din jerbele de napi albi, din verdele proaspăt al mazării și al verzelor. Pe drum, pe șoselele învecinate, zarva îndepărtată a carelor vestea apropierea altor convoaie asemănătoare, un întreg transport ce străbătea întunericul și somnul adânc de la ora două noaptea, legănând orașul cu vuietul hranei care se apropia.

Balthazar, calul rotofei al doamnei François, era în capul coloanei. Călca domol, pe jumătate adormit, bălăbănindu-și urechile, când deodată, în dreptul străzii Longchamp, o tresărire de spaimă îl opri brusc. Ceilalți cai se poticniră cu capul în spatele căruței din fața lor și convoiul ce opri în clinchetul lanțurilor și în înjurăturile căruțașilor treziți din somn. Doamna François, rezemată de o scândurică înfiptă în zarzavaturile ei, încerca zadarnic să vadă ce se petrece, la pâlpâirea slabă a unui mic felinar pătrat care nu lumina decât coapsa lucioasă a lui Balthazar.

— Ei, cumătră, dă-i drumul înainte! strigă unul dintre căruțași, ridicându-se în genunchi pe un maldăr de napi… Trebuie să fie vreun porc de bețiv.

Între timp, doamna François se aplecase și zărise în dreapta, aproape sub picioarele calului, o masă neagră prăvălită de-a curmezișul drumului.

— Doar n-o să trec peste el! zise ea sărind din căruță.

Cu brațele desfăcute, căzut cu fața în țarină, un om zăcea întins pe caldarâm. Părea tare lung și era slab ca o așchie; mare minune că Balthazar nu-l frânsese în două cu copitele lui, în primul moment, doamna François îl crezu mort; apoi, îngenunchind lângă el, îi luă mâna și văzu că e caldă.

— Ei, omule! zise ea încetișor.

Căruțașii însă își pierduseră răbdarea. Cel care se ridicase pe grămada de legume se răsti iar cu glasu-i răgușit:

— Dă bice calului, mătușică… A băut până n-a mai putut, porcul dracului! Fă-i vânt în șanț!

Omul însă deschisese ochii. Nemișcat, se uita la doamna François cu o privire speriată. Într-adevăr, trebuie să fie beat, gândi ea.

— Nu e bine să stai aici, o să te calce vreo căruță, îi spuse. Unde te duceai?

— Nu știu… șopti omul.

Apoi cu aceeași expresie neliniștită, bolborosi cu greu:

— Mă duceam la Paris, am căzut și nu mai știu…

Doamna François îl vedea acum mai bine; avea o înfățișare jalnică; purta niște pantaloni negri și o redingotă tot neagră, foarte uzată, prin care i se ghiceau ciolanele. Șapca, dintr-o pânză groasă, neagră și ea, trasă pe frunte parcă anume ca să-i ascundă chipul, lăsa totuși să se zărească niște ochi căprui, mari, de o neobișnuită blândețe, contrastând cu fața-i aspră și chinuită. Doamna François își dădu seama că era prea slab ca să fi băut.

— Și unde voiai să mergi la Paris? îl întrebă ea din nou.

Omul nu-i răspunse imediat; acest interogatoriu îl stânjenea. Chibzui o clipă, apoi, șovăind:

— Pe undeva, pe lângă hale.

Se ridicase, cu chiu, cu vai și părea că ar vrea să-și urmeze drumul. Zarzavagioaica îl văzu cum se sprijină de hulubele căruței, clătinându-se.

— Ești obosit?

— Da, tare obosit, șopti el.

Atunci, îi împinse ușor, și cu un ton aspru, înciudat parcă, îi zise:

— Hai, repede, urcă-te la mine în căruță. Uite cât timp am pierdut din pricina dumitale… Și eu mă duc la hale, am să te descarc odată cu zarzavaturile astea.

Și, deoarece el refuza, aproape că-l săltă cu brațele ei vânjoase și-l aruncă pe mormanul de morcovi și napi. Se supărase de-a binelea:

— Ia mai lasă-mă în pace, omule, că mă scoți din sărite. Doar ți-am spus că și eu mă duc tot la hale. Dormi acolo, am să te trezesc când om ajunge.

Se sui din nou în căruță, se așeză puțin pieziș, rezemându-se de scândurică și apucă frâul lui Balthazar care, dând din urechi, o porni încet, picotind în mers. Șirul de căruțe se urni în urmă-i, reluându-și umbletul molcom prin beznă, lovind iarăși fațadele caselor adormite cu huruitul lor. Căruțașii ațipiră iar în mantiile lor; cel care vorbise adineauri zarzavagioaicei se lungi bombănind:

— Asta ne mai lipsea acuma, să adunăm bețivii de pe drum! Ai inima prea bună cumătră, ăsta e baiul!

Căruțele înaintau încet; caii mergeau singuri, cu capul plecat. Omul pe care doamna François îl luase cu ea se culcase pe burtă, cu picioarele lui lungi vârâte în maldărul de napi îngrămădiți în fundul cărații; își proptise obrazul în mijlocul legăturilor de morcovi care săltau vesele; cu brațele desfăcute, istovit, îmbrățișa încărcătura uriașă de legume, temându-se parcă să nu fie azvârlit din căruță de vreo hurducătură și privea drept înainte cele două șiruri nesfârșite de felinare care colo, departe, se apropiau și se contopeau cu puzderia altor lumini. La orizont plutea o ceață alburie, înconjurând Parisul adormit cu nimbul strălucitor al miilor de felinare.

— Eu sunt din Nanterre, mă cheamă doamna François, zise zarzavagioaica, după un timp. De când a murit bietul bărbatu-meu, mă duc în fiecare dimineață la hale. E greu al dracului! Dar dumneata?

— Mă cheamă Florent, vin de departe… răspunse necunoscutul stânjenit. Iertați-mă, sunt atât de obosit încât mi-e greu să și vorbesc.

Nu voia să stea de vorbă. Atunci tăcu și ea și slăbi nițel hățurile pe spinarea lui Balthazar ce își urma drumul cu siguranța animalului care cunoaște fiecare piatră a caldarâmului. Florent, cu ochii ațintiți asupra uriașei sclipiri a Parisului, se gândea la povestea pe care o tăinuia. Fugit de la Cayenne unde fusese aruncat în urma evenimentelor din decembrie, cutreierase doi ani de zile Guyana olandeză, chinuit de dorința de a se întoarce în patrie și de teama poliției imperiale; și iată că acum, în sfârșit, se întindea în fața lui marele, iubitul oraș, atât de dorit, atât de regretat. Acolo avea să se ascundă, acolo avea să-și trăiască viața tihnită de altădată. Poliția nu va afla nimic. De altfel, pentru poliție el era mort. Își aducea aminte de sosirea sa la Le Havre când nu mai găsise decât cincisprezece franci în nodul din colțul batistei. Până la Rouen putuse să ia diligența. De la Rouen o pornise pe jos, nemaiavând în buzunar decât un franc și jumătate. Dar, la Vernon, cu ultimele zece centime își cumpărase pâine. Apoi, nu-și mai aducea aminte de nimic. Probabil că dormise câteva ore într-un șanț. Fusese obligat să-i arate unui jandarm actele pe care și le procurase. Toate aceste amintiri i se învălmășeau în cap. Venise de la Vernon nemâncat, scuturat de accese bruște de furie și de deznădejde, care-l făceau să mestece frunze rupte din gardurile vii pe lângă care trecea; mergea înainte chinuit de crampe și de dureri, cu șalele frânte, cu ochii împăienjeniți; picioarele îl duceau fără ca el să-și mai dea seama, atrase parcă de acel miraj al Parisului care îl chema, îl aștepta departe, foarte departe, dincolo de orizont. Când ajunsese la Courbevoie, noaptea era foarte întunecoasă. Parisul, asemenea unei fâșii de cer înstelat căzută pe un colțișor de pământ negru, îi păru aspru, ca și cum ar fi fost supărat pe el că se întorsese. Atunci îl apucase un fel de leșin și coborâse costișa cu genunchii tremurând. Traversând podul de la Neuilly se sprijinise de parapet, se aplecase spre Sena care își mâna apele smolite printre malurile masive; o lanternă roșie, pe apă, îl urmărea cu ochiul ei însângerat. Acum, trebuia să urce, să ajungă până la Paris, colo sus. Drumul i se părea nesfârșit. Sutele de leghe pe care le străbătuse până în acest moment erau o nimica toată; bucățica asta de drum îl deznădăjduia; niciodată nu va fi în stare să ajungă pe acea culme încununată de lumini. Șoseaua netedă, tăcută, învăluită în beznă, se întindea înaintea lui cu șirurile sale de copaci mari și case mici, cu trotuarele largi, cenușii, pe care se profilau umbrele ramurilor, cu străzile transversale, asemenea unor văgăuni întunecoase. Doar felinarele drepte, așezate la intervale regulate, cu flăcăruile lor galbene, dădeau puțină viață acestei pustietăți. Florent nu mai înainta; șoseaua se tot lungea împingând Parisul din ce în ce mai departe în noapte. I se părea că felinarele, cu ochiul lor de ciclop, aleargă de o parte și de alta a drumului, furându-i-l; năucit de acest vârtej, se împiedică și căzu pe caldarâm ca un buștean.

Acum călătorea încet pe acest așternut de verdeață, care i se părea mai moale decât puful. Ridicase puțin bărbia, ca să vadă aburul luminos ce se înălța deasupra acoperișurilor negre întrezărite la orizont. Sosea la Paris ușor, neavând nimic altceva de făcut, decât să se lase în voia legănării molcome a căruței; iar drumul acesta, străbătut fără niciun efort, nu-i mai pricinuia decât o singură suferință: foamea. Îl apucase iar foamea aceea cumplită, de nesuferit. Tot trupul lui dormea; numai stomacul și-l simțea treaz, strâns, sfredelit parcă de un fier înroșit. Mirosul proaspăt al legumelor în care era cufundat, aroma pătrunzătoare a morcovilor îl tulburau până la leșin. Își proptea din răsputeri pieptul în acest bogat așternut de hrană, încercând să-și preseze stomacul ca să-și înăbușe durerea. În chinurile foamei ce-l mistuia i se părea că celelalte nouă cotigi din urma lui, încărcate cu munți de varză și de mazăre, cu maldăre de anghinare, de salată, de țelină și de praz se rostogolesc încet peste el, vrând parcă să-l îngroape sub un morman uriaș de hrană. O oprire bruscă, un zvon de glasuri; ajunseseră la barieră și vameșii cercetau căruțele. Apoi, căzut în nesimțire cu dinții încleștați în morcovi, Florent intră în Paris.

— Ei omule, tu, de acolo! strigă aspru doamna François.

Și deoarece el nu mișca deloc, se cățără sus și-l zgâlțâi. Atunci Florent se ridică în capul oaselor. Dormise și foamea i se mai potolise, dar era complet amețit. Zarzavagioaica îl dădu jos spunându-i:

— Mă ajuți la descărcat, nu-i așa?

O ajută. Un grăsan cu baston și pălărie de fetru, care purta o insignă la reverul sting al hainei, lovea supărat trotuarul cu vârful bastonului.

— Haideți odată, haideți mai repede! Trageți căruța… Câți metri aveți? Patru, nu-i așa?

Îi întocmi doamnei François o recipisă, în timp ce aceasta scotea niște gologani dintr-o punguță de pânză. După aceea grăsanul plecă mai departe, să-și manifeste supărarea și să bată din baston. Zarzavagioaica îl luase pe Balthazar de căpăstru, împingându-l până ce propti roțile căruței în bordură. Își însemnă apoi cei patru metri de trotuar la care avea dreptul, cu niște șomoioage de paie și după ce scoase scândura din spatele căruței, îl rugă pe Florent să-i dea legăturile de legume una câte una. Le rândui cu chibzuială pe trotuar, punându-le în valoare, așezând frunzele în așa fel, încât acestea să mărginească cu verdele lor grămada de zarzavaturi, aranjând cu o repeziciune uluitoare o adevărată expoziție ce semăna în penumbră cu o tapiserie simetric colorată, Când, în sfârșit, Florent îi întinse un braț uriaș de pătrunjel pe care îl găsise în fundul căruței, îi ceru să-i mai facă încă un serviciu.

— Fii bun și-mi păzește marfa până ce-mi duc căruța sub un șopron… E la doi pași de aici, la Compasul de Aur, pe strada Montorgueil.

O asigură că putea fi liniștită. Mișcarea nu-i făcea bine; de când începuse să se agite, simțea cum i se redeșteaptă foamea. Se așeză lângă un morman de varză, alături de marfa doamnei François; se simțea bine acolo, așa că hotărî să nu se mai miște și să aștepte. Capul i se golise și nu-și dădea bine seama unde se află. Încă din primele zile ale lunii septembrie, diminețile sunt deja destul de întunecoase. Împrejurul lui niște lanterne se mișcau lin apoi se opreau în beznă. Se afla pe marginea unei străzi largi, pe care nu o recunoștea și care se pierdea în noapte, undeva foarte, foarte departe. Nu distingea decât marfa pe care o păzea. Mai încolo, de-a lungul trotuarelor se întrezăreau maldăre confuze, neclare. În mijlocul șoselei, siluetele cenușii ale cotigilor barau trecerea; de la un capăt la celălalt al străzii un suflu continuu te făcea să ghicești prezența unui șir de animale înhămate, pe care însă nu le vedeai. Strigătele, zgomotul vreunui lemn sau al unui lanț de fier căzut pe caldarâm, prăvălirea surdă a zarzavaturilor descărcate, ultima hurducătură a unei căruțe ce se lovea de marginea trotuarului, umpleau văzduhul încă adormit de zumzetul ușor al unei zgomotoase și formidabile treziri, a cărei apropiere o presimțeai în sânul acestei penumbre fremătătoare. Întorcând capul, Florent zări de cealaltă parte a verzelor un om care sforăia cu capul pe niște coșuri cu prune, înfășurat într-o pelerină, ca un pachet, în stânga lui, mai aproape, văzu un copil ele vreo zece ani dormind cu un zâmbet îngeresc, între doi munți de cicoare. La marginea trotuarului doar lanternele, săltând zglobiu la capătul unor brațe nevăzute, pășind peste somnul oamenilor și al legumelor așezate claie peste grămadă, vegheau în așteptarea zorilor. Pe Florent însă îl mirau uriașele pavilioane înșirate de o parte și de alta a străzii, ale căror acoperișuri suprapuse i se păreau că se tot înalță, se întind și se pierd într-o pulbere de lumini. Cu mintea încețoșată de slăbiciune, își imagina o succesiune de palate, uriașe și uniforme, de o fragilitate de cristal, cu fațadele brăzdate de miile de dungi luminoase ale unor obloane nesfârșite. Între unghiurile fine ale stâlpilor, aceste dungulițe galbene formau niște trepte de lumină care urcau până la linia întunecată a primului rând de acoperișuri, le depășeau, cățărându-se până la etajul superior, delimitând carcasele ajurate ale sălilor imense în care, sub lumina gălbuie a gazului, era risipit un vălmășag de forme cenușii, neclare, adormite. Florent întoarse capul, necăjit că nu-și dă seama unde se află, neliniștit de această nălucă uriașă și fragilă; ridicând însă ochii, zări cadranul luminos al bisericii Saint-Eustache și masa cenușie a acesteia din urmă. Se miră grozav. Se afla deci chiar lângă Saint-Eustache. Între timp doamna François se întorsese. Discuta foarte aprins cu un om care ducea în spinare un sac și care nu voia să-i dea decât cinci centime pe legătura de morcovi.