Incursiune in logica lui Aristotel

INCURSIUNE IN LOGICA LUI ARISTOTEL

Logica nu a purtat această denumire de la începuturile ei. Denumirea de logică, acordată acestei științe, se fixează abia în evul mediu, dar nu de la început, ci numai în urma unui întreg și lung proces de cristalizare terminologică. Fixarea termenului de logică s-a datorat și precizării conținutului acestei discipline. Găsim termenul de logică și în Comentariile lui Alexandru din Aphrodisias-sec.al I-lea e.n.

Termenul de logică se va folosi abia în secolul al XI-lea în tratatul lui Petrus Hispanus, Summulae Logicales”, pentru grupul de capitole, astfel această denumire se încetățănește definitiv, dar se va mai folosi, din ce în ce mai rar și termenul de dialectică sau canonică sensul fiind identic cu acela de logică.

Logica studiază ideile noastre (noțiunile, judecățile, raționamentele) numai sub aspectulstructurii lor, al formei lor logice. Ea descoperă legile și regulile a căror respectare este o condiție necesară pentru atingerea adevărului în procesul obțineriicunoștințelor deduse.

Logica a apărut și s-a dezvoltat în sânul filosofiei, fiind considerată ca o parte a teoriei cunoașterii.

Deoarece logica studiază ideile omului numai din punctul de vedere al formei lor logice, ea este numită logica formală.

Formele gândirii (noțiunea, judecata, raționamentul) nu sunt numai obiectul de studiu al logicii formale, ele sunt studiate numai de logica formală, care face abstracție de schimbarea, de dezvoltarea lor, adică cercetează formele gândirii ca forme constituite, definitiv cristalizate.

Forma logică a unei idei este structura ei, modul în care sunt legate între ele elementele conținutului ei concret.

Logica este, în viziunea lui Mircea Florian, o disciplină teoretică, rod al unei reflecții ce presupune practica științifică, iar adevărurile logice își au rădăcinile în experiența teoretică a omului de știință din toate domeniile, indifarent că este vorba de științe ale naturii sau de științe ale spiritului. Teoria și practica științifică presupun, la rândul lor, contactul nemijlocit cu obiectele. Instanța ultimă a oricărei științe, a gândirii în genere, o constituie obiectele, cu structurile și legile lor. Această perspectivă principială-orientarea către obiecte-constituie teza de bază a realismului ontologic susținut de gânditor.

Pentru Dimitrie Cantemir, logica este arta instrumentală a filosofiei, care se ocupă cu cuvintele ce semnifică lucrurile prin concepte și după ale cărei reguli ordonate fiind instrumentele raționale, facem deosebirea dintre adevăr și fals.” Apariția logicii este legată de sofistica practicată de contemporanii lui Socrate, Platon, Aristotel, tehnică a argumentării care degenerează treptat într-o acrobație verbală, care pune sub semnul îndoielii existența adevărului.

Creatorul logicii este Aristotel, despre care Emille Boutroux în, Etudes d’Histoire de la Philosophie”, Paris, 1897, spune: Dacă este adevărat că unii oameni se încarnează uneori geniul unui popor și că aceste vaste și puternice spirite sunt ca actul și perfecțiunea în care o lume întreagă de virtualități își găsește finalul și desăvârșirea, Aristotel, mai mult ca oricine, a fost un astfel de om; geniul filosofic al Greciei și-a găsit în el expresia lui universală și perfectă”

Într-adevăr, cu Aristotel, geniul grec se universalizează plenar și prin el umanitatea își găsește expresia ei esențială în ceea ce are mai bun și mai specific-lnteligența. El a exprimat 1 valori universal valabile în timp și în spațiu, a exprimat așadar nu numai valorile etern valabile pentru întreaga umanitate.

Dacă s-a putut vorbi despre o philosophia perennis-o filosofie eternă-această filosofie nu poate fi decât aceea a lui Aristotel, fiindcă nimeni nu poate face filosofie fără să se întoarcă la el, fie că îl acceptă, fie că îl respinge total sau în parte.

Numit fiind, un uriaș al gândirii”, acest lucru este cu atât mai valabil atunci când vorbim de logică. Aristotel a fost primul care a gândit însăși gândirea, în mod explicit și i-a descoperit legile; pentru o logică este o gândire a gândirii. El a constatat că actul de repliere a gândirii asupra ei însăși, actul de auto reflexie a gândirii este actul cel mai înalt al inteligenței prin care ea atinge însăși esența realității. Acest act este chiar principiul ultim în concepția lui Aristotel.

A face logică înseamnă a face un act intelectual aristotelic” (Anton Dumitru-Lstoria logicii)

Primele lucrări ale lui Aristotel sunt platonice, dar apoi el își găsește independența de gândire, critică teoria platonică a ideilor și își dezvoltă propria lui filosofie.

Lecțiile predate de Aristotel discipolilor lui erau de două feluri:

Exoterice.

Acroatice sau acromatice.

Învățătura exoterică se referea la studiile de retorică; la arta de a argumenta și la știința politică, iar învățătura acromatică avea un obiect mai profund și mai subtil-fizica și problemele de logică.

Aristotel scrie în aproape toate domeniile, iar scrierile sale pot fi grupate astfel:

Scrieri logice;

Scrieri de filosofie naturală;

Scrieri de metafizică;

Scrieri relative la științele practice (Etica, Politica, Poetica) Diogene Laerțiu atribuie lui Aristotel peste 40 de cărți, cunoscându-se cca 145 de titluri, o parte dintre acestea fiind: Categoriile”, Despre interpretare”, Analitica secundă”, Topica”, Despre respingerile sofistice” -care au primit ulterior numele de Organon”. Înafară de aceste lucrări, elemente ale teoriilor logice ale lui Aristotel se întâlnesc și în alte scrieri ale sale cum ar fi: Metafizica”, Fizica”, Despre suflet „și tratatul Retorica”.

În, Categorii”, sunt expuse elementele teoriei noțiunii; în lucrarea, Despre interpretare” se dă teoria judecății; în, Analitica prim” și, Analitica secundă” aflăm elaborarea amănunțită a teoriei raționamentului și demonstrației; în, Topica” se descriu principalele categorii și procedee logice folosite de către gândirea care raționează; în, Despre respingerile sofistice” este expusă problema izvoarelor raționamentelor și ale demonstrațiilor greșite, problema mijloacelor pentru descoperirea greșelilor de logică, iar în, Metafizică”, Aristotel cercetează legile logice fundamentale ale gândirii, descoperite de el: legea identității, legea contradicției, legea terțiului exclus.

După Aristotel, adevărul este concordanța dintre gândire și realitate; falsul dimpotrivă, apare atunci când realitatea se reflectă în gândire deformat, greșit. Legătura dintre idei în procesul raționării noastre, în procesul demonstrației, nu este, după Aristotel, o legătură arbitrară, ci este determinată de legătura dintre obiecte înseși. De aceea, legile și regulile logicii au o bază obiectivă în legăturile existenței însăși.

Aristotel a dezvăluit legile necesare ale gândirii, independente de voința și de dorința oamenilor și a căror respectare este obligatorie în procesul demonstrației, în procesul dovedirii 2 adevărului. Creând logica, Aristotel a tins să apere principiile cunoașterii științifice împotriva sofisticii diferitelor școli socratice din timpul lui.

Sprijinindu-se pe știința timpului său, revizuind și generalizând cunoștințele disparate acumulate până la el cu privire la formele gândirii, Aristotel a dezvoltat în lucrările sale, în mod profund și sub toate aspectele, toate problemele esențiale ale logicii. Rezultatele pe care le-a obținut au intrat definitiv în patrimoniul acestei științe.

Judecata lui Aristotel are un caracter ontologic și este posibilă numai prin raportarea la real.

Judecata este însuși raportul dintre general și individual și deci acest raport antologic poate fi afirmat. Raporturile dintre idei se exprimă în judecăți reale cu fond ontologic.

Judecata este un act semnificativ, prin care se afirmă sau se neagă raportul dintre idei.

Aristotel numește judecata-lumină; așadar judecata este un act luminos al Nous-lui, care prin această lumină contemplă raportul dintre idee și-l exprimă la nivelul abstract al Nous-ului pasiv în judecată. Marele filosof spune: Orice expresie este semnificativă, dar nu toate expresiile sunt apophantice; apophantice natural, numai acelea în care se întâlnesc adevărul sau falsitatea. Dar adevărul și falsitatea nu se întâlnesc în orice expresie; de exemplu, rugămintea este o exprimare, dar nu este nici adevărată nici falsă”.

Deci o expresie este o judecată dacă ea conține ceea ce Aristotel numește apophansis și care îi dă posibilitatea de a fi adevărată sau falsă; adică o face să fie un logos apophanticor.

În concepția lui Aristotel valoarea de adevăr a unei expresii fără raportare la realul obiectiv nici nu are sens.

Judecățile simple se împart în diviziunea duală rămasă clasică, după calitate și cantitate.

După calitate avem:

Judecăți afirmative sau categorice;

Judecăți negative sau primative.

Aristotel definește afirmația și negația dându-le tot un sens ontologic: Afirmația este un act noetic despre existența unui lucru în raport cu un altul, negația este un act noetic despre non-existența unui lucru în raport cu un altul”, recunoaște că negația poate apărea într-o judecată referindu-se fie la subiect, fie la predicat, fie la ambele.

Exemplu: El este om; dă loc, prin intervenția negației, la următoarele propoziții formate cu același subiect și același predicat:

El este om.

El nu este om.

El este non-om.

El nu este non-om.

Pe aceiași linie a clasificării judecăților Aristotel deosebește cantitatea lor astfel:

Judecăți care se referă la o pluralitate;

Judecăți care se referă la un singur individ.

Judecățile care se referă la pluralitate sunt.

Judecăți generale;

Judecăți particulare.

De aici rezultă trei feluri de judecăți:

Judecăți generale care afirmă despre lucruri generale; exemplu: Toți oamenii sunt muritori.

Judecăți care afirmă despre lucruri generale, dar nu într-un mod general; exemplu: Unii oameni sunt drepți.

Judecăți individuale, în care nu se afirmă ceva despre lucruri generale și nici într-un mod general; exemplu: Socrate este înțelept.

Aristotel mai găsește încă un fel de judecăți pe care le numește nedefinite, în care cantitatea subiectului nu este determinată, deși ea este subînțeleasă; exemple: Contrariile fac obiectul aceleași științe.

Plăcerea nu este binele.

După modalitatea lor Aristotel face următoarea împărțire a judecăților:

Asertorice-se reportează la ceea ce este real;

Apodictice-ceea ce este necesar;

Posibile (problematice)-ceea ce este posibil.

În judecățile apodictice, cunoștința căpătată pe calea raționamentului apodictic, avem de-a face cu ceea ce numim astăzi deducție, iar în cealaltă cunoștință, epagogică, avem de-a face cu cunoștința inductivă. Demonstrația apodictică se face, pentru Aristotel, plecând de la o afirmație generală și încercând să fundeze, prin această afirmație generală, o afirmație particulară.

Teoria raționamentului deductiv și cunoștințelor apodictice la Aristotel dovedesc precumpănirea geniului asupra realului, în toată logica și matafizica aristotelică.

Posibilul este definit de Aristotel astfel: ceea ce nu este necesar și care poate fi presupus că există fără să existe o imposibilitate pentru această presupunere” (Primele analitice).

Necesarul este definit astfel de Aristotel: necesitatea este tot ceea ce nu este posibil să fie altfel” (Metafizica).

Posibilul și imposibilul le definește ca posibil este ceea ce nu este posibil, posibil este ceea ce nu este necesar și nu este imposibil.

Aristotel a enunțat toate legile opoziției judecăților. Înainte de toate, oricărei afirmații se opune o negație după cum urmează:

Judecăți contradictorii-acele judecăți dintre care una neagă ceea ce cealaltă afirmă;

Propozițiile universale opuse prin calitate sunt propoziții contrare și ele pot fi false în același timp, dar nu pot fi adevărate în același timp;

Propoziții particulare care diferă prin calitate (una afirmativă alta negativă).

Întreaga teorie a opoziției judecăților este făcută de Aristotel în, Despre interpretare și a fost schematizată, mai târziu, de către Boețiu, în cunoscutul pătrat al opozițiilor.

În, Primele analitice, Aristotel s-a ocupat de conversiunea judecăților-a converti o propoziție înseamnă a schimba subiectul în predicat și invers propoziția rămânând mai departe adevărată, în forma ei nouă, dacă a fost adevărată la început.

Nae Ionescu în, Curs de istorie a logicii, nu este de acord cu afirmația lui Kant că Aristotel ar fi realizat un sistem definitiv de logică motivând astfel: nu există sisteme definitive în nici o știință omenească, necum în logică, o preocupare a spiritului omenesc ceva mai îndepărtată științele propriu-zise de cum ar fi matematica. Adică, progres poate să existe în orice ramură de activitate omenească, nu în înțeles de mai bine, ci în înțeles de schimbare, Gândirea care se gândește pe ea însăși în demersurile ei cunoscătoare, aceasta este logica și Aristotel, întemeietorul ei, are meritul nepieritor de a fi ridicat gândirea pe treapta superioară de la care să-și examineze propria ei activitate. El a dat gândirii conștiința de sine, astfel încât să poată deveni propriul ei obiect de cercetare, fiindcă logica nu se putea constitui decât prin această scindare a unității funcționale a gândirii, într-un subiect cunoscător și un 4 obiect cunoscut, prin instaurarea înlăuntrul ei a unui dublu plan, acela al activității specifice proprii și acela al observației și analiza acestei activități.

Cu aceasta, Aristotel a creat logica deductivă, căutând să pună la dispoziția științei unul din instrumentele capitale ale progresului ei, teoria demonstrației.

Cunoștințele obținute, fără a recurge nemijlocit la experiență, la practică, din adevăruri stabilite anterior, prin aplicarea legilor logicii la diferite propoziții adevărate și care au fost demonstrate, se numesc cunoștințe deduse.

Gândirea ca formă de reflectare a lumii înconjurătoare are următoarele trăsături fundamentale: 1. Gândirea este procesul cunoașterii generalizate a realității –ân procesul gândirii, noi formăm noțiuni, în care se reflectă, într-o formă specifică, obiectele și fenomenele din realitate.

2. Gândirea este procesul reflectării realității, iar gândirii omenești îi este inerent actul de a judeca.

3. Gândirea se caracterizează prin facultatea de a cunoaște în mod mediat realitatea, folosindu-ne în permanență de raționamente.

4. Gândirea este indisolubil legată de limbă. Limba fixează rezultatele activității de cunoaștere a omului și este, totodată, o condiție necesară a formării ideilor, precum și un instrument prin care le exprimăm.

Vorbirea –spune Aristotel în, Despre interpretare” -este o înșiruire de sunete cu înțeles, ale cărei părți luate separat au și ele un înțeles”

Aristotel a descoperit că înlăuntrul gândirii noastre există relații necesare care ne conduc infailibil la adevăr. El a degajat aceste relații necesare, formele logice și le-a stabilit structura internă.

Athanase Joja în, Studii de logică”, vol. I, vine cu observația că, la Aristotel logica este o știință demonstrativă, știință demonstrativă însă cu o generală aplicabilitate teoretică și practică”

Analizând gândirea în activitatea ei specifică, aceea de a raționa, Aristotel a stabilit inferențele deductive în care relațiile dintre termeni au rolul esențial și în principal silogismul, elementele lui componente și varietatea formelor valide pe care le ia, cu o precizie și exactitate fără egal poate în istoria științei.

Silogismul este o formă de raționament. După cum se știe logica studiază și alte forme de raționament, pe care oamenii le folosesc în activitatea lor practică și de cunoaștere, cum sunt cele ipotetice, disjunctive etc. Prin importanța lui în constituirea științei, silogismului i s-a atribuit un rol cu totul particular și de aceea el a fost nu numai cea dintâi formă de raționament cercetată și teoretizată, dar și cea mai mult studiată de-a lungul secolelor.

Teoria logică a silogismului formează corpul central al logicii aristotelice, iar silogistica clasică este teoria raționamentului silogistic creată de Aristotel, cu toate perfecționările, tehnicile și completările încorporate ulterior, păstrându-l caracteristicile care o deosebesc de alte tipuri de logică. O definiție mai cuprinzătoare a silogismului ar pute fi: raționamentul compus din trei termeni și trei judecăți categorice, din care două sunt premise ce conțin un termen comun, iar altul concluzia care unește ceilalți doi termeni, în baza relației lor cu termenul comun.

I. Dedilescu, P. Botezatu)

Cunoștința dobândită prin silogism ilustrează foarte bine caracterul discursiv al gândirii logice, care se servește de concepte și avansează în trepte intermediare, prin mediere, opunându-se intuiției intelectuale, formă de cunoaștere căreia, fie că este considerată de natură rațională, fie că este considerată de natură irațională, i se atribuie calitatea de a sesiza direct adevărurile căutate.

În silogistica lui Aristotel se folosesc numai termeni referențiali pozitivi și generali. În decursul dezvoltării logicii clasice se vor introduce în silogistică și termeni singulari și termeni negativi.

După ce dă definiția silogismului, Aristotel face o distincție capitală pentru teoria silogismului: el împarte silogismele în perfecte și imperfecte: Numesc perfect silogismul care nu mai are nevoie de nimic altceva decât de datul, pentru ca necesitatea să fie evidentă.

Iar imperfect este un silogism, dacă el are nevoie de una sau mai multe determinări care, ce-l drept, sunt consecința necesară a termenilor dați, dar n-au fost enunțate anume premise.” (Analitica primă).

Introducerea simbolurilor în logică, efectuată de Aristotel a fost decisivă pentru constituirea logicii ca știință și de aceea este considerată ca una dintre cele mai mari invenții ale filosofului grec: Introducerea variabilelor în logică, spune Lukasiewicz, este una din cele mai mari invenții ale lui Aristotel. Este aproape de necrezut că până acum nici un filozof sau filolog nu a atras atenția asupra acestui fapt de cea mai mare importanță. Mă încumet să spun că ei trebuie să fi fost toți slabi matematicieni, întrucât toți marii matematicieni știu că prin introducerea variabilelor în aritmetică a început o nouă epocă în această știință”.

Silogismul are o premisă majoră și una minoră: majora conține predicatul concluziei, iar minora subiectul concluziei.

Nici un silogism aristotelic-spune Lukasiewicz-nu este formulat ca o regulă de interferență cu cuvântul deci, așa cum s-a făcut în logica tradițională”; dimpotrivă, Toate silogismele aristotelice sunt implicații”.

Vorbind despre logica aristotelică și destinul ei istoric, putem menționa opinia lui Immanuel Kant în această materie care afirmă că… de la Aristotel încoace logica n-a avut nevoie să facă un pas înapoi, dacă nu vrem să-l socotim ca ameliorări înlăturarea unor subtilități inutile sau o determinare mai clară a celor expuse, ceea ce aparține însă mai mult eleganței decât certitudinii științei. Trebuie să mai remarcăm că și până astăzi ea nu a putut face nici un pas înainte și că după toată aparența, ea pare să fie închisă și terminată”.

Immanuel Kant, Critica rațiunii pure).

Procesul de creație nu apare nicăieri în preocupările logicii, la Aristotel, pentru el, logica este știința demonstrației, aceasta este logica aristotelică: ea nu descoperă adevărul ci, posedându-l, îl dovedește. Ea este știința demonstrației, nu a descoperirii adevărului: adică eu posed adevărul și vreau să-l arăt și altuia, îl prezint și altuia, cu întreg aparatul necesar, pentru ca el să convins ca și mine, nu urmăresc să descopăr un adevăr nou, ci urmăresc să justific un adevăr pe care-l posed.

Studiind știința logicii, ajungem să cunoaștem legile, regulile și procedeele gândirii noastre, care au caracter obiectiv. Cunoașterea acestor legi, reguli și procedee ne dă posibilitatea să înțelegem, să fim conștienți de procesul gândirii și contribuie la ridicarea nivelului gândirii.

Cunoașterea legilor logicii ne ajută să infirmăm tezele greșite, pe care ni se întâmplă să le întâlnim uneori, cu prilejul feluritelor dispute, în polemică, în timpul discuțiilor.

SFÂRȘIT