Din istoria gandirii filozofice

Din istoria gandirii filozofice 

Cuvânt înainte.

Omul trăiește, ia atitudine, crede într-o multiplicitate de valori, le ierarhizează și dă astfel sens existenței sale prin opțiuni care depășesc neîncetat frontierele cunoașterii sale efective. Sinteza rațională între credințe, oricare ar fi ele și condițiile cunoașterii este ceea ce am numit-o „înțelepciune” și aceasta ni se pare a fi obiectul filosofiei”.

J. Piaget.

Chiar de la început filosofia a primit cele mai diverse interpretări, toate fiind însă orientate spre dezvoltarea spiritului omenesc. Prin filosofie spiritul se înalță la ceea ce există în mod absolut, la cunoașterea autentică, la realizarea morală a ideii. Filosofia este mai întâi gând și faptă cumpănite. Gând cumpănit: prin ordinea și unitatea puse în cunoaștere; faptă cumpănită: prin stabilirea principiilor din care decurg normele de conduită.

Orice filosofie este o istorie a filosofiei, căci ea vine și din filosofiile anterioare ei, din lumea gândurilor filosofice care i-au premers, continuând această lume prin problematica specifică și limbaj propriu. Istoria filosofiei studiază procesul apariției și dezvoltării celor mai diverse învățături, concepții, școli, curente filosofice, originalitatea cărora este imprimată în țesătura spiritualității mondiale. Istoria filosofiei include în sine toate învățăturile filosofice, considerându-le trepte în cunoașterea lumii de către om și negând afirmațiile precum că există popoare ce n-au contribuit cu nimic la dezvoltarea filosofiei. Istoria universală este „suita eternității” pe care o compun toate popoarele. Fiecare popor își are gradul său de perfecțiune incomparabil cu altele și își face bucata sa în mod specific. În acest context de idei este binevenită încercarea 5 autorilor de a intercala gândirea filosofică universală cu cea românească, evidențiind particularitățile și facilitând astfel înțelegerea căilor de dezvoltare a gândirii naționale.

Una din trăsăturile esențiale ale istoriei filosofiei este diversitatea. Însă ea nu constituie o simplă îngrămădire de teorii deosebite, ci o integritate, un sistem în permanentă dezvoltare, în care învățăturile filosofice se succed, se depășesc, se determină una pe alta în mod dialectic. Istoria filosofiei nu se reduce doar la descrierea concepțiilor filosofice. Sarcina ei principală constă în a dezvălui legitățile apariției și rezolvării problemelor filosofice, devenirii categoriilor filosofice, dezvoltării gândirii dialectice etc.

Din istoria gândirii filosofice” cuprinde cele mai principale etape de dezvoltare a gândirii filosofice – de la apariția ei în China, India, Mesopotamia, Egipt, Grecia și Roma Antică până la epoca contemporană. Autorii nu pretind însă la o reflectare deplină a problemelor istorico-filozofice din aceste perioade. Ei s-au oprit doar asupra celor mai importante concepții ale gânditorilor filosofi, prin care au fost promovate principiile adevărului, dreptății, binelui, frumosului, ideile umaniste, tendințele democratice.

În cadrul acestui manual și-au găsit locul potrivit diverse modalități de interpretare a lumii ce pot servi drept im-pulsuri în descoperirea unor noi abordări ale problemelor veșnice ale umanității. El este destinat studenților, profesorilor, savanților și sperăm că va fi un instrument util de lucru pentru toți cei ce sunt orientați spre a-și desăvârși înțelepciunea, gândirea creatoare, arta dialogului cult, spiritul critic în judecată, rămânând în același timp fideli propriilor principii filosofice.

Maria Bulgaru.

CAPITOLUL I.

FILOSOFIA ANTICĂ ORIENTALĂ.

Filosofia antică propriu-zisă este gândirea filosofică a societății sclavagiste și cuprinde secolele VII î.e.n. -VI e.n.

Când împăratul Iustinian a lichidat în a. 529 ultima școală de filosofie – Academia Platoniană din Atena). În legătură cu orânduirea sclavagistă și cu scindarea societății apare pentru prima dată filosofia ca mod de gândire în esență deosebit de gândirea mitologică precedentă. Principala metodă a gândirii în societatea primitivă, bazată pe relațiile gentilice de rudenie, este transpunerea acestor relații peste viziunea generală asupra lumii: și soarele și luna și stelele și vânturile și apele și pietrele și pădurile – toate erau personificate și puse în astfel de relații de rudenie. Metoda filosofiei constă în reprezentarea lucrurilor în categorii nemateriale, care stabi-lesc comunitatea grupurilor de obiecte sau fenomene după oarecare trăsături.

Termenul „filosofie” a fost creat de antichitatea greacă unii afirmă că primul l-a folosit Pythagoras, alții – că Herodot – n. aut.) și este compus din două cuvinte ϕιλεω − iubesc, îmi place și σοϕια − înțelepciune. În linii mari, filosofia a apărut ca o activitate, o tendință de a cunoaște adevărata esență a lucrurilor. Pythagoras socotea că această esență a lumii, „știința supremă”, constă în „știința numerelor”, căci cifrele sunt ultimele abstracții ce unesc proprietățile lucrurilor. Herodot susținea că filosofia este o iscusință deosebită de a descoperi lucruri înțelepte în orice direcție. Platon numea filosofia cercetare și cunoaștere a adevărului, spre deosebire de simpla „părere” pe care o poate avea fiecare despre lucruri. Aristotel înțelegea prin filosofie 7 două lucruri: filosofia ca descoperire a legităților și principiilor științei (matematicii, fizicii, eticii, poeticii etc.) și filosofia ca știință despre principiile supreme ale existenței, protofilozofia, care mai apoi a primit denumirea de metafizică. Filosofia s-a constituit de la bun început ca formă specifică de manifestare a conștiinței sociale, în sensul efortului de interpretare a existenței, a naturii și a omului.

Concomitent cu scindarea societății în sclavi și stăpâni, această conștiință începe să reflecte două interpretări ale realității – materialistă și idealistă. Idealismul, inclusiv cel teologic, va constitui suportul justificativ al superiorității păturilor sociale dominante, cu interesele și năzuințele conservatoare. Materialismul, însă, tinzând să generalizeze cuceririle omului în activitatea lui cu mediul naturii, era gândirea păturilor progresiste ale societății, interesate în dezvoltarea forțelor de producere. Lupta dintre viziunea materialistă și cea idealistă are o confirmare deplină în cunoștințele referitoare la dezvoltarea culturii, a științei și a gândirii filosofice în țările care au fost leagănul celor mai vechi civilizații și în care orânduirea sclavagistă s-a instaurat cu vreo 2600 de ani în urmă – Mesopotamia, Egipt, India și China. Firește, în diferite regiuni ale lumii filosofia a avut legături genetice de influență, transmițându-se odată cu legăturile economice, comerciale și politice. Din China și Babilon au fost aduși în orașele Ioniei din Asia Mică germeni de cunoștințe astronomice, matematice și fizice, care au fost prelucrate în mod original și folosite în practică: au fost concepute cele mai simple instrumente de cercetare, a fost alcătuit calendarul ș. a.

În cultura europeană istoria gândirii era studiată mult timp din perspectiva unui europocentrism, gândirea și civilizația Orientului fiind îndepărtate de interesul științei occidentale ca neînsemnate pentru cultură. Mai târziu ele au fost interpretate tendențios ca o mentalitate preponderent mistică, indiferentă față de valorile raționale și valorile progresului uman. Astăzi, însă, când istoria gândirii este preocupată și de problema apariției gândirii, cultura de gândire din Orient prezintă un interes firesc.

Una din trăsăturile deosebite ale filosofiei antice este corelația ei cu cercetarea naturii, fapt ce a contribuit ulterior la dezvoltarea unor asemenea științe ca astronomia, fizica, biologia. La începuturile ei filosofia nu putea fi în afara cunoștințelor despre natură. Procesul de cunoaștere a naturii de asemenea genera unele probleme cu caracter filosofic.

Această stare concrescută a științelor timpurii cu filosofia se numește sincretism. Atrage atenția faptul că concepțiile filosofice ale primilor cugetători antici sunt în prealabil reflecții asupra naturii și fenomenelor naturale și de aceea ocupațiile lor filosofice au fost supranumite naturfilozofice.

Premisele sociale ale apariției gândirii filosofice sunt mișcările ce au pus capăt orânduirii gentilice și au scindat societatea în două părți mari – sclavi și stăpâni de sclavi. Filosofia apare ca o nouă formă de percepere a lumii îndreptată împotriva formei anterioare mitologice de gândire. Însă pentru mult timp în gândirea filosofică mitologia rămâne împletită astfel, încât devin imperceptibile concepțiile primilor filosofi fără a cunoaște miturile ce dominau gândirea anterioară.