DIN ISTORIA GÂNDIRII FILOSOFICE EPOCA MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ

CAPITOLUL I FILOSOFIA EUROPEANĂ ÎN sec. XVII–XVIII

1. Francis Bacon.

Orientarea nouă a cugetării filosofice în Epoca modernă începe cu Francis Bacon (1561–1626). Alcătuindu-și sistemul său filosofic, Bacon pornește de la convingerea că concepțiile filosofice ale trecutului trebuie părăsite și înlocuite cu altele, al căror fundament să fie o nouă metodă de interpretare a naturii. Această convingere el și-o formează din cauza că filosofia naturii în sec. al XVI-lea trece printr-o perioadă de criză și comparativ cu științele naturale se află într-o stare deplorabilă. Științele naturale, din contra, înregistrează un șir întreg de descoperiri, care au schimbat radical viziunea oamenilor de știință asupra lumii. Progresele științei nu numai că au lărgit brusc orizontul cunoștințelor lor, dar au trezit în ei și mari speranțe. Faptul că știința a reușit să ajungă la asemenea rezultate, pe care gânditorii antici și medievali nici măcar nu și le închipuiau, îi făcea să creadă în puterea rațiunii și a științei. Pătrunși de optimism, ei se așteptau la noi descoperiri, care urmau să schimbe din temelie tabloul lumii. Față de această orientare spre viitor a mentalității savanților din Epoca modernă, orientarea spre trecut a filosofiei din Epoca Renașterii nu putea să nu pară învechită. Bacon a sesizat acest contrast și îl exprimă clar în opera sa „Noul Organon”. Ar fi o rușine pentru omenire, scrie el, ca atunci când suma cunoștințelor a crescut atât de mult, lumea intelectuală să mai rămână închisă în limitele înguste ale antichității. Gânditorii antici credeau că lumea se sfârșește la stâlpii lui Hercule, dincolo de care nimeni nu poate să trăiască. Aceste hotare au fost însă depășite de îndrăzneții navigatori și oamenii vor merge, desi-5 gur, din ce în ce mai departe nu numai în descoperirea ținuturilor necunoscute, ci și în înțelegerea lumii în general.

Pentru a ilustra această idee, coperta primei ediții a „Noului Organon”purta o gravură alegorică, reprezentând un vas cu pânzele umflate ce trece prin coloanele lui Hercule cu deviza: Mulți le vor străbate și știința va crește”.

Așadar, în timp ce filosofia naturii continua să rămână într-o stare deplorabilă, științele naturii au realizat succese importante. Rezultatele științei îi făceau pe savanți să-și pună întrebarea despre cauza succeselor științei și a insucceselor filosofiei. Răspunsul la această întrebare, scrie Bacon, poate fi numai unul. Dacă oamenii de știință au ajuns la rezultate mai bune, apoi aceasta se datorește faptului că ei s-au servit de metode mai bune decât filosofii. Dacă filosofia vrea să realizeze și ea progrese asemănătoare celor din știință, ei nu-l rămâne decât să adopte metodele științei. Astfel, filosofia modernă începe cu problema metodei.

Această problemă și-au pus-o, aproape în același timp, filosoful englez F. Bacon și filosoful francez R. Descartes.

Primul credea că filosofia trebuie să adopte metoda științelor naturii, adică inducția; cel de-al doilea reprezenta metoda științelor matematice, adică deducția.

Bacon a sesizat bine faptul că oamenii în trecut făceau deseori descoperiri ingenioase în știință mai mult întâmplător.

Ei așteptau norocul întâmplării, întrucât nu cunoșteau acele metode și procedee, care ar fi dat muncii lor un caracter mai sistematic, iar descoperirilor – un caracter logic. Descoperirile făcute de știința contemporană lui Bacon au demonstrat că ele se bazează pe anumite legi. Aceste legi oamenii le utilizează pentru a produce unele efecte ce erau de folos și care nu se produc de la sine în natură. Invențiile ce urmau (tunurile, praful de 6 pușcă, busola etc.) nu erau decât aplicarea practică a unor legi ale naturii. Deci, pentru a face invenții utile omul are nevoie de a cunoaște legile naturii. Nu putem porunci naturii decât numai supunându-ne ei. Căci natura nu se lasă să fie învinsă decât numai de cei ce știu să cunoască și să aplice legile ei.

Pornind de la această premisă, Bacon pune temelia acelei concepții, care avea să fie denumită mai târziu pozitivism. El înaintează vestita formulă: „Puterea omului stă numai în știință „. Pentru a stăpâni natura el trebuie să cunoască legile și să prevadă printr-însele cursul fenomenelor ei. Aceasta este concepția pe care Bacon a înaintat-o în pragul Epocii moderne. Dacă toată puterea omului este numai în știință, atunci este evident, că atât putem cât știm. De aici rezultă, că atât știm cât putem. Valoarea științei constă deci în puterea pe care o dă omului asupra naturii. Această putere este garanția ultimă a justeței cunoștințelor noastre despre lume. Cunoștințele ce nu ne ajută să influențăm asupra fenomenului „cunoscut”, ce nu se verifică în aplicare, nu pot fi considerate ca fiind adevărate.

Acest criteriu, spune Bacon, ne demonstrează zădărnicia sistemelor filosofice ale antichității, ale Evului mediu și ale Renașterii. Ele toate tindeau să dea cunoștința adevărată a naturii, dar niciuna nu dădea posibilitatea de a influența asupra ei, de a prevedea cursul fenomenelor ei și de a le modifica.

De aceea ele rămâneau în mare măsură doar niște simple închipuiri subiective. Iar cauza consta în aceea că în trecut filosofii nu studiau natura în realitatea ei concretă, ci se mărgineau la deducții scolastice. Unica salvare este de a ieși din izolarea în care trăiau cândva filosofii, disprețuind contactul cu natura și așteptând ca toate modificările sociale să fie generate de rațiunea lor. Ei credeau că însăși rațiunea le poate da cunoștința naturii. Prin aceasta, filosofii antici și cei medievali se aseamănă cu painjenii care scot din ei firul cu care își țes pânzele. Trebuie, spune Bacon, să încetăm de a 7 mai privi rațiunea ca un oracol atotștiutor. Dacă vrem să cunoaștem natura, trebuie s-o studiem pe ea însăși. Studierea directă a naturii este deci acea cale nouă, pe care Bacon a deschis-o filosofiei în pragul Epocii moderne.

După această caracterizare a punctului de plecare al lui Bacon ne putem da seama de transformarea adâncă ce sa produs în spirite la sfârșitul Renașterii și la începutul timpurilor moderne. Nu întâmplător Bacon era comparat de către filosofii care l-au urmat cu un Prometeu modern. Știința modernă adaugă astfel lui Homo sapiens o nouă dimensiune: Homo faber. O cauză esențială a dezvoltării insuficiente a științei, scrie Bacon, este reprezentarea eronată a savanților despre obiectul și scopul științei. Obiectul științei, spune el, poate fi numai natura, iar scopul ei – cunoașterea și stăpânirea fenomenelor naturii.

Bacon își elaborează sistemul său filosofic pornind de la premisa că pentru a studia natura trebuie mai întâi să determinăm precis categoriile de fenomene, pentru a nu le amesteca unele cu altele. Această topografie a naturii este o clasificare a științelor. După ce această clasificare este făcută, aplicând metoda inductivă, trebuie să observăm direct fenomenele ce alcătuiesc domeniul ei, să observăm cazurile în care ele se produc; să observăm cazurile în care, în împrejurări analoage, nu se produc; să observăm, în sfârșit, cazurile în care se produc cu intensități diferite. Observările acestea să le înregistrăm în trei liste diferite de cazuri – liste pe care el le numea tabele. Să stabilim mai întâi o tabelă a prezenței pentru cazurile pozitive; să stabilim apoi o tabelă a absenței pentru cazurile negative. Să stabilim, în sfârșit, o tabelă a gradelor pentru variațiile de intensitate cu care se produc fenomenele. Aceste trei tabele sunt primele forme rudimentare ale celor trei metode inductive pe care avea să le formuleze mai precis 8

John Stuart Mill, adică metoda concordanței, metoda diferenței și metoda variațiilor concomitente.

Problema metodei, după cum vedem, ocupă în filosofia lui Bacon un loc central. Metoda are o mare importanță științifică și practică, ea devine o forță transformatoare foarte puternică, deoarece orientează just activitatea omului, mărește eficiența ei. Metoda este comparată de Bacon cu un felinar, care luminează cercetătorului drumul înainte. Indicând calea cea mai scurtă și cea mai justă spre noi descoperiri, metoda întărește dominația omului asupra naturii: „Chiar și un olog ce merge pe un drum bine bătătorit va ajunge la scopul dorit mult mai lesne, decât un om sănătos ce merge pe un drum anevoios”. De aceea alegerea dreaptă a metodei are o importanță deosebită. Bacon se pronunță împotriva metodei deductive, care domina în filosofia scolastică și știința contemporană lui. Deducția, spunea el, are la bază silogismele, iar acestea constau din propoziții, propozițiile din cuvinte, iar cuvintele sunt niște simboluri, semne ale noțiunilor. De aceea, dacă noțiunile sunt formulate greșit ori nu sunt destul de clare, bine determinate, apoi tot lanțul silogismelor se prăbușește, devine lipsit de sens.