Johnny Boamba

Johnny Boamba de Theodor Constantin

Capitolul I

Nu, nu ningea. Cerul împroșca, bogat, cu floricele. Îi era foame. Cu floricele, cînd ți-e tare foame, ți-o poți astîmpăra. Cu orice îți poți astîmpăra foamea. Pînă și cu apă, dacă bei pînă nu mai poți, darmite cu floricele... Ce de-a floricele! Și mari, și albe... Niciodată nu mai văzuse altele asemenea. Mari și albe, ca niște toporași. Tare mai mirosea frumos a floricele! Mai frumos chiar decît a porumb copt. Dar parcă floricelele nu sînt, la o adică, tot porumb copt? Trebuie că mirosul plutea peste tot orașul, așa cum plutește parfumul de tei în luna mai. Trebuie că pătrunsese și în case, dar mai ales, prin răsuflători, în toate bucătăriile blocurilor unde gospodinele găteau. Oare ce mîncăruri se găteau în bucătăriile blocului în care locuiau? Exclus, da, exclus ca măcar într-o singură gospodărie să nu se gătească țelină cu came de porc. Teribil îi mai place lui mîncare de țelină cu carne de porc! În fiecare zi dacă ar mînca și tot nu s-ar sătura.

„Am să-i spun mamei să gătească...”

Dar își aduce aminte că „unchiului” Mitru nu-i place mîncarea de țelină. Și dacă lui nu-i place, oricît ar ruga-o, ea tot nu va găti. Frumos mai miroase a țelină cînd feliile se prăjesc în tigaie! Dar acum, chiar acolo, în bucătăria unde eventual se gătește mîncare de țelină, mai puternică este aroma floricelelor. Uite, a trecut un camion încărcat cu lăzi pline cu portocale. Trec turisme, camioane curg într-un șuvoi continuu pe strada de curînd asfaltată, și cu toate acestea în loc să miroasă a portocale, a benzină și a praf miroase doar a floricele. Păi cum să nu miroasă dacă norii împroașcă pămîntul cu floricele?

„Ia floricelele!... Ia albițelele, căldicelele!...

O chema Micșunica. „Baba” Micșunica. De ce îi plăcea să i se spună babă nu s-a putut dumeri niciodată. „Baba” Micșu­nica era tînără. Să fi avut cel mult treizeci de ani. Parcă o auzea: „Ia vin’ să-ți dea baba Micșunica niște floricele faine! Uite ce cană barosană numai cu un leu”. Cînd avea bani cumpăra. O cană, două, pînă își burdușea buzunarele. Dar de cele mai multe ori nu avea. „Cumperi, aligantule?” „N-am astăzi bani, babă Micșunica!” „Lasă că o să ai mîine.”

„Ia floricelele!... Ia albițelele, căldicele!...”

Prost mai este! Plouă cu floricele calde, tare îi mai este foame, și totuși nu se poate hotărî să întindă palmele, să strîngă în ele atîtea floricele cîte i-ar fi de ajuns să se sature. Pînă la urmă învinge însă lenea și întinde palmele. Fulgii de zăpadă se topesc imediat. Nu, nu-s floricele. Ninge! Ninge și fulgii de zăpadă nu țin de foame. Acum strada nu-i mai miroase a floricele, ci a benzină arsă și a praf.

„Ia floricelele!... Ia albițelele, căldicelele!...”

Tare îi mai este foame! Mama știa doar că sosește cu tre­nul în cursul dimineții, cînd ea este la birou și totuși nu a lăsat cheia la cineva, la madam Urseanu, de pildă. Nu are nici un ban la el, îi este foame. Și acum, colac peste pupăză, trebuie să se plimbe pînă cînd avea să se reîntoarcă ea de la serviciu. Prea tare frig nu este. Ninge. E o zăpadă ce prevestește primăvara. Peste o oră s-ar putea să iasă și soarele. Dar acum ninge și lui îi este foame.

„Ia floricelele!... Ia albițelele, căldicelele!...”

Sînt trei ani de cînd n-a mai văzut-o pe „baba” Micșunica. N-a mai văzut-o, fiindcă de trei ani lipsește de acasă. Prima dată „baba” a apărut pe strada lor cînd el era de zece ani. Pe atunci avea totdeauna bani pentru floricele. Îi dădea mama, tata. Pe atunci mama îi spunea tatii „dragule”, iar tata mamei „mica mea păsăruică”. Ce bine era atunci acasă! Mama îi spunea Ionuț, tata de asemenea. La școală profesorii, colegii tot Ionuț îi spuneau. Pe atunci încă nu fusese poreclit „Johnny”, sau „Johnny Boambă”. În decurs de numai cîteva luni numele Ionuț s-a transformat în Johnny Boambă.

Și toate acestea s-au întîmplat fiindcă mama nu i-a mai spus tatii „dragule”, iar tata mamei ,,mica mea păsăruică”. Ei, din cauza asta! Prostii! Cauza a fost alta, altele. În orice caz,
una din cauzele principale era și „unchiul” Mitru. Mai înainte habar nu avusese că exista un om căruia, într-o zi, avea să fie obligat să-i spună „unchiu” Mitru, atunci cînd acesta se mutase la ei, luînd locul tatălui.

„Ia floricelele!... Ia albițelele, căldicelele!...”

Pînă atunci, „dragule” fusese un tată cum altul credea că nu există, iar „mica mea păsăruică” o mamă frumoasă și bună pe care el o iubea chiar mai mult decît pe tatăl său. Doamne, ce bine fusese atunci acasă la ei! Pe urmă, într-o zi, totul a început să se schimbe. Tata nu i-a mai spus mamei în glumă „mica mea păsăruică” și nici mama lui „dragule”. Cînd el era de față nu se certau niciodată. Dar aveau în schimb discuții aprinse în dormitor, mai ales noaptea, cînd îl credeau pe el adormit. Discuții aprinse, dar fără ca vreunul dintre ei să ridice glasul. Se certau cu o voce potolită, amabilă, spunî-ndu-și cuvinte grele, fără să ridice tonul, de parcă ar fi flecărit în așteptarea somnului. Într-una din acele certuri tata adresă mamei un cuvînt urît, a cărui semnificație n-o cunoștea și pe care a aflat-o întrebînd la școală un coleg. După ce-a aflat, cînd a ajuns acasă a plîns. A plîns fiindcă tata a putut spune mamei un asemenea cuvînt de ocară, a plîns fiindcă a fost în stare s-o jignească în așa măsură — asta însemna că nu era chiar atît de bun cum crezuse el — dar mai ales a plîns fiindcă acum, din cauza acelui cuvînt urît, nu-l mai iubea chiar atît de mult. Dîndu-și seama că îl iubește mai puțin, a revărsat prisosul de dragoste asupra mamei. Nu simți însă același lucru din partea ei. Dimpotrivă. Cu toate că deveni mai tandru, mai săritor și mai ascultător, ea nu părea că bagă de seamă. Era distrată, mereu cu gîndul în altă parte, tristă. De el își amintea numai din cînd în cînd, și pentru scurt timp. Înainte, mama cînta mai tot timpul cînd făcea treabă. Dar după ce tata i-a spus cuvîntul acela n-a mai cîntat.

Văzînd-o atît de tristă, într-o zi a îndrăznit să-i spună:

— Mamă dragă, te rog să nu mai fi tristă din cauza tatii. Dacă el nu te mai iubește, te iubesc eu și pentru el.

Dar mama l-a repezit imediat:

— Ia mai bine să-ți vezi tu de lecțiile tale și să nu te amesteci în treburi care nu privesc de fel copiii!

— Bine, mamă, iartă-mă!

Dacă încerca s-o mîngîie, ea îl îndepărta:

— Acum n-am timp. Haide, du-te și te joacă!

Nici tata nu mai era cel dinainte. De cînd nu se mai înțelegea cu mama, îi acorda mai mult timp ca înainte. Îl ajuta la lecții, jucau împreună șah, îl lua la cinematograf sau la plimbare. E drept, plecau să se distreze la cinematograf, la teatru, sau pur și simplu să se plimbe doar atunci cînd mama nu era acasă. Acum mama lipsea mult.

Odată a întrebat:

— Tată, unde tot pleacă mama?

— Are mult de lucru la birou.

— Da?

— Da!

Și evitînd să se uite la el, tata privise în altă parte cu ochii deveniți dintr-o dată atît de triști, încît simți că iarăși îl iubește ca mai înainte, pînă a nu-i fi spus mamei cuvîntul acela urît.

„Ia floricelele! Ia albițelele, căldicelele!...”

Ce foame îi era! Mama nu se gîndise că are să vină flămînd de la drum? Nu se gîndise, desigur! „Să știi că te-am smuls din sufletul meu!” îi spusese ea într-o zi. Și cînd îi spu­sese cuvintele acestea, el o și văzuse smulgîndu-și din suflet un omuleț de o șchioapă, care era el. Încercă să și-o închipuie și acum smulgîndu-și din suflet omulețul, dar nu izbuti. Dar nu izbuti în general să și-o închipuie cum arată, de parcă n-ar fi văzut-o niciodată. În schimb îl văzu pe „unchiul” Mitru.

„Ia floricelele!... Ia albițelele, căldicelele!...”

Barem de-ar trece de-adevăratelea baba Micșunica! Poate l-ar recunoaște și i-ar da pe datorie o cană, două de floricele.

— Ionuț!

O clipă nu-l recunoscu pe băiatul care îl strigase cu nu­mele lui, și nu după poreclă. Era Ștefăniță. Pe Ștefăniță nu-l mai văzuse de trei ani. Ce mult se schimbase! Se lungise, de parcă l-ar fi tras unul de cap și altul de picioare. Dar de slab tot slab rămăsese, ca un țăndărică.

— Ce mai faci? întrebă stînjenit, rușinat.

— Vin de la profesoara de engleză. Stă în bloc cu voi.

— Iei lecții la tovarășa Codruț?

— La ea. E o profesoară strașnică. De la ea ai ce învăța. Tu ce faci?

— Amestecat.

— Îmi pare bine că te văd.

Ionuț înțelese că, de fapt, Ștefăniță voise să spună: „Îmi pare bine că te-ai întors de acolo”.

— Pe la școală ce se mai aude? Tot tu ești premiantul clasei?

— Mda!

— Ei bravo! Te ții bine.

Și în gînd:

„Cît timp am vrut, n-ai fost în stare să-mi sufli premiul întîi.”

Pînă a nu se muta Ionuț la școala din cartier, Ștefăniță fusese premiantul clasei. După aceea i-a luat-o înainte. Doi ani, consecutiv, premiul întîi el l-a luat. În cel de-al treilea, însă, premiul a revenit lui Ștefăniță. Dar asta s-a întîmplat nu fiindcă Ștefăniță l-a întrecut la învățătură, ci fiindcă el n-a mai vrut să învețe.

— Acuma ce faci? întrebă Ștefăniță.

— Nimic. Mă gîndeam să mă plimb puțin.

— Păi dacă nu ai nimic de făcut atunci vino la mine!

El ezită. Întrebă cu oarecare stînjeneală:

— Să vin? Ai tăi ce au să spună?

— N-au să spună nimic.

— N-au să te certe că umbli cu mine?

— Nici gînd.

— Atunci vin.

Cînd el, Ionuț, devenise Johnny Boambă, Ștefăniță fusese singurul din clasă care continuase să se poarte cu el de parcă mai era premiantul clasei și „fala școlii”, cum spusese o dată despre el dirigintele. Pe de altă parte, părinții lui Ștefăniță nu-i interziseseră să aibă de-a face cu el, așa cum făcuseră părinții celorlalți colegi.

— Să nu te prind cumva cu maidanagiul lui Istrate, că e vai de tine!

Amenințarea aceasta, formulată astfel sau chiar ceva mai drastic, devenise, de fapt, un fel de cuvînt de ordine la care subscriseseră, în mod tacit, părinții tuturor băieților și fetelor din cartier. Cu excepția părinților lui Ștefăniță. Odată, cînd se dusese să-l caute acasă pe Ștefăniță, părinții acestuia îl primiră ca pe vremea cînd fusese premiantul clasei, de parcă ei, singurii din tot cartierul, încă nu aflaseră că devenise Jonny Boambă. Da, așa se purtaseră părinții lui Ștefăniță mai înainte, pînă a nu ajunge acolo. Dar acum, după ce i se dăduse drumul de acolo, oare tot așa aveau să-l primească? Probabil că da, de vreme ce Ștefăniță îl invitase acasă. În nici un caz n-ar fi făcut-o dacă ar fi știut că atitudinea părinților săi s-a schimbat.

— Sărut mîna, doamnă Cursaru.

— Bună ziua, Ionuț. Ei, dar ce te-ai mai lungit și tu! Ca și Ștefăniță, de altminteri. Voi creșteți și noi îmbătrînim.

Mama lui Ștefăniță era o femeie ca la treizeci de ani, nu prea frumoasă, dar cu niște ochi albaștri, mari, plini de viață și cu un chip care radia o asemenea bunătate, încît cîștiga imediat unanime simpatii. Era mărunțică, slăbuță, însă plină de energie, și atît de îndemînatică, încît Ștefăniță spunea că mama lui are mîini de aur.

— Noi, mamă, ne ducem dincolo. Vreau să-i arăt lui Ionuț biblioteca mea.

— Foarte bine! Cît mai stați voi de vorbă are să fie gata și masa.

Camera cea mică era a lui Ștefăniță. O canapea extensi­bilă, un birouaș, o etajeră cu cărți, cu o despărțitură specială pentru discuri, pe o mică măsuță, un picup și un aparat de radio cu transistori. Pe pereți, două tablouri lucrate de mama lui Ștefăniță care, în timpul liber, picta.

— Ce de-a cărți ți-ai mai cumpărat! se minună Ionuț.

— Asta-i mania mea. Cum fac rost de ceva bani, cumpăr cărți. Multe mi le-a dăruit tata. El îmi cunoaște pasiunea și, ca să-mi facă mie plăcere, în fiecare lună, cînd primește primă, cumpără cîteva cărți și pentru mine. Așa că, încet-încet, s-au adunat.

— Au trecut doar trei ani, observă Ionuț oftînd. Trei ani nu-s de colo!

— Mda!... Cred!...

Ionuț își dădea seama că Ștefăniță nu știa ce să spună, ca nu cumva să-l jignească fără voia sa.

— Pentru mine au trecut al naibii de greu, Ștefăniță.

— Înțeleg.

Și mai mult nu spuse, deși ar fi vrut să întrebe cum era acolo. Dar nu din curiozitate, ci numai ca să înțeleagă cît de greu trecuseră cei trei ani pentru Ionuț. Nu îndrăzni însă, ca nu cumva prietenul său să creadă că întreabă din pură cu­riozitate.

— Dacă te interesează unele cărți ți le împrumut, se oferi Ștefăniță, mai mult ca să spună ceva, fiindcă vedea că Ionuț tace.

— Altă dată. Acum ce mai ochi ar face „unchiu” Mitru dacă m-ar vedea că mă întorc acasă cu niște cărți la sub­suoară! Sau mama. Ar crede că le-am primit drept premiu acolo.

— Vrei să spui că ai tăi încă nu știu că te-ai întors?

— I-am anunțat că mă întorc astăzi. Cunoșteau și ora. Dar mama a plecat la birou fără să lase cheia la vreo vecină. Pesemne că n-a avut încredere.

— În vecină?

— Nu, în mine. Să nu-i fur ceva din casă.

Și Ionuț schiță un zîmbet pe care îl voia ironic, dar care nu izbuti să fie decît trist.

— Poate o fi uitat...

— Da, poate o fi uitat. Și adăugă imediat, parcă numai din dorința de a schimba discuția: Ce bine e aici la tine, Ștefăniță!

Dar imediat se miră de ceea ce spusese. În definitiv, ce era aici altfel decît la el? Fiindcă și el, acasă, avea camera lui. E drept, lecțiile nu și le făcuse la un birouaș, ci la o masă. Cărți avea și el într-o mică etajeră. Un radio cu transistori exista și la el în cameră, de asemenea două tablouri pe pereți. Ba, dintr-un anumit punct de vedere, camera lui era chiar mai frumoasă decît a lui Ștefăniță. Era mai luminoasă și parcă un pic mai spațioasă. Și totuși, camera lui Ștefăniță era altfel, ba chiar și altfelfrumoasă. Se uită de jur împrejur să înțeleagă. Da, era altfel. Era altfel fiindcă.... Dumnezeu știa din ce motiv era altfel! Și fiindcă era altfel, cu toate că odaia lui, în mod obiectiv, era mai luminoasă, în camera lui Ștefăniță lumina părea totuși mai puternică, inexplicabil cum. Pe cînd camera lui nu era altfel, sau cel puțin nu fusese altfel cu trei ani în urmă, pînă a nu fi trimis acolo. Deși, cu excepția picupului, a discurilor și tablourilor nu se deosebea prin nimic de a lui Ștefăniță.

— Da, e plăcut aici la mine, recunoscu Ștefăniță. Dar și la tine e la fel, ținu imediat să adauge, ca să nu-l jignească.

— Nu, aici e altfel. Dar nu numai aici; în toată casa voastră e altfel decît la noi. Lasă că știu eu ce spun!

— Mda! Cred că înțeleg la ce te referi, Ionuț.

— Parcă e greu să înțelegi! Vreau să spun că pentru tine nu e greu, fiindcă tu nu ești ca ceilalți, foștii mei colegi. Și pe urmă, imediat, ca să schimbe discuția: Văd că ai și o mulțime de discuri.

— Ei, o mulțime. N-am decît treizeci. Dar tot unul și unul. Abia am început să-mi încropesc discoteca. Știi, la început nu prea mă dădeam în vînt după muzică simfonică. Adică, ce mai, nu-mi plăcea de doc. Primele discuri pe care mi le-am cumpărat au fost de muzică ușoară. Tata a adus acasă, într-o zi, „Simfonia a cincea” a lui Beethoven. „Ia să ascultăm puțin discul ăsta!” m-a îndemnat el. Îmi plăcu și nu prea. De fapt, nu pot spune că nu-mi plăcu. Dar cam obosisem, concentrîn­du-mă să înțeleg. A doua zi, tata a pus din nou discul. De data asta am ascultat cu mai multă plăcere, și n-a mai trebuit să fac eforturi să pot rămîne atent. Pe scurt, după ce am ascultat-o de cîteva ori, în așa măsură m-a cucerit, încît l-am întrebat pe tata dacă și celelalte simfonii ale lui sînt la fel de frumoase. Seara mi-a adus „Eroica”. După aceea nu mi-a mai trebuit muzică ușoară.

— Tu, Ștefăniță, ai fost totdeauna cel mai bun la muzică.

— Ție îți place muzica simfonică, Ionuț?

— Nu știu dacă îmi place sau nu, fiindcă nu prea am avut prilejul să ascult asemenea muzică.

— Ai vrea totuși să asculți un disc?

— Sigur că da.

— Îți pun „Concertul nr. l” de Chopin. Sînt convins că are să-ți placă.

Și Ștefăniță, din cale-afară de bucuros că Ionuț nu era refractar muzicii simfonice — în entuziasmul său juvenil am­biționa să recruteze prozeliți pentru genul acesta de muzică — se grăbi să pornească picupul. La început, cît timp dură expunerea orchestrală, Ionuț ascultă atent, dar fără ca figura lui să exprime în vreun fel impresiile pe care concertul le producea asupra sa. Dar cînd pianul, solist, reluă tema princi­pală din expunerea orchestrală, Ștefăniță observă, nu fără uimire, cum Ionuț mai întîi tresare, cum se înroșește brusc, pentru ca imediat să pălească, și cum ochii i se umplu de lacrimi. El crezu că emoțiile puternice prin care trecea prietenul său se datorau exclusiv muzicii lui Chopin.

Dar Ștefăniță se înșela. Ionuț, ascultînd muzica aceea, trăia, prin amintire extraordinara întîmplare din vara trecută, cînd fugise de acolo. Aducerea-aminte a acelei întîmplări extraordinare îl tulbură în așa măsură, încît în momentul cînd pianul, în cea de-a doua parte a concertului, își începu cantilena duioasă, Ionuț aproape se răsti la el:

— Nu mai pot!... Oprește-l, te rog!

Ștefăniță opri picupul. Îl cunoștea pe Ionuț măcar atît cît să-și dea seama că nu din cauza emoției nu mai era în stare să asculte tocmai partea cea mai frumoasă a concertului. Trebuie că din cu totul alte motive lăcrimase Ionuț. Dar dintr-un fel de delicatețe, mai mult instinctivă, nu îndrăznea să-l întrebe.

Tocmai atunci intră pe ușă tatăl lui Ștefăniță.

— Ce faci, Ionuț? Îmi pare bine că te văd. Ai mai crescut, ai mai slăbit... Sănătos?

— Sănătos, domnule Cursaru. Mulțumesc!

Tatăl lui Ștefăniță era înalt, cu umeri largi, cu un cap mare și chică leonină. Avea o voce puternică de bas, și cînd vorbea i se vedeau dinții puternici și albi, ca de fildeș. Era inginer, un inginer bine apreciat la uzină, iar în timpul liber cînta la flaut pentru propria sa plăcere. În ciuda staturii sale atletice și a vocii tunătoare, avea o fire blajină și veselă.

— Spălați-vă pe mîini și haideți la masă! veni să-i pof­tească mama lui Ștefăniță.

— Bine, mamă, venim îndată, îi răspunse tatăl lui Ștefă­niță, mîngîindu-și în treacăt soția pe obraz. Astăzi ce ne dai de mîncare?

— Eu trebuie să mă duc acasă, îi anunță Ionuț.

— De ce? Mănînci cu noi. Ca să nu te aștepte acasă cu masa, pot să dau un telefon mamei tale.

— Nu e nevoie. Mama nu mă așteaptă niciodată cu masa. Mă gîndeam însă să nu vă deranjez.

— Ce vorbă e asta? Haide, duceți-vă să vă spălați pe mîini, copii! le ceru mama lui Ștefăniță.

Se așezară la masă. Cînd mama lui Ștefăniță aduse castro­nul cu borș, anunță:

— Tată, azi ți-am pregătit borșul care îți place ție.

— Miroase grozav, mamă! îl lăudă el, după ce aspiră aroma borșului dres cu smîntînă.

Așa erau soții Cursaru. Ei între ei își spuneau „mamă” și „tată”.

A fost un prînz care îi aminti de prînzurile cînd mama lui fusese „mica mea păsăruică”, iar tatăl său „dragule”. S-a sim­țit foarte bine, dar în cîteva rînduri a simțit nevoia să plîngă, așa cum plînsese de vreo două ori acolo.

Ștefăniță l-a condus pînă aproape de casă. La despărțire îl întrebă:

— Cînd mai vii, Ionuț?

— Am să mai vin. Neapărat am să mai vin.

Și în vestibul, înainte de a pleca, după ce i-a sărutat mîna, mama lui Ștefăniță i-a pus aceeași întrebare:

— Cînd mai vii să-l vezi pe Ștefăniță?

— Am să mai vin, doamnă Cursaru. Neapărat am să mai vin.

Și în gînd:

„Aici la dumneavoastră mă simt așa de bine, încît n-aș mai pleca niciodată.”

A privit după Ștefăniță pînă nu l-a mai văzut. Nu mai ningea. Zăpada se topise. Era, în schimb, umezeală și începuse să bată vîntul. Umezeala îl pătrunsese bine pe dedesubt, cu toate că mersul pe jos nu durase mai mult de zece minute.

„Acum va trebui să dau ochi cu «unchiu» Mitru”, își spuse și oftă.

Dar nu avea încotro. În loc să folosească liftul, urcă pe scări. Înainte de a apăsa pe butonul soneriei, ezită cîteva clipe.

Îi deschise „unchiu” Mitru.

— Bună ziua!

— Tu erai? Se dădu deoparte să-i facă loc, pe urmă strigă către mama lui: Marta, vino, că s-a întors...

Mama veni destul de repede.

— Spune-i, Marta, să se descalțe în vestibul!

— Te-ai întors?!

— Da, mamă! Îți mulțumesc că m-ai cerut înapoi.

— Aș vrea să cred că n-ai să mă faci să regret.

— Crede, mamă. Te rog să crezi!