La miezul noptii va cadea o stea

La miezul noptii va cadea o stea de Theodor Constantin

O CONFERINȚĂ LA COMANDANTUL „PAJUREI”

Mașina gonea pe șoseaua asfaltată. Din cînd în cînd, șoferul încetinea, ocolind cu dibăcie gropile scurmate de proiectile sau mușcăturile făcute de șenilele tancurilor.

Generalul Popincariu Marius privea gînditor panglica șoselei care se pierdea, șerpuind, în depărtare. Nu trecuse nici o săptămînă de cînd divizia pe care o comanda dăduse lupte grele în acest sector. Hitleriștii se apăraseră cu înverșunare, măcinîndu-și rezervele. Fiecare kilometru de șosea cucerit costase mult sînge. Pînă la urmă însă, inamicul fusese dat peste cap și obligat să se retragă în mare grabă.

Își aminti de toate acestea privind șoseaua desfundată, cîmpul scurmat de proiectile. Un copac singuratic de pe marginea șoselei, cu crengile zburătăcite de schije, apăru și dispăru în urmă, ca o nălucă. Fusese un stejar falnic. Acum, în loc de crengi - cioturi ca niște brațe retezate de la încheieturi. De una din ele văzuse atîmînd, în ziua atacului, un băietan de vreo șaisprezece ani, îmbrăcat cu ițari și bondiță, spînzurat de hitleriști.

În ciuda faptului că o astfel de moarte desfigurează oribil, chipul băietanului se păstrase neobișnuit de frumos.

Generalul își aminti cît de furios fusese atunci. Și fusese furios pentru că, la început, crezuse că spectacolul acela tragic ar putea avea un efect demoralizant asupra trupei. Împreună cu soldații mărșăluiau ofițeri, subofițeri, gradați, și generalul se întrebase, înciudat, cum nu-i trecea vreunuia prin minte să dea ordin ca spînzuratul să fie coborît din copac. Dar în clipa următoare, se convinsese că temerea sa era nejustificată. Pentru că, pe măsură ce ostașii ajungeau în dreptul stejarului și descopereau cadavrul băietanului, dintr-o dată, parcă odihniți, începeau să calce mai apăsat, să-și așeze mai bine armele sau puștile mitraliere pe umeri, scrutînd depărtările, acolo unde se auzea tunul bubuind. Și ura cumplită care li se aprindea în priviri atunci cînd descopereau cadavrul băietanului spînzurat nu prevestea nimic bun pentru hitleriști, cum nu prevesteau nimic bun nici cuvintele cîntecului, care izbucnise apoi de pe buzele lor crăpate de arșiță și vînturi:

Sus, pifane, pasul sus,

Hitler încă nu-i răpus,

Oastea lui întunecată

N-a fost toată spulberată,

Fiara cu spinarea ruptă

Nu se lasă și mai luptă.

Măi tunare, în rafală

Dă-le ort de cheltuială,

Dă-le-obuze drept răsplată

Pentru suferința toată,

Cît de mult am îndurat

Multe-avem de răzbunat.

Generalul n-a mai dat atunci ordin să fie coborît cadavrul băietanului spînzurat de hitleriști. Și cuprins de un fel de mîndrie, care, de fapt, era încrederea mîndră în capacitatea de luptă a soldaților săi, ceruse șoferului să se grăbească.

Cîteva minute, amintirea acestei întîmplări avu darul să-i abată gîndurile de la ceea ce îl preocupase tot timpul, încă de cînd se suise în mașină: cu o jumătate de oră mai devreme, îl chemase, personal, la telefon, generalul Voinescu, comandantul „Pajurei”, cerîndu-i să se prezinte de urgență la postul de comandă, împreună cu șeful de stat-major, locotenent-colonelul Barbat Gheorghe.

Convocarea neobișnuită și urgentă îl intriga și, într-o oarecare măsură, îl neliniștea. Tot timpul, în mașină, nu făcuse altceva decît să se gîndească, încercînd să ghicească motivul convocării.

„S-a hotărît, oare, reluarea ofensivei?” se întreba și acum cu neliniște. Explicația aceasta însă nu-l mulțumea.

De obicei, în cazuri similare, ordinul îl primea pe altă cale, și pînă acum nu se întîmplase niciodată ca generalul Voinescu, personal, să-l cheme la telefon. E drept că de data asta situația era ceva mai dificilă. Hitleriștii ocupau, acum, poziții puternice și fortificate. Pe de altă parte, prin ofițerul de legătură sovietic fusese informat că în ultimele zile, pe întreg sectorul, trupele maghiare hortiste fuseseră înlocuite cu trupe hitleriste.

Deci, dacă ofensiva urma să fie reluată și dacă divizia pe care o comanda fusese destinată de către Comandamentul Frontului să străpungă dispozitivul de apărare al inamicului, misiunea aceasta fiind una dintre cele mai grele, - necesitînd, fără îndoială, pregătiri deosebite - convocarea la postul de comandă al „Pajurei” își găsea justificarea.

În alte împrejurări, explicația l-ar fi mulțumit. Acum, însă, eventualitatea unei apropiate reluări a ofensivei nu i se părea un motiv suficient.

„Nu cumva mă cheamă în legătură cu cele întîmplate ieri?” își spuse, strivind țigara în scrumieră.

Generalul avea motiv să fie neliniștit și mîniat din cauza celor întîmplate în ajun. Ziua se scursese într-o acalmie perfectă. Spre seară, însă, artileria inamică se dezlănțui în sectorul ocupat de regimentul de infanterie „Siretul”. La început s-a crezut că nemții pregătesc un contraatac. Dar proiectilele trecură pe deasupra, căutînd amplasamentele artileriei. De fapt, nici vorbă de o căutare, pentru că numai în cinci minute - atît durase tirul artileriei inamice - o baterie de obuziere fusese distrusă. Cu o precizie suspectă, tunarii hitleriști, după cîteva proiectile de reglare, trimiseseră pe toate celelalte, snop, pe obiectiv. Aceasta nu putea însemna altceva decît că ei avuseseră informații precise cu privire la amplasamentul artileriei divizionare românești.

Întrebarea care îl frămîntase, și care continua să-l frămînte, era: pe ce cale izbutise inamicul să se informeze atît de precis? Și fiindcă presupuneri se puteau face multe, ordonase o anchetă minuțioasă. Ancheta, care fusese condusă personal de locotenent-colonelul Barbat, șeful său de stat-major, nu putuse stabili nimic precis.

Prefirînd în minte întîmplarea, generalul Popincariu își aminti concluziile la care ajunsese Barbat, după terminarea anchetei:

— Domnule general, am cercetat temeinic, împreună cu căpitanul Gheorghiu. Bateriile au intrat în dispozitiv în cursul nopții. Camuflarea pieselor a fost terminată în aceeași noapte. Pe căpitanul Bratu, comandantul divizionului, îl cunoașteți. Un ofițer bun, care știe să-și țină trupa în mînă. În timpul zilei a interzis oamenilor să circule, deși sectorul ocupat de divizionul său este ferit de orice observație terestră datorită fîșiei de pădure, care se întinde pe o lungime de trei kilometri. Țin să mai adaug, că nici înainte și nici după ce divizionul s-a instalat în obiectiv nu s-a semnalat vreo recunoaștere aeriană din partea inamicului. De altfel, chiar dacă aceasta s-ar fi întîmplat, camuflajul perfect al bateriilor făcea imposibilă identificarea lor...

— Bine, dar atunci cum îți explici precizia tirului? E greu de presupus că distrugerea bateriei se datorește doar întîmplării.

— Evident că nu, răspunsese șeful de stat-major fără să se tulbure. Inamicul a avut informații precise. Cei de la Biroul 2 au operat cîteva arestări, dar, pînă în prezent, nu au aflat nimic. Părerea mea este că nu vor izbuti nici de acum încolo. Ar însemna să ne facem iluzii dacă ne-am închipui că printre cei arestați se găsește acela care a transmis informația dincolo, la hitleriști. Personal, înclin să cred că oamenii cercetați nu au vorbit, și nici nu vor vorbi, tocmai pentru că nu știu nimic.

— Și dumneata ce propui? S-ar putea întîmpla ca mîine-poimîine să ne trezim cu o nouă surpriză.

— Deși nu exclud din capul locului această posibilitate, părerea mea este că nu se va mai repeta. De altfel, am și luat unele măsuri. Am recunoscut personal terenul și am dat dispoziții ca amplasamentele tunurilor să fie schimbate. Poftiți, aveți aici schița noului dispozitiv. De asemenea, am dat ordin ca cei de la stația de radio să stea mereu pe recepție, spre a intercepta o eventuală nouă comunicare. Dacă există în sat un agent hitlerist, și fără îndoială că există, e greu de presupus că poate comunica pe altă cale decît prin radio. Or, în acest caz, dacă va încerca s-o facă, îl vom dibui. Sau, în cel mai rău caz, știind ce a transmis, vom putea lua măsurile dictate de noua împrejurare creată. Considerați că am procedat bine?

Și de data aceasta, de altfel, ca în multe alte împrejurări, generalul Popincariu fusese nevoit să recunoască justețea măsurilor luate de șeful său de stat-major.

Răspunse, totuși, fără entuziasm:

— Da, desigur. Informează și „Pajura” prin Cifru.

Amintindu-și acum de această discuție, generalul se uită la el cu coada ochiului. Șeful de stat-major fuma în tăcere, privind distrat peisajul, care devenea din ce în ce mai cenușiu, pe măsură ce se lăsa întunericul. Hotărît, omul pe care îl avea la stînga sa nu-i prea era simpatic, în ciuda calităților sale incontestabile.

Locotenent-colonelul Barbat Gheorghe era un om la treizeci și cinci de ani, înalt, uscățiv, negricios, cu fruntea înaltă, care părea și mai înaltă datorită începutului de chelie, cu ochii de o culoare greu de definit, parcă cenușii, cu pomeții obrajilor proeminenți. Din această cauză, obrajii păreau scofîlciți, fără să fie și în realitate. Impresia era accentuată și de bărbia, de asemenea proeminentă, prelungită exagerat la nivelul nasului.

Din cauza înfățișării sale, ofițerii din statul-major îl porecliseră „Fachirul”. Porecla fusese însușită cu entuziasm de subofițerii, furierii, plantoanele și ordonanțele postului de comandă al diviziei. Comandantul „Pajurei” îl aprecia ca pe cel mai bun șef de stat-major pe întreaga armată. Aprecierea nu era de fel exagerată. De calitățile acestuia în primul rînd generalul Popincariu își putea da cel mai bine seama, avîndu-l direct în subordine. În elaborarea planurilor de operații dovedea competență, îndrăzneală și, s-ar putea spune, fantezie. E drept, ceea ce părea la prima vedere fantezie, ulterior se dovedea a nu fi altceva decît o surprinzătoare și elastică apreciere a situației de fapt, chiar și atunci cînd informațiile cu privire la dispozitivul și capacitatea de luptă a dușmanului lipseau aproape total.

Dar, cu toate aceste incontestabile calități, ca om, generalul Popincariu nu-l simpatiza. E drept, nu putea spune nici că-l antipatiza. Era la el, mai curînd, un fel de reținere pe care nu și-o putea învinge. Din acest motiv, raporturile dintre ei erau, sub un anumit aspect, nefirești. Greutățile campaniei și colaborarea perma-nentă în mod normal ar fi trebuit să-i apropie, stabilind între ei legături sufletești mai calde, mai durabile. În realitate, relațiile erau strict protocolare, de serviciu. Și aceasta părea cu atît mai nefiresc cu cît generalul nu era un om lipsit de căldură sufletească.

„Naiba să-l ia de «Fachir»! își spuse, privindu-l cu coada ochiului. Ar putea să creadă că am ceva cu el, că-l invidiez. Dar, oricît mă străduiesc să mă arăt prietenos, nu izbutesc, și pace”.

Ceea ce îl caracteriza pe locotenent-colonelul Barbat era tocmai firea sa închisă, mohorîtă, un fel de închistare a sufletului care excludea spontaneitatea, comunicativitatea, entuziasmul. Parcă în mod deliberat evita ca altcineva să-i cunoască gîndurile și simță-mintele adevărate.

Și abia acum - ciudat, dar abia acum - își dădu seama generalul că adevărata cauză a prăpastiei dintre ei doi - peste care, cu toate eforturile făcute, niciodată nu izbutise să întindă o punte - se datora tocmai acestui fel de a fi al colonelului. O asemenea structură sufletească i se părea stranie și diametral opusă propriei sale firi. Despre locotenent-colonelul Barbat, închis în el, niciodată și în nici un fel exprimîndu-și părerile, de parcă ar fi ignorat cu desăvîrșire tot ceea ce depășea sfera tacticii și strategiei, foarte bine ai fi putut crede că, în ceea ce îl privea, războiul era un scop în sine și că tactica și strategia constituiau însăși rațiunea existenței sale.

Dacă pentru locotenent-colonelul Barbat Gheorghe războiul părea un scop în sine, pentru Popincariu, înfrîngerea fascismului constituia o necesitate. Trăgîndu-se dintr-o familie de cărturari onești, cu concepții avansate, fusese învățat să prețuiască libertățile democratice și să urască opresiunea. Datorită educației primite în familie - care îl ajută să înțeleagă încă foarte de tînăr multe din tarele iremediabile ale societății în care trăia și, în consecință, să aibă o comportare care să dea de gîndit șefilor săi - dacă ar fi fost un ofițer mediocru, sigur că nu ar fi putut rămîne în armată. Dar, înzestrat cu excepționale calități militare, fu tolerat și, de voie, de nevoie, avansat pînă la gradul de general.

Fascismul i-a repugnat și l-a urît, neascunzînd acest lucru, din care cauză începuse să i se spună „generalul incendiar”. Calificativul acesta a căpătat o consfințire oficială în următoarea împrejurare petrecută curînd după invadarea țării de către hitleriști:

Popincariu primise abia de cîteva luni gradul de general și i se încredințase comanda unei brigăzi de infanterie. Într-o zi, un maior din „S.S.”, atașat pe lîngă brigadă, întors dintr-o inspecție făcută la o unitate de infanterie, dădu buzna în biroul lui exprimîndu-și, în termeni ireverențioși și bătînd cu pumnul în masă, nemulțumirea în legătură cu cele constatate.

Neobrăzarea maiorului hitlerist îl înfurie în așa măsură, încît îi ceru să părăsească imediat biroul. Cum însă acesta continua încă să peroreze insulte și amenințări, se văzu obligat să-l ia de guler și să-l scoată pe ușă afară. Gestul fu însoțit de o înjurătură neaoșă, pe care hitleristul, care deși abia știa să îndruge cîteva cuvinte românești, o pricepu totuși fără nici un fel de efort. Incidentul făcu vîlvă și puțin a lipsit să fie arestat. Dacă după această întîmplare nu s-a mers totuși pînă la arestare, acesta fu doar rezultatul calculului și nicidecum al clemenței dictatorului. Acesta se temea ca nu cumva arestarea să irite corpul ofițerilor superiori, ceea ce nu era de loc recomandabil tocmai în împrejurările acelea cînd se pregătea atacul împotriva Uniunii Sovietice. Pe de altă parte, nici nu se putea lăsa nepedepsită o insultă - considerată gravă - adusă unui ofițer hitlerist. Din încurcătură i-a scos chiar generalul Popincariu, care și-a prezentat demisia.

Imediat după 23 August 1944, generalul Popincariu ceru să fie reintegrat în cadrele active ale armatei și să fie trimis pe frontul antihitlerist. Cererea îi fu imediat satisfăcută, încredințîndu-i-se comanda unei brigăzi de infanterie, care lupta în Ardeal. După luptele sîngeroase de la Oarba, unde trupele de sub comanda sa se acoperiri de glorie, fu avansat, primind comanda diviziei „Moldova”^[1].

Sever, dar drept, cerînd eforturi de la toți, fără să se menajeze pe sine însuși, curajos și entuziast, era admirat și iubit atît de statul său major, cît și de ostașii din linia întîi, care nu o dată avuseseră prilejul să-l vadă în mijlocul lor. În nenumăratele bătălii, din Ardeal și pînă în inima pustei maghiare, unitățile de sub comanda sa se comportaseră vitejește.

*

* *

De toate acestea își aminti în timp ce șoferul manevra cu dibăcie „Mercedes”-ul pe șoseaua desfundată de proiectile, ca un pilot o corabie pe o mare presărată cu stînci submarine.

Privi pe furiș la șeful său de stat-major. Acesta sta țeapăn pe banchetă, fără să se rezeme de speteaza capitonată, și părea imaginea vie a unui faraon de altădată.

„Stă de parcă ar fi tras în țeapă!” își spuse, schițînd fără voie un zîmbet, pe care locotenent-colonelul Barbat în nici un caz nu putea să-l observe din cauza întunericului care, pe nesimțite, biruise, revărsîndu-se peste întinsul pustei, parcă fără capăt. Imediat, însă, părîndu-i-se că-l nedreptățește, adăugă sincer: „Și, totuși, e cel mai capabil șef de stat-major. Cine știe dacă înapoia acestei voite cuirase nu se ascunde o inimă caldă și simțitoare”.

Postul de comandă al „Pajurei” se instalase în clădirea unei foste școli de agricultură. O clădire în formă de potcoavă, cu un singur etaj și cu o grădină imensă, care servea drept teren experimental pentru diverse culturi. Generalul Popincariu și locotenent-colonelul Barbat fură introduși imediat la generalul Voinescu. După ce strînse mîna fiecăruia, acesta îi invită să ia loc.

Generalul Voinescu era un bărbat de vreo cincizeci și cinci de ani, de statură mijlocie, dar bine legat. Greu i-ai fi putut da vîrsta pe care o avea în realitate. Umerii largi, pieptul puternic, obrajii rumeni radiind sănătate, părul des și rebel, abia puțin încărunțit pe la tîmple, toate acestea te făceau să crezi că ai în față un om care n-a depășit vîrsta de patruzeci de ani. Dar, ceea ce contribuia, în măsura cea mai mare, să nu-i bănuiești vîrsta adevărată erau ochii, de un albastru serafic, mari, vioi, parcă ochi de adolescent. De altfel, generalului Voinescu, în momentele de bună dispoziție, îi plăcea să se laude că, în afară de guturai, nu-și amintea să fi suferit de vreo altă boală.

Ofițerii din statul său major erau în stare să se facă luntre și punte numai să-i îndeplinească ordinele. Și aceasta nu pentru că ar fi fost un comandant care izbutea să se facă temut printr-o excesivă severitate. Dimpotrivă, chiar atunci cînd un lucru nu-i plăcea, își exprima nemulțumirea în termeni extrem de politicoși. Cel în culpă simțea în tonul cu care era rostită mustrarea o asemenea răceală și mușcătoare ironie, încît ar fi preferat, în schimb, pedeapsa cea mai aspră.

De altfel, era suficient să-l auzi vorbind, ca să-ți dai imediat seama că înapoia vocii lui, totdeauna amabilă și melodioasă, înapoia surîsului cald, se ascunde o voință de fier, voința unui om învățat să comande și să fie ascultat.

Generalul Popincariu, remarcînd încă din prima clipă excesiva amabilitate cu care fusese primit, înțelese că urma să asculte fie lucruri neplăcute, fie vreo comunicare de o deosebită importanță.

Generalul Voinescu aprinse o țigară și, după ce trase cîteva fumuri, întrebă cu ton indiferent, parcă numai din simplă politețe:

— Ei, ce se mai aude pe la voi, dragă Popincariule?

— Nimic deosebit, domnule general. Liniște. Ieri a fost puțină animație în sectorul ocupat de regimentul lui Hrubaru. Așa cum v-am raportat, batalionul 2 a atacat prin surprindere și i-a împins pe hitleriști puțin înapoi, ocupînd o poziție mai avantajoasă. Datorită acestei acțiuni, am stabilit la flancul drept o legătură mai bună cu regimentul sovietic comandat de colonelul Iușilov. Inamicul a încercat de două ori să contraatace, dar a fost oprit cu baraj de artilerie.

— Mi se pare că sectorul acela este cel mai dificil, nu-i așa?

— Exact, domnule general. Pentru orice eventualitate, l-am întărit cu un batalion din regimentul lui Panaitescu, pe care îl țin în rezervă.

— Da! Da! încuviință generalul Voinescu, parcă fără să acorde importanță celor aflate. Îmi dau seama că ai o misiune grea, Popincariule.

— Mai ales dacă aveți în vedere efectivele actuale.

— Locotenent-colonel Barbat, dumneata ce părere ai? În cazul unui atac din partea inamicului, pe un front mai larg, pozițiile vor putea fi apărate?

— Domnule general, părerea mea este că, la ora actuală, cu forțele de care dispune, inamicul nu e în stare să pornească o acțiune serioasă. Dacă ar încerca totuși, cu toate că linia frontului e foarte subțire, ne vom putea menține pozițiile. Pînă acum, artileria noastră s-a dovedit extrem de eficace în acțiunile ei de baraj.

— Dar dacă aduc trupe proaspete? continuă să întrebe comandantul armatei. După toate probabilitățile, hitleriștii chiar asta fac. La voi nu se simte nimic?

— E greu de presupus că hitleriștii au putut să aducă trupe proaspete pe poziții în timpul nopții fără ca posturile noastre de ascultare să prindă de veste, oricîte măsuri de precauție și-ar fi luat.

Generalul Voinescu îl întrerupse:

— Totuși, aduc întăriri.

— Mă scuzați, domnule general - interveni locotenent-colonelul Barbat, cu o voce care trăda mult scepticism - aceste rezerve au fost observate în sectorul ocupat de divizia noastră? Vă mărturisesc, nu le văd rostul.

— Da? Va să zică dumneata, colonele, nu vezi rostul unor concentrări de trupe hitleriste în sectorul ocupat de unitățile diviziei voastre? întrebă generalul Voinescu, cu un zîmbet pe care nu căută să și-l ascundă. Ei bine, ele au fost semnalate chiar la voi.

— Îmi permiteți să vă expun punctul meu de vedere?

— Te rog chiar, colonele!

Locotenent-colonelul Barbat se ridică și se apropie de harta mare care acoperea un întreg perete. Nenumărate stegulețe indicau linia frontului.

— Priviți cum arată linia frontului. În flancul nostru drept și în flancul stîng al diviziei de cavalerie, trupele sovietice dețin cîte un pinten. Linia frontului ocupată de noi și de divizia de cavalerie formează o adîncitură. Pentru inamic, nu noi constituim cea mai mare amenințare, ci unul din cei doi pinteni dacă nu amîndoi în aceeași măsură, deținuți de trupele sovietice. Normal ar fi ca inamicul, prin acțiuni ofensive puternice, să încerce să reteze acești pinteni, sau, cel puțin, pe acesta de la nord, care prezintă cel mai mare pericol. O ofensivă a trupelor sovietice în direcția nord-vest l-ar pune pe inamic în situația de a se trezi cu toate trupele din fața noastră încercuite.

Acesta este motivul - continuă colonelul Barbat -pentru care nu văd rațiunea unor acțiuni ofensive împotriva noastră, sau a diviziei de cavalerie, cu alte cuvinte, rațiunea concentrării de rezerve în sectorul nostru. Numai într-un singur caz s-ar putea justifica aducerea rezervelor. Anume, atunci cînd nemții ar intenționa să pornească o ofensivă generală pe întreg frontul. Doar într-un asemenea caz ar avea nevoie să păstreze acest intrînd, pentru a preîntîmpina, înainte să fi terminat pregătirile în vederea ofensivei, un eventual atac din partea noastră. E îndoielnic însă că ei dispun de rezervele necesare unei ofensive generale. Or, dacă presupunerea aceasta corespunde realității - și eu cred că da - înseamnă că inamicul nu are nici un interes să îngrămădească trupe în acest intrînd, atîta vreme cît nu a înlăturat primejdia pe care o reprezintă cei doi pinteni sovietici, înfipți în dispozitivul său de apărare. Eu, personal, m-aș retrage din acest intrînd pînă la nivelul pintenilor.

În clipa aceea sună telefonul. Generalul Voinescu ridică receptorul. Avu loc următoarea convorbire telefonică:

— Alo! Domnul general?

— Da, eu sînt!

— Am onoarea să vă salut. Colonelul Paulopol la aparat. Domnule general, am primit chiar acum, printr-un curier special, o comunicare extrem de importantă.

— Așteaptă un sfert de oră și te chem. Sînt la mine generalul Popincariu și colonelul Barbat.

— Mă iertați că insist, dar comunicarea privește tocmai pe domnul general Popincariu. E ceva extrem de important și de grav. Îmi permit să insist să mă primiți imediat.

— Colonelul Barbat poate să fie de față?

— Evident.

— Atunci vino imediat!

Punînd receptorul în furcă, generalul Voinescu se adresă celor doi:

— Domnilor, la aparat a fost colonelul Paulopol. A primit o comunicare importantă care vă privește. După cum ați auzit, i-am spus să vină. Vom continua mai tîrziu discuția începută.

Generalul Popincariu se întrebă cu neliniște, ce ar putea conține comunicarea aceea urgentă care îl privea. Nu avu însă timp să găsească răspunsul, pentru că în clipa următoare intră pe ușă colonelul Paulopol Traian, șeful Biroului 2 al comandamentului „Pajura”.

— Despre ce-i vorba, Paulopol?

— Așa cum am avut onoarea să vă raportez la telefon, acum zece minute am primit de la Marele Stat-Major, printr-un curier special, o comunicare extrem de importantă. Sîntem avertizați că un agent al Abwehrului^[2] se ascunde printre cei care lucrează la postul de comandă al diviziei comandate de domnul general Popincariu. Agentul are însărcinarea să descopere noul sistem de funcționare al mașinii de cifrat cu care lucrează cei de la serviciul cifrului. Marele Stat-Major ordonă ca, deocamdată, pînă va lua măsuri speciale, să se asigure o securitate sporită întregului material de cifru.

În rezumat, aceasta este comunicarea pe care ne-o face Marele Stat-Major.

— După părerea dumitale, ce ar trebui să facă agentul Abwehrului ca să-și poată îndeplini misiunea? întrebă generalul Voinescu.

— Dacă ar ști care anume, să fotografieze o anumită rozetă din corpul mașinii. Operația, în sine, după cum vă puteți da seama, este destul de simplă. Numai că e mult mai greu să ajungă pînă la mașina de cifrat. În acest caz...

Dar nu mai avu timp să-și termine fraza, pentru că generalul Voinescu îl întrerupse, adresîndu-se generalului Popincariu:

— Cine conduce serviciul vostru de Cifru, generale?

— Căpitanul Smeu Paraschiv.

— Smeu Paraschiv! Nu-l cunosc. Ce părere ai despre el?

— Excelentă, domnule general. Un ofițer foarte capabil. Răspund pentru el.

— Dar dumneata, Paulopol? Îl cunoști, desigur...

— Aceeași părere ca a domnului general Popincariu.

— Atunci e bine. Dar cifratorii? În ei putem avea deplină încredere?

Generalul Popincariu ridică din umeri:

— Asta nu mai știu!

— Ca cifratori, sînt cu toții foarte buni - adăugă colonelul Paulopol. După cîte știu, radiogramele primite de la „Moldova” nu ne-au dat niciodată bătaie de cap. Sînt totdeauna impecabil cifrate. Dar în ce măsură putem avea încredere în ei, bineînțeles că va trebui să mai verificăm.

— Fără îndoială - interveni în discuție locotenent-colonelul Barbat. Dar îmi permit să-mi exprim îndoiala că agentul Abwehrului ar putea fi unul dintre cifratori. Cu toții lucrează la Cifru încă de la începutul campaniei. Or, dacă unul dintre ei ar fi agentul Abwehrului, de mult Comandamentul german s-ar fi aflat în posesia secretului mașinii noastre de cifrat.

Generalul Voinescu replică însă:

— S-ar putea să ai dreptate, colonele. Raționamentul dumitale e de altfel, destul de ispititor. Dar în materie de spionaj, dacă te bazezi numai pe logică, fără să verifici faptele, ușor poți să greșești. Întrebîndu-ne dacă putem, sau nu, avea încredere în cifratori, asta nu înseamnă că trebuie să căutăm agentul Abwehrului doar printre ei. Dacă am înțeles bine cele ce ne-a explicat Paulopol, am impresia că, pentru a-și atinge scopul, agentul nu poate recurge la furt. Așa-i, Paulopol?

— Exact, domnule general! Dacă, prin absurd, am presupune că i s-ar ivi agentului prilejul să fure rozeta, aceasta nu i-ar folosi la nimic. Furtul s-ar descoperi chiar în aceeași zi, iar Marele Stat-Major, anunțat imediat, ar interzice folosirea mașinilor de cifrat.

— Va să zică, ipoteza furtului trebuie exclusă. Ei bine, în cazul acesta, dumneata, Popincariu, va trebui să dai ordin Biroului 2 să pună sub observație pe cifratori și pe toți aceia care au vreo legătură, directă sau indirectă, cu acest serviciu. În afară de aceasta, va trebui asigurată o pază mai bună Cifrului, mai ales în timpul deplasărilor. La încartiruire, serviciului de Cifru să i se asigure încăperea care prezintă maximum de securitate. Cheile de la lada de fier în care sînt ținute codurile și mașina de cifrat vor trebui păstrate de către căpitanul Smeu. De altfel, presupun că așa și procedați. Nu se va lucra cu materialul de cifrare decît în prezența sa. Deocamdată, pînă la noi ordine, cam acestea ar fi măsurile pe care va trebui să le iei, Popincariule. Îmi vei raporta de executare și mă vei ține la curent cu mersul cercetărilor. Și acum, dumneata, Paulopol, te poți retrage. Noi mai avem de pus la punct unele lucruri. Bună seara!

După plecarea șefului Secției a II-a, generalul Voinescu se ridică de pe scaun și începu să se plimbe cu mîinile la spate, îngîndurat. După cîtva timp, oprindu-se în fața hărții agățată de perete, vorbi:

— Domnilor, să revenim la discuția noastră anterioară: Comandamentul hitlerist deține informația falsă că, în scurt timp, din sectorul vostru vom porni o mare ofensivă. Pentru a putea face față loviturii, el și-a retras în mare grabă trupe din alte sectoare, masîndu-le, deocamdată, în imediata apropiere a frontului. De ce ține să mențină această poziție înaintată, chiar cu riscul de a fi învăluit pe la flancuri? Se pot formula două ipoteze ori el însuși intenționează să pornească o contraofensivă, ori, ceea ce e mai probabil, ține să-și mențină cu orice preț actuala poziție, deoarece își dă seama că, din cauza configurației terenului, o retragere numai pînă la linia propriilor sale flancuri nu este posibilă. Priviți harta. Flancul său drept are în față acest rîu. Cu alte cuvinte, un obstacol natural. Flancul stîng stă bine pe acest deal. Dar, în linie dreaptă, între aceste două extreme, terenul nu oferă nici un punct de reazem natural. Asta înseamnă că, dacă se retrage din fața noastră, nu-și va putea consolida o poziție de apărare decît la douăzeci sau treizeci de kilometri mai înspre vest, adică la douăzeci sau treizeci de kilometri înapoia pozițiilor ocupate în prezent de flancurile sale. În acest caz, situația ar fi inversată. Acum formează el un intrînd în dispozitivul nostru, iar mîine am forma noi o pană în dispozitivul său.

Se pare că hitleriștii - ignorînd amenințarea care îi paște din flancuri, sau, chiar dacă nu o ignoră, bazîndu-se pe avantajul pe care li-l oferă terenul - preferă situația prezentă și sînt hotărîți să-și mențină pozițiile.

Abstracție făcînd de motivul adevărat care îi determină să păstreze acest intrînd, un lucru are importanță: că am reușit să-i inducem în eroare. Și pentru ca eroarea să fie deplină, voi veți servi drept momeală. Cu alte cuvinte, va trebui să atacați. Ziua atacului nu a fost încă fixată, dar vi se va comunica la timp.

— Numai noi? întrebă generalul Popincariu.

— Va ataca și divizia de cavalerie.

— Ați amintit de o divizie care va fi în rezervă. Dacă, singuri, n-o vom putea scoate la capăt, ne va da o mînă de ajutor?

— Nu! Divizia aceea are altă misiune. Ea a primit ordinul să facă o mică plimbare. Începînd din noaptea aceasta se va deplasa încoace. Și o va face în așa fel, încît hitleriștii să ia neapărat cunoștință de aceasta. Deplasarea va continua și în cursul zilei. Probabil că în ziua următoare veți ataca voi. Un motiv în plus ca hitleriștii să creadă că este vorba de o adevărată ofensivă în sectorul diviziei voastre.

— La început, da! Curînd însă, dîndu-și seama că au fost păcăliți, și, aruncînd în foc trupe proaspete din rezervă, s-ar putea să ne dea peste cap - observă generalul Popincariu. Știți că unitățile diviziei pe care o comand au avut pierderi importante.

— Da, știu!... Dar pot să te asigur că temerea dumitale e nejustificată. Hitleriștii nu vor avea timp să contraatace, folosind rezervele, deoarece, aproape concomitent, adevărata ofensivă va fi dezlănțuită la flancul lor drept. Și atunci hitleriștilor nu le va rămîne altceva de făcut decît să se retragă cît mai repede din fața noastră, ca să scape din încercuire. Ei, acum, după ce cunoașteți planul de ansamblu al acțiunii, continui să fii sceptic?

Generalul Popincariu răspunse surîzînd:

— Nicidecum!

— Și încă ceva, Popincariule. Îmi trebuie, neapărat, o limbă. Din pămînt, din iarbă verde să-mi faceți rost de ea!

— Vom mai încerca, domnule general.

— Neapărat. Revenind la cele ce am discutat, cum ajungi acasă, cheamă-ți comandanții de regimente și pune-i la curent cu situația. Ia toate măsurile care se impun. Atrage-le atenția ca, în următoarele două nopți, să fie oleacă animație pe poziție. Hitleriștii să aibă impresia că sînt aduse trupe proaspete.

Și spunînd acestea, comandantul „Pajurei” se ridică în picioare, semn că întrevederea luase sfîrșit. Generalul Popincariu și șeful său de stat-major făcură la fel.

— Domnilor, nu vă spun noapte bună, pentru că în noaptea aceasta veți mai avea mult de lucru, ci succes!

Se aflau amîndoi la ușă, cînd vocea generalului Voinescu îi făcu să se întoarcă.

— Am uitat să-ți spun, generale, că am citit cu multă atenție raportul în legătură cu pierderea bateriei. Fără îndoială că inamicul a avut informații precise. Ar trebui să reflectați dacă nu cumva informația a fost furnizată chiar de agentul asupra căruia ne atrage atenția Comandamentul sovietic.

— E foarte probabil. M-am gîndit și eu la același lucru. Va trebui ca Biroul 2 să reia cercetările. Voi da dispoziții în acest sens.

Generalul Voinescu aprobă din cap, fără să răspundă, apoi sună după aghiotant.