Muntele Mortii

1

ERAM UN BEDUIN CĂLĂRIND, noaptea, pe spinarea unei cămile. O noapte care nu era de Sahară, fiindcă era cald, ca într‑un amurg pe Bosfor, toamna tîrziu, cînd strugurii devin stafide și cînd luna atîrnă deasupra cupolei celei mari a bisericii Sfînta Sofia asemenea unui imens bacîr, o noapte mirosind a ceară de albine și a miere, așa cum miroase în laboratorul unui stupar, de pildă în laboratorul stuparului Miron, cel cu un ochi de sticlă, care, atunci cînd l‑a părăsit nevastă‑sa, Polixenia, s‑a sinucis aruncîndu-se cu capul într‑un butoi cu miere, ca să se înece. Dar nu, nu eram un beduin - în nici un caz nu eram! - nu călăream pe spinarea unei cămile, ci mă aflam pe Dunăre, într‑o lotcă ce mirosea a catran și a pește stricat, oribil miros, dezgustător miros, încît îmi era teamă că harbujii din ea se vor îmbiba și ei de izul acela.

– Dormi, Cristian? Unde ne duc? Tu unde crezi că ne duc?

A cui era vocea? Nu știam! Nu izbuteam s‑o recunosc! Mă străduiam să înțeleg, atîta mă străduiam, încît începuse să mă doară capul. Dar dacă nu izbuteam să recunosc vocea, în schimb mi‑am dat seama - în sfîrșit! - că nu mă aflampe Dunăre într‑o lotcă mare și neagră asemenea lotcii lui Lavrentie, lipoveanul din mahalaua noastră, pescar de mese­rie, contrabandist de ocazie și, tot de ocazie, hoț de harbuji, sfeterisiți, noaptea, din bostanele din Balta Brăilei.

Dar dacă nu eram un beduin, dacă nu eram hoț de harbuji din Balta Brăilei, atunci cine eram? Și dacă nu mă legăna nici cămila, nici valurile Dunării, atunci ce anume mă legăna

– Dormi, Cristian? Unde ne duc? Tu unde crezi că mă duc?

Abia acum am recunoscut vocea, abia acum am reintrat din vis în realitate. Cel care îmi vorbise era de bună seamă Socrate. Și ne aflam, Dumnezeule, unde ne aflam? Dezmeticindu-mă complet, am știut imediat unde ne aflam: în com­partimentul unui vagon de clasă - de clasa a treia, dar, ori­cum, într‑un vagon de clasă! - într‑unul din puținele de acest fel, deoarece garnitura era de fapt un mărfar.

– De unde vrei să știu? i‑am replicat, vorbind tot în șoaptă, ca să nu audă Zugführerul care ne escorta, Buldog (așa îl poreclisem pe plutonier încă din prima clipă cînd îl văzusem). Porecla i se potrivea de minune, de vreme ce și Socrate tot așa îi spusese cînd dăduse cu ochii de el la corpul de gardă al lagărului. Tot acolo întîmplarea a făcut să ne revedem după zece ani, mai precis după condamnarea lui la ani mulți de închisoare, pentru vina de a fi omorît pe Cătălina, fata ceasornicarului Carol Melidoneanu.

– Cum poți fi atît de calm! se miră Socrate. Apoi imediat: Ne transportă într‑un vagon de clasă... De necrezut! Într‑un vagon de clasă! Vezi, tocmai asta mă îngrijorează.

Într‑adevăr, onoarea de a ne transporta, într‑o direcție necunoscută, cu un vagon de clasă, pe noi, doi prizonieri români, constituia, realmente, motiv de mare neliniște. Totuși, avînd altă fire decît Socrate - cel puțin așa presupuneam - nu‑mi exteriorizam neliniștea, cu toate că eram mult mai tulburat decît el, ca să nu spun mai înspăimîntat. De altfel, de cînd căzusem prizonier - asta se întîmplase în urmă cu trei luni - ajunsesem să mă conving că pentru a supraviețui era necesar să privesc realitatea cu luciditate, pentru a găsi cele mai bune mijloace de a mă adapta noii situații.

– Taci! Vorbești prea tare și îl trezești pe Buldog!

Socrate se foi, oftă și tăcu, dar nu mai înainte de a mormăi ceva, numai de el auzit. Curînd după aceea, trenul se opri într‑o stație. Mi‑am lipit fața de geam și am privit afară. Aș fi vrut să deschid fereastra, dar știam că era verboten.[1] Dacă se trezea Buldog, era în stare să mă împuște, închipuindu-și că o făcusem cu intenția de a evada. Bezna era compactă ca un zid negru. De teama bombardamentelor aliate, camuflajul era perfect. Am auzit voci și, curînd după aceea, doi feroviari trecură pe sub fereastră, îndreptîndu‑se spre ultimele vagoane ale garniturii. Unul dintre ei ținea în mînâ un felinar, și el camuflat, care împrăștia o lumină albastră și anemică. Și, imediat, deși nu exista nici un fel de asemă­nare, felinarul mi‑a amintit de lumina, la fel de anemică,pe care, în unele nopți, o vedeam aprinzîndu‑se la una din fere­strele pavilionului locuit de comandantul “lagărului volant de prizonieri nr. 2”. La un moment dat începea să licărească o lumină galbenă, fascinantă, misterioasă, deși, îmi dădeam bine seama, nu era decît lumina inofensivă a unei lămpi cu petrol, ce străpungea întunericul nopții. Și de fiecare dată cînd zăream lumina - totdeauna cam la aceeași oră - încreme­neam de admirație, fascinat, pur și simplu fascinat de lumina galbenă, a cărei vrajă, învăluindu‑mă ca într‑o plasă, îmi robea gândurile, voința, alungind somnul, istovindu‑mă de veghea concentrată la maximum - deși nu dura decît un minut - pînă cînd murea, adică pînă cînd dispărea de la fereastră.

Nu chiar de la început, mi‑am dat seama că și pentru camarazii mei lumina aceea avea o anume semnificație, și cu atît mai puțin că ea - semnificația - era de altă natura. Am înțeles abia mai tîrziu cînd am început să‑i descos în mod discret, de teamă să nu‑i inhib. Și iată ce am aflat: topindu‑se de dorul unei ferestre luminate, ei ignorau în mod voit că aceea pe care o vedeau aparținea locuinței coman­dantului lagărului - uimitor cum de izbuteau! - anulau pur și simplu realele ființe ce‑și duceau existența în căsuța cochetă: pe comandantul lagărului,Obersturmbann-führerul Otto Lehmann, pe Trude, soția sa, pe Hans și Peter, cei doi copii ai săi. Anulîndu‑le, neantizîndu‑le, populau casa comandantului cu făpturi plăsmuite de imaginația lor - făpturi simple și pașnice pe măsura sufletului lor. Izbuteau astfel să se mistifice, să viseze, preț de un minut, atîta cît dăinuia lumina. De vreme ce fereastra era necamuflată, însemna că războiul se terminase și că acum se vor putea reîntoarce acasă. Pe urmă, cînd lumina dispărea, de fiecare dată Stan Cerchez începea să cînte, încetișor, un cîntec de jale, atît de cutre­murător, încît Pascu, întunecatul Pascu, nemaiputînd îndura durerea din suflet, îl certa:

– Da’ mai taci dracului, Stane!

Stan Cerchez înceta să mai cînte, ceilalți oftau și de fie­care dată se găsea cineva să întrebe:

– Mîine noapte, crezi că are să se arate lumina?

În nopțile cînd lumina nu se “arăta”, mă cuprindea o neli­niște ciudată, chinuitoare. Ardeam și mă consumam în aștep­tare, asemenea unui opaiț. Scrutam bezna într‑o încordare chinuitoare, tresărind, cu zvîcniri dureroase de inimă, de fie­care dată cînd mi se năzărea că, iată, s‑a aprins lumina, pen­tru ca în clipa următoare dezamăgirea să‑mi umple sufletul de amărăciune: că totul n‑a fost decît halucinație, că va trebui să mai aștept și, așteptînd, să mă doară ochii de atîta încor­dare, de parcă n‑aș scruta bezna, ci aș privi de‑a dreptul Soarele. Nu‑mi închipuisem niciodată că dacă privești bezna, cu încordare și îndelung, ea te poate orbi, ca și lumina prea puternică a soarelui. Da, să mai aștept mușcînd, minut de minut, din pîinea speranței: că poate fereastra se va lumina. Și asta așa, clipă după clipă, ceas după ceas, pînă cînd întu­nericul se va destrăma și în lumina tulbure a zorilor voi zări, ca într‑un miraj, mai întîi casa comandantului în ansam­blul ei, apoi fereastra pe care cît timp bezna hălăduise atot­biruitoare o dorisem luminată, într‑un anume sens chiar mai arzător decît un trup de femeie. Și atunci, istovit de aștep­tarea zadarnică, voi închide ochii și voi adormi, în sfîrșit voi adormi și, dormind, am să visez o fereastră luminată. Pe urmă, după ce mă trezeam, fără voie, întrebam la rîndul meu:

– Oare la noapte se va arăta lumina?

Și iată că în noaptea următoare, lumina se arăta. Cînd o vedeam cu închipuirea, mă proiectam în existența care fusese a mea, pînă în clipa în care a trebuit s‑o părăsesc pentru a îmbrăca uniforma militară. De pildă, proiectîndu‑mă ime­diat, mă regăseam în ipostaza de profesor, vorbind unor băiețicu coșuri și tuleie despre Categoriile lui Kant, deși știam precis că nu se oboseau să mă asculte, că se mulțumeau să mă privească în ochi, dar fără să mă vadă, gîndindu‑se la lucruri mult mai plăcute. Le vorbeam totuși despre Catego­riile lui Kant numai și numai pentru că printre cei douăzeci și opt de găligani exista unul, doar unul singur, un băiat urît, urît ca Schopenhauer, foarte slab, foarte palid și foarte timid, care mă asculta cu o atenție încordată, plină de evlavie, privindu‑mă cu niște ochi aproape tragici. Dar nu totdeauna, proiectîndu‑mă în timpul dinainte de a îmbrăca uniforma militară,mă închipuiam la școală, ținînd prelegeri de filozo­fie numai pentru un băiat urît ca Schopenhauer, ci și în multe alte ipostaze. De pildă, mă vedeam pe Dunăre gonind în barca mea cu motor, pe Dunărea Veche, în direcția Măcinului, deoarece știam că numai pe Dunărea Veche aveam șansa s‑o întîlnesc pe Isrid - fata consulului norvegian Ingvald Gram - care, atunci cînd nu juca tenis pe terenul din gră­dina publică a orașului, sigur putea fi găsită pe Dunărea Veche, gonind în șalupa ei, sprintenă și albă, înspre Macin. Goneam, la rîndul meu, pe Dunărea Veche, pur și simplu numai ca s‑o văd, fiindcă Isrid semăna cu Ingrid, fata pe care o iubisem încă din anii adolescenței, Ingrid care va rămîne singura adevărată iubire pînă la capătul vieții mele, deși a dispărut, precum o fată morgana, cu ani în urmă, cînd nu eram decît un adolescent romantic.

Nu, în nici un caz n‑o iubeam pe Isrid, pe acea blondă și maiestuoasă fată de Viking care, atunci cînd se arătase pen­tru prima dată pe strada principală, uluise pur și simplu toată lumea cu frumusețea ei, stîrnind totodată invidia multor fete, deoarece se aflase - dumnezeu știe cum! - că era amanta lui Paraschevo-pulos‑junior, directorul casei de cereale “Paraschevo-pulos & Fiu”, un grec frumos ca Adonis. Categoric n‑o iubeam, de vreme ce o iubeam pe Ingrid, cu dragostea care n‑a murit și nu va muri decît odată cu ființa mea.

Proiectîndu‑mă în existența anterioară zilei în care am pri­mit ordinul de mobilizare, retrăiam diferite întîmplări cu o intensitate sporită, ca și cînd ele se întîmplau abia acum. De pildă, dacă îmi aduceam aminte de întîmplarea cînd barca mea cu motor s‑a întîlnit cu șalupa albă ca o lebădă a Isridei, n‑o retrăiam ca pe o amintire, ci pur și simplu acum eram în bărcuță, acum șalupa Isridei apărea de după un cot, ambarcațiunile noastre acum treceau foarte aproape una de alta. Lumina galbenă nu mai exista, nu mai existau lagărul, baraca în care, noaptea, ca să ne putem culca și dormi somnul nostru de sclavi trebuia să ne lungim cu toții numai într‑o anumită poziție; exista Dunărea Veche cu apele ei miloase, existau malurile contorsionate cu sălciile lor schilodite, ale căror ramuri aplecate deasupra apelor păreau că plîng, ase­menea unor mironosițe vegetale, moartea unui Isus vegetal, exista cerul înalt și albastru, exista bărcuța mea cu motorul ei minuscul ce mîrîia ridicol asemenea unui cățelandru care încă n‑a apucat a fi tăvălit de vreun dulău, exista - cînd apărea ca din senin - șalupa Isridei, exista ea, Isrid în rochia ei albă fără mîneci, strînsă pe corp, cu poalele mulate pe pulpele ei de amazoană. Existau toate acestea, dar nu mai exista nici fereastra luminată, nici baraca puturoasă, nu mai existam nici eu prizonierul cu matricola 2222, din lagărul volant numărul 2, existam cel de atunci, care trăia trecutul în prezent cu atîta intensitate, încît aducerea aminte devenea realitate trăită, în timp ce existența mea reală și prezentă se estompa, și încă în așa măsură, încît nu‑i mai păstram nici măcar amintirea.

Realitatea adevărată mă invada din nou, redeveneam deți­nutul cu matricola 2222 cînd lumina dispărea de la fereastră. Și în clipa aceea, în care bezna zidea cu cărămizi negre ochiul de fereastră prin care privisem viața ce fusese a mea, aveam sentimentul că, în sfîrșit, mă eliberasem de vraja lu­minii galbene, deși, în același timp, eram convins că “vraja” nu exista decît în închipuirea mea.

Pe urmă, îl auzeam pe Stan Cerchez:

– Mă, soldate vînător,

Un’ ți‑a fost soarta să mori?

– În munții Carpaților,

sub cetina brazilor.

– Soldate, cin’ te‑a văzut

pe tine cînd ai murit?

– Păsările de pe creangă

mi‑au fost ca o mumă dragă...

– Da’ mai taci dracului, Stane! venea de fiecare dată replica mînioasă a întunecatului și duiosului Pascu, fiindcă, din cauza cîntecului, începea să‑i plîngă sufletul, și nu mai putea suporta.

– Oare mîine se va arăta lumina?

– De bună seamă! se grăbea să răspundă careva. Numai că se întîmpla să treacă chiar și o săptămînă pînă cînd să se arate din nou. Și de fiecare dată cînd se întîmpla așa, oamenii din baraca noastră deveneau și mai morocănoși. Începeau să‑l înjure cumplit pe comandant că nu se “culcă mai devreme” sau că nu “se duce dracului la oraș să petreacă”, dînd astfel posibilitate nevesti‑si, lui Frau Trude, să‑și vestească ibovnicul. Fiindcă se aflase - e de mirare cum! - că nevasta comandantului lagărului avea un amant, un Hauptsturmführer S.S., și că lampa apărea la fereastră numai atunci cînd putea să‑l primească în patul ei.

De toate acestea mi‑am adus aminte în timp ce priveam prin fereastra compartimentului pe cei doi feroviari care, în lumina albastră și anemică a felinarului, păreau două mogîldețe hidoase. Curînd după aceea trenul se puse din nou în mișcare, tîrîndu‑se greoi, ca un ogar ostenit, fără ca Buldog să se trezească. Dormea și sforăia discret, parcă rușinîndu‑se pînă și în somn de această meteahna.

Era tîrziu, probabil trecuse de miezul nopții. De paispre­zece ore nu mai pusesem nimic în gură. Eram flămînzi și însetați. Între timp, Buldog se ospătase în două rînduri, în compartimentul de alături, transformat ad‑hoc într‑un fel de popotă. Revenise de fiecare dată, scobindu‑și dinții cu o sco­bitoare de os care, asemenea unui briceag, avea plasele.

Mie îmi era foame, iar lui Socrate sete.

– Tare mi‑e sete! se văicărise el în cîteva rînduri.

– Bine!... Bine!...

Probabil că m‑am uitat la el într‑un fel care l‑a făcut să se rușineze, fiindcă a simțit nevoia să se justifice.

– Să nu crezi că nu știu să îndur. Dar îmi calcă pe nervi porcul ăsta ghiftuit. Am înțeles că se referea la Buldog. Pe urmă, cu alt ton: De unde ești?

– Din Brăila.

Va să zică nu mă recunoscuse, încă nu mă recunoscuse, deși călătoream împreună de paisprezece ore.

– Din Brăila zici?

– Da, din Brăila! i‑am răspuns distrat. Cum de nu mă recunoscuse? Și doar timp de o lună de zile, după ce se ter­minase ancheta și pînă în ziua procesului, îl vizitasem la penitenciar, de mai multe ori, ca reprezentant al ziarului local “Vestea”, încercînd, la sugestia judecătorului Petroviceanu - a ciudatului judecător Petroviceanu - să aflu adevărul în legă­tură cu fapta pentru care pe nedrept se recunoscuse vinovat. Dar, în ciuda eforturilor depuse, nu am putut afla nimic, așa cum n‑am putut afla nici motivul pentru care judecătorul Petroviceanu refuzase să prezideze completul de judecată ce urma să hotărască soarta lui Socrate Văideanu, a profesorului Socrate Văideanu.

De atunci trecuseră zece ani. Totuși cum de nu mă recu­noscuse, de vreme ce fusesem singurul care îl vizitasem la închisoare - și nu o singură dată - iar imediat după pro­nunțarea sentinței putuse să‑mi spună: “Nu știu ce motiv v‑a determinat să‑mi acordați sprijinul moral în momentele cele mai grele din viața mea, dar nici nu sînt curios să aflu. Nu cred însă că a fost unul interesat. De aceea, regret că v‑am cunoscut abia acum, și într‑o asemenea împrejurare, nu mai înainte cînd eram profesorul Văideanu. Sînt convins că am fi putut deveni prieteni. În orice caz, eu nu o să vă uit niciodată”.

Și totuși mă uitase. Cele paisprezece ore nu fuseseră sufi­ciente ca să‑și aducă aminte de mine. Eu, în schimb, l‑am recunoscut din prima clipă cînd l‑am întîlnit la corpul de gardă.

“Ăsta e Socrate! Iată a căzut și el prizonier,cine știe de cînd ne chinuim amîndoi în lagărul ăsta, fără să știm unul de celălalt”, mi‑am zis bucurîndu‑mă, deoarece revederea îmi făcea realmente plăcere. Și fiindcă SS-iștii din gardă nu‑mi îngăduiau să‑i vorbesc, l‑am privit insistent, ca să‑i atrag atenția, convins că, pînă la urmă, mă va recunoaște. Dar m‑am înșelat. M-a privit, într‑adevăr, dar fără interes, ca pe un străin oarecare, și nici mai tîrziu nu mi‑a dat prin nimic a înțelege că și‑a reamintit de mine. Nu știu, poate din vani­tate, poate dintr‑un alt motiv, nici eu nu am vrut să‑i reîm­prospătez memoria.

– Dumneata ce meserie ai? mă întrebă, abia acum, după paisprezece ore, deși ar fi putut‑o face, dacă nu mai înainte, măcar de cînd ne aflam în tren, întrucît Buldog nu ne inter­zicea să stăm de vorbă.

– Profesor!

– Ce fel de profesor?

– De filozofie.

– Cum?

– De filozofie! am repetat.

S-a uitat lung la mine. Mă gîndeam, speram că acum mă va recunoaște. Dar nu m‑a recunoscut. M-a privit cu un fel de curiozitate periferică, pe urmă ochii săi, tot timpul gravi, nu mi‑au mai acordat nici un fel de atenție, de parcă se con­vinseseră că nu meritam.

– Știi, și eu sînt profesor. Apoi imediat, rectificînd: Am vrut să spun că, mai de mult, sînt niște ani de atunci, am fost și eu profesor. Și tot de filozofie. Pe urmă, numai aparent, fără nici o legătură: Brăila e un oraș care are un farmec greu de explicat. Nu?

– Bineînțels! Cunoști bine orașul?

– Relativ.

Oftă și începu să tușească. Era o tuse adîncă, din plămîni. Categoric nu mă recunoscuse. Din nou am fost ispitit să‑i reamintesc în ce împrejurare ne cunoscusem, dar ceva m‑a oprit și de data asta. De vreme ce uitase, putuse să uite, însemna că în anii ce se scurseseră își impusese, și izbutise, să nu‑și mai amintească întîmplările petrecute cu zece ani în urmă, de fapt una singură: procesul urmat de aspra sentință. Or, de vreme ce fusese condamnat la zece ani temniță grea, acum ar fi trebuit să se afle tot la închisoare. Iată însă că îl întîlnisem într‑un lagăr de prizonieri. Asta însemna că ceruse să fie trimis pe front “pentru reabilitare” și că cererea îi fusese acceptată. Ajuns în prima linie, probabil după ce luase parte la multe lupte, căzuse prizonier. Acum, la fel ca și mine, era dus către o destinație necunoscută. Oare puteam spera că acolo vom supraviețui? Cine mi‑ar fi putut spune! Poate știa Buldog, dar Buldog era o fiară - dacă nu mai rău chiar decît o fiară! - și dacă aș fi îndrăznit să‑l întreb, sigur n‑ar fi ezitat să mă și împuște. În orice caz, cei din baraca noastră, cînd îmi luasem rămas bun de la ei, mă pri­viseră într‑un anume fel, foarte grăitor. Cu toții fuseseră con­vinși că trimiterea către o destinație necunoscută însemna, de fapt, lichidarea mea.

N-aș putea spune că atunci fusesem mai optimist decît ei. Dar, spre deosebire de camarazii mei, și înainte de a cădea prizonier - ca luptător în prima linie - dar mai ales după aceea, în lagăr, considerîndu‑mă sortit morții, o clipă nu‑mi făcusem iluzia că voi supraviețui, cu toate că, în comparație cu tovarășii mei de captivitate, eram cel mai bine înzestrat de natură să rezist. Și poate că, în ciuda pesimismului meu, așa s‑ar fi întîmplat, dacă nu ar fi avut loc inspecția lui Cap‑de-Mort.

La trei luni după ce am căzut prizonier, a avut loc adu­narea pe Appellplatz[2], alta decît obișnuitele apeluri din fie­care dimineață și seară. Era o adunare pentru o inspecție superioară, cel puțin așa ni s‑a spus. Pe platou am fost scoși dimineața, la orele cinci. Inspecția a început la zece. Un “Horsch” decapotabil stopa la cincizeci de metri în fața careu­lui format de detașamentele de prizonieri, pe barăci. Din mașină coborî, mai întîi, comandantul lagărului, Obersturmbannführerul Otto Lehmann, apoi un Gruppenführer[3] în uniformă neagră SS. Pe comandantul lagărului îl cunoșteam, fiindcă nu o dată avusesem prilejul să‑l vedem. Era o bucă­țică de om, poate cu puțin mai înalt decît un pitic. Avea un cap disproporționat de mare în comparație cu puținătatea trupului, obrazul stîng crestat de o tăietură de sabie, căpătată probabil într‑un duel, iar ochii albaștri erau atît de candizi, încît atunci cînd mi s‑a ivit prilejul să‑i văd mai de aproape, mi‑am zis că semănau cu ai îngerilor. Numai că în ciuda ochilor săi angelici, comandantul lagărului era o fiară care omorîse cu mîna lui zeci de prizonieri și care avea obiceiul să se amuze, asmuțind asupra unor deținuți cîinii săi lupi. Nici unul dintre ei n‑a scăpat cu viață, toți au murit de pe urma mușcăturilor.

Deci, întrucît pe comandantul lagărului îl cunoșteam, atenția îmi fu atrasă de generalul venit în inspecție. Nu mai văzusem, și nu cred că mi se va întîmpla să văd, un om care să inspire în așa măsură teamă și repulsie. Închipuiți‑vă capul unui om al cărui înveliș de carne și piele este străveziu, dincare motiv i se vede doar hîrca. O hîrcă vie înfiptă într‑un gît lung și cu un foarte pronunțat măr al lui Adam. Trupul, fără a fi, părea imens din cauza îngustimii umerilor, a mîinilor lungi. Generalul șchiopăta; se sprijinea într‑un baston, pe care îl ținea în mîna stîngă. În dreapta, avea o vărguță albă de fildeș, nu mai mare decît bagheta unui dirijor.

După ce coborî din mașină, Cap‑de-Mort - așa îl voi numi de acum încolo - se îndreptă spre flancul drept al careului. Se opri în fața plutonului format din prizonierii adăpostiți în baraca nr. 1. Privi, mijind ochii, oamenii din primul rînd, pe urmă începu să dea ocol coloanei de la dreapta spre stînga, pentru a reveni apoi în fața frontului. Făcu un semn cu bagheta lui, pe care însă nu‑l înțelese nici comandantul, nici responsabilul barăcii și cu atît mai puțin prizonierii, motiv pentru care Cap‑de-Mort trebui să explice lui Lehmann ce anume dorește. După oarecare încurcături, pînă la urmă, ordinul fu înțeles și de cei vizați. Ei trebuiră să se îndepărteze cu cîte doi pași la dreapta sau la stînga, pînă cînd se formară, în adîncimea coloanei, cinci culoare.

Cap‑de-Mort păși pe primul culoar, pe următorul, apoi pe toate celelalte. Era pentru prima dată cînd asistam la o “inspecție” de acest fel și, fiindcă adevărata sa semnificație scăpa înțelegerii noastre, cîțiva dintre noi își făcură iluzia ca generalul, văzînd în ce hal de mizerie ne aflam, cu uni­formele trențuite, cu bocancii sparți - unii își înfășuraseră picioarele în niște cîrpe legate cu sfoară sau cu sîrmă - murdari, plini de păduchi și subnutriți, va lua măsuri de îmbu­nătățire a soartei noastre. Cap‑de-Mort trecu în revistă toate cele cinci rînduri de prizonieri fără să schițeze vreun gest, fără să‑și manifeste în vreun fel aprobarea sau dezaprobarea. Abia cînd trecu să inspecteze oamenii din baraca nr. 2 ne‑am dat seama că urmărea un cu totul alt scop: la un moment dat, în timp ce se plimba printre rînduri, se opri în fața unui deținut și, cu vărguța lui de fildeș, îl atinse pe umăr. Res­ponsabilul barăcii se grăbi să însemne într‑un carnet numă­rul matricol al deținutului. În sfîrșit, veni și rîndul barăcii noastre..Și iată bagheta generalului îmi atinse și mie umărul. Și, întrucît baraca noastră era ultima, ea formînd latura din stînga a careului, inspecția luă sfîrșit.

La cîteva zile după aceea, mi s‑a ordonat să mă prezint la infirmerie, mai curînd la ceea ce conducerea lagărului numea infirmerie: o baracă fără paturi, cu paie pe jos, aco­perite cu două foi de cort murdare de sînge și puroi. Într‑un dulăpior se zăreau cîteva sticluțe, cîteva instrumente medicale ruginite și o cutie în care ar fi trebuit să se găsească pansa­mente sterilizate, dar care nu conținea decît vată.

-...Și dumitale ți‑au cerut să te prezinți la infirmerie? l‑am întrebat pe Socrate.