Urmarirea abia incepe

Urmarirea abia incepe de Theodor Constantin

I

Din cauza ploii, care cădea cu o înverșunare de deluviu, lumina celor două faruri ale Buickului nu izbutea să străpungă întunericul mai departe de doi, trei metri. Cu toate acestea, mașina gonea de parcă cel dinăuntru își pusese în minte să se sinucidă cu tot dinadinsul. O asemenea presupunere părea firească, mai ales dacă se are în vedere că șoseaua, udă și destul de îngustă, la o depărtare de numai câteva sute de metri, începea să coboare, șerpuind în serpentine extrem de primejdioase chiar pe o vreme uscată.

Explicația unei astfel de purtări nu era greu de găsit, dacă observai cealaltă mașină, care venea din urmă asemenea unui bolid. Devenea atunci clar că prima încerca să scape de urmărirea celei de-a doua, care, de altfel, mult mai puternică, se lansase cu toată viteza în urmărirea acesteia.

Lângă șoferul celei de-a doua mașini stătea căpitanul de miliție Ovezea Petre. Chipul său, dăltuit frumos parcă din marmură, exprima dârzenie, iar fruntea, înaltă și boltită, inteligentă. Ochii, lucind de o ură neîmpăcată, scrutau întunericul, ca și când ar fi vrut să străpungă cu privirea bezna și pânza deasă a ploii, care îl împiedicau să vadă mașina din față.

În clipa următoare, ducând microfonul la gură, începu să comunice:

— Alo, Bran!… Alo, Bran!… Raportează 314!... Urmărirea infractorului continuă. Alo, Bran!... Alo, Bran!…

În timp ce căpitanul Ovezea Petre transmitea comunicarea prin radio, în prima mașină infractorul despre care este vorba, aplecat asupra volanului, scruta, la rândul său, bezna pe care lumina puternică a farurilor abia izbutea s-o străpungă. Era îmbrăcat într-o manta de ploaie cauciucată și purta ochelari negri. În colțul stâng al gurii ținea țigara pe jumătate fumată, din care trăgea, din când în când, închizând ochiul, ca să și-l ferească de fum. Chipul, privirea și, în general, întreaga sa atitudine trădau o cruzime aproape bestială. Pe fruntea numai aproximativ proporționată apăreau, din când în când, broboane de transpirație, care șiroiau spre tâmple și, de acolo prelingându-se pe după urechi, se pierdeau în gulerul cămășii. Mărgelușele de transpirație erau singurul indiciu că individului cu ochelari negri, în ciuda aparentei placidități, îi era frică. Și într-adevăr, îi era frică, teribil de frică. Frica punea din ce în ce mai mult stăpânire pe el, pe măsură ce lumina farurilor mașinii care îl urmărea – la început difuză – creștea în intensitate, pe măsură ce distanța care îl separa de urmăritorii săi se micșora.

„Degeaba! Mașina lor e mult mai puternică. Până la urmă, tot au să pună mâna pe mine, își vorbi individul cu ochelari negri”.

Și trase o înjurătură.

Apoi, aplecându-se și mai mult asupra volanului, adăugă:

„Nu! Viu, în niciun caz nu vor pune ei mâna pe mine”.

În clipa următoare, un fulger orbitor brăzdă cerul, luminând pentru câteva secunde șoseaua. Pe urmă, imediat, tunetul bubui asurzitor cu ecouri prelungi în munții de-a dreapta și de-a stânga defileului. Ploaia începu să cadă cu și mai mare înverșunare.

„Serpentinele!” murmură individul cu ochelari, atunci când la lumina fulgerului le zări încolăcindu-se până departe ca niște reptile uriașe.

Cuvintele fură însoțite de un rânjet, care accentuă cruzimea chipului devenit dintr-o dată aproape hidos.

„În definitiv, altceva nu-mi rămâne de făcut!” continuă el monologul.

Mașina se apropia cu toată viteza de serpentine. Individul cu ochelari negri, conducând cu o mână, deschise portiera. Și în clipa când Buickul se angaja pe prima pantă, sări afară cu un curaj pe care numai disperarea ți-l poate da.

Nemaiavând cine să stăpânească volanul, mașina se învârti aproape circular, apoi se prăbuși în prăpastie.

Câteva minute mai târziu, cea de-a doua mașină stopă pe locul unde avusese loc presupusul accident. Primul, coborî căpitanul Ovezea. După el, locotenentul major Galașanu Tache, apoi doi sublocotenenți.

Turna cu găleata. Jos, în prăpastie, spumega, furios, pârâiașul devenit vijelios din cauza ploii.

— Fără doar și poate că și-a frânt gâtul! vorbi mai mult pentru sine locotenentul major Galașanu. Acum, ce facem, tovarășe căpitan?

Căpitanul Ovezea nu-i răspunse. Se părea că nici nu auzise întrebarea. Privea prăpastia, în care se rostogolise mașina, cu ochi întunecați de mânie. Infractorul își primise pedeapsa. Acum, acolo, pe fundul prăpastiei, aproape sigur că nu mai era în viață. Totuși, se simțea nemulțumit. Avea sentimentul că nu-și îndeplinise misiunea până la capăt. Ar fi trebuit să-l captureze viu. Anchetându-l, cine știe ce lucruri interesante ar fi putut afla, cine știe ce alte fire încâlcite s-ar fi putut descurca.

Aprinse lanterna puternică, îndreptând fasciculul de lumină spre fundul prăpastiei. Dar era mult prea adâncă ca lumina să poată ajunge până acolo.

— Tovarășe Galașanu, cineva trebuie să coboare. S-ar putea ca infractorul să mai fie în viață. Îți dai seama cât de important ar fi pentru noi, dacă ar putea vorbi.

— Cobor eu, tovarășe căpitan.

— Deocamdată, nu cred că e nevoie să cobori chiar dumneata. Să coboare sublocotenentul Drăgușin. Aprindeți-vă lanternele și haidem să căutăm locul cel mai potrivit.

După câteva clipe de căutare îl găsiră, și sublocotenentul Drăgușin începu să coboare. Când ajunse jos, descoperi mașina prăbușită, de-a latul pârâiașului, cu rotile în sus. Una dintre ele, cine știe prin ce întâmplare, încă se mai învârtea.

— L-ai găsit? întrebă de sus, după câtva timp, căpitanul Ovezea.

— Nu, tovarășe căpitan! Parcă l-a înghițit pământul.

— Caută-l, Drăgușine!

Bineînțeles, toate strădaniile sublocotenentului se dovediră infructuoase, din motivele pe care cititorii le cunosc.

În timp ce sublocotenentul Drăgușin continua să caute în prăpastie cadavrul individului cu ochelari negri, acesta, șchiopătând ușor, urca spinarea împădurită a muntelui, pe o potecă descoperită întâmplător, care ducea la stâna unei gospodării agricole colective.

O oră mai târziu, când ajunse, găsi acolo doar pe baci și pe un băietan, nepot al său. Ciobanii ceilalți erau plecați cu oile departe, pe un alt munte.

Baciul, parcă dinadins, spre a dezminți părerea care, în general există, că toți bacii sunt, neapărat, oameni bine clădiți, era o fărâmă de om, Ceea ce pierdea însă în înălțime câștiga în vârtoșenie. Era îndesat, lat în spate și avea un pumn, să doboare lupul dintr-o singură lovitură Ochii negri, strălucitori, te străpungeau ca un sfredel. În schimb vocea, deși puternică, era neplăcut de pițigăiată.

Cercetându-l bănuitor, baciul îl întrebă ce vânt îl aduce acolo, în puterea nopții, și pe o asemenea vreme. Individul cu ochelari negri îi îndrugă o întreagă poveste despre un rămășag pe care, chipurile, îl făcuse cu niște tovarăși de-ai lui, aflați, ca și el, la odihnă.

Povestea era destul de plauzibilă și baciul ar fi sfârșit prin a-l crede, dacă n-ar fi observat că străinul își șterge ochelarii aburiți cu batista, fără să și-i ia de pe ochi. De asemenea, mai observă că se ferește să stea în lumină.

O asemenea purtare părându-i-se ne la locul ei, deveni bănuitor, și se hotărî să fie cu ochii în patru.

— Departe e satul? se interesă drumețul.

— Da de unde! În ceva mai mult de un sfert de oră, o potecă te duce până acolo. Ți-oi arăta-o mâine dimineață. Că doar n-ai să pleci acum la drum, în toiul nopții, și pe așa vreme.

Baciul îl îmbia pe străin să poposească peste noapte la stână, tocmai pentru că, părându-i-se suspect, intenționa să anunțe, prin nepot, miliția din sat.

— Ba chiar asta am de gând, baciule. Poate că tot mai câștig rămășagul. Fii bun și arată-mi cărarea care duce în sat.

Baciul îi indică un alt drum, mai lung, iar după ce-l văzu plecat, repezi băietanul în sat să anunțe miliția. Dar până când acesta să ajungă acolo – postul era tocmai la capătul celălalt al satului – și până când șeful postului să organizeze o pândă, infractorul căutat de oamenii căpitanului Ovezea în prăpastie, călărind pe calul furat din grajdul unui țăran a cărui casă se afla chiar la marginea satului, de mult se afla departe.

Și trei sferturi de oră mai târziu se urca, din mers, într-un mărfar.

După zadarnice căutări, sublocotenentul Drăgușin, urcând cu chiu cu vai panta, reveni lângă ceilalți ofițeri. Era ud până la piele și murdar din cap până în picioare.

— Tovarășe căpitan, nu l-am găsit deși l-am căutat pe o rază de o sută de metri. E posibil ca, în cădere, să se fi agățat de vreo ieșitură de stâncă.

— Crezi? întrebă căpitanul Ovezea sceptic.

Și se apropie de buza prăpastiei cu lanterna aprinsă, plimbând fasciculul de lumină de-a lungul malului. Până acolo unde răzbea lumina, era perpendicular, ca un zid.

— Vezi, Drăgușine? Dacă peretele prăpastiei e până jos tot atât de drept – și e mai mult ca sigur – nu avem motiv să credem că infractorul, în cădere, a rămas agățat de vreo stâncă.

— Atunci, tovarășe căpitan…

— Atunci, tovarășe sublocotenent Drăgușin, este foarte probabil că ne-am pierdut vremea căutându-l în prăpastie. Totuși, mâine dimineață, pe lumină, va trebui să verificăm. Spune-mi, ai găsit actele mașinii?

— Da, tovarășe căpitan! Mașina e un Buick și aparține cooperativei „Cahla”.

— Numărul?

— 12 341. Cred că mașina a fost furată.

— Altceva n-ai mai găsit în mașină?

— Nimic, tovarășe căpitan.

— Mda!…

Apoi, către locotenentul Galașanu:

— Trebuie să raportez tovarășului colonel.

Se întoarse la mașină, deschise stația și stabili legătura.

— Alo, Bran!… Alo, Bran! Raportează 314!... Raportează 314!

În timp ce căpitanul Ovezea transmitea prin radio, într-unul din birourile Direcției Generale a Miliției, doi ofițeri ascultau raportul. Unul dintre ei era colonelul Cursaru Dumitru, celălalt, maiorul Mărăcineanu Radu.

Colonelul, ale cărui trăsături exprimau energie și o voință de fier, era potrivit de statură. Deși nu avea decât patruzeci și cinci de ani, părea mult mai în vârstă. Anii de muncă istovitoare în „subteran” pe vremea capitaliștilor își puseseră pecetea pe chipul fostului miner de la Lupeni.

Maiorul nu numai că arăta, dar era și în realitate mai în vârstă decât colonelul. Purta ochelari cu rama groasă și neagră. În ciuda chipului care exprima aceeași energie și aceeași voință, dinapoia ochelarilor te priveau ochii unui visător.

Stăteau unul în fața celuilalt și ascultau cele ce transmitea căpitanul Ovezea:

— Alo, Bran!… Alo, Bran! Raportează 314! Mașina s-a prăbușit în prăpastie. Infractorul a dispărut. E aproape sigur că accidentul a fost provocat dinadins, ca să ne deruteze. Deși pare foarte puțin probabil, totuși nu este exclus ca, în cădere, cadavrul infractorului să se fi agățat de vreun colț de stâncă. Din cauza întunericului și a ploii torențiale, până se va lumina, nu putem verifica. Deocamdată, urmărirea a luat sfârșit.

Colonelul întrerupse legătura. Privi pe fereastră gânditor. Ploua. Ploua și aici, torențial, inepuizabil.

— Păcătoasă vreme! constată maiorul, care urmărise privirea colonelului.

Acesta nu răspunse, mulțumindu-se să aprobe doar printr-o înclinare a capului.

Abia mult mai târziu întrebă:

— Ei, ce părere ai?

— În legătură cu urmărirea întreprinsă de căpitanul Ovezea? Păcat că s-a terminat, așa cum s-a terminat.

Colonelul surâse abia perceptibil:

— Deocamdată!… De fapt, urmărirea abia acum începe. Ia, te rog, măsurile necesare. Infractorul, în cazul când accidentul a fost simulat, mai mult ca sigur că va căuta să se folosească de tren, ca să i se piardă urma.

— Am înțeles. Voi da ordin să fie supravegheate gările.