De veghe în lanul de secară

Capitolul 1

DACĂ VREȚI ÎNTR-ADEVĂR SĂ AFLAȚI CE S-A ÎNTÎMPLAT,

probabil c-o să întrebați în primul rînd unde m-am născut, cum mi-am petrecut copilăria mea amărîtă, cu ce s-au ocupat părinții înainte de nașterea mea și alte rahaturi d-astea gen David Copperfield, dar, dacă vreți să știți, n-am nici un chef să le înșir pe toate. Mai întîi pentru că mă plictisește, pe urmă pentru că, dacă m-aș apuca să vorbesc cît de puțin de treburile lor intime, părinții mei ar face cîte două hemoragii fiecare. Sînt foarte sensibili cînd e vorba de lucrurile astea, mai cu seamă tata. Sînt ei drăguți și cumsecade ― nu spun nu ―, da'-s îngrozitor de sensibili. De altfel, n-am de gînd să vă debitez autobiografia mea nenorocită sau alte prostii d-astea. Vreau doar să vă povestesc despre întîmplările demente pe care le-am trăit în preajma Crăciunului, înainte s-ajung la capătul puterilor și să fiu nevoit să vin aici să mă potolesc. Vreau să spun că mai mult nu i-am povestit nici măcar lui D.B. ― și, oricum, D.B. e fratele meu. Stă la Hollywood, și Hollywood-ul e destul de aproape de locul ăsta amărît unde mă aflu acum, așa că vine să mă vadă mai la flecare sfîrșit de săptămînă. Cînd m-oi întoarce acasă, luna viitoare, poate c-o să mă ducă tot el, cu mașina. Și-a cumpărat de curînd un "Jaguar". O jucărie englezească din alea care prind două sute de mile pe oră. A dat aproape patru mii de dolari pe ea. Are bani acum, nu glumă. Înainte nu prea avea. Cînd locuia la părinți nu era decît un scriitor ca toți scriitorii. Dacă încă n-ați auzit de el, să știți c-a scris un volum de nuvele grozave: Peștișorul auriu. Dintre ele, cea mai reușită e aia care se cheamă tot Peștișorul auriu. O poveste despre un puști care nu lăsa pe nimeni să se uite la peștișorul auriu, fiindcă-l cumpărase din banii lui. Mă prăpădesc după nuvela asta. Acum D.B. e la Hollywood. Se prostituează. Dacă e ceva de care mi-e silă sînt filmele. Să n-aud de ele!

Am să încep povestea din ziua în care am părăsit Pencey Prep.^[1] Pencey Prep e o școală la Agerstown, în Pennsylvania. Cred c-ați auzit de ea. Sau, în orice caz, i-ați văzut reclama. Apare în mii de reviste: o poză reprezentînd un tip strașnic, călare, sărind un obstacol. Ca și cum la Pencey toată ziua nu s-ar face altceva decît să se joace polo. Eu unul însă n-am văzut nici urmă de cal, nici acolo, nici prin împrejurimi. Pe poză, sub tipul călare, stă scris: "Din 1888, școala noastră formează tineri falnici, cu mintea clară". Asta să i-o spună lui mutu'. Nu formează niciodată pe nimeni la Pencey, în orice caz nu mai mult decît la orice altă școală. Eu unul n-am avut parte să cunosc acolo pe nimeni care să fie sănătos și cu mintea clară. Afară, poate, de doi tipi. Dacă au fost doi. Și aceia probabil că așa erau cînd au venit la Pencey.

Așadar, totul a început în sîmbăta meciului cu Saxon Hall. La Pencey, considerau meciul cu Saxon Hall drept un eveniment de seamă. Era ultimul meci al anului și se spunea că, dacă Pencey ar pierde, nu ne-ar mai rămîne altceva de făcut decît să ne sinucidem cu toții. Îmi amintesc că în după-masa aceea, pe la trei, mă aflam pe vîrful lui Thomsen Hill, lîngă tunul acela caraghios, din timpul Războiului de Independență. De acolo se vedea tot terenul, și echipele care se îmbrînceau și se cotonogeau^[2] de la un capăt la celălalt al gazonului. Tribuna n-o vedeam prea bine, dar auzeam galeria răcnind ― puternic și susținut de partea lui Pencey, căci, în afară de mine, toată școala se afla acolo, anemic și fără vlagă de partea lui Saxon Hall, căci echipa lor nu prea aducea popor.

La meciurile de fotbal nu prea veneau fete. Fete n-aveau voie să invite decît băieții din ultimul an. Îngrozitoare școală, din toate punctele de vedere. Mie unul îmi plac locurile unde mai poți vedea, măcar din cînd în cînd, cîte o fată, două, chiar dacă n-ar face altceva decît să se scarpine în cot, să-și sufle nasul sau numai să chicotească ori mai știu eu ce. E drept că Selma Thurmer ― fata directorului ― venea destul de des la meciuri, dar nu prea era genul de fată care să stîrnească pasiuni irezistibile. Cu toate că, de fapt, era destul de drăguță. A stat odată lîngă mine în autobuz, cînd veneam de la Agerstown, și am intrat în vorbă cu ea. Mi-a plăcut. Avea nasul mare și unghiile mîncate pînă-n carne ― aproape că-i dăduse sîngele ― și purta un sutien d-alea afurisitele căptușite cu burete, ca s-o facă să pară mai femeie, dar, totuși, nu se putea să nu-ți fie milă de ea. Ce-mi plăcea la ea era că nu-ți scotea ochii cu tat-su, ridicîndu-l în slăvi. Știa pesemne că-i un ipocrit și-un pisălog.

De fapt, motivul pentru care nu mă dusesem la meci și-l urmăream de aici, de pe Thomsen Hill, era că abia mă întorsesem de Ia New York cu echipa de scrimă. Căzuse beleaua pe mine să fiu căpitanul echipei. Pasămite o treabă foarte importantă. Plecasem la New York de dimineață ca să ne întîlnim cu echipa școlii McBurney. Mumai că întîlnirea n-a mai avut loc. Am uitat toate floretele, tot echipamentul și toate alea în păcătosul de metrou. Dar n-a fost numai vina mea. Trebuise să mă tot ridic de la locul meu, să cercetez planul orașului, ca să știu unde coborîm. Deci ne-am întors la Pencey pe la două și jumătate în loc să ne întoarcem seara. Și în tren, la întoarcere, băieții nu mi-au adresat nici măcar o vorbă. Într-un fel, a fost destul de nostim.

Al doilea motiv pentru care nu mă dusesem la meci era că voiam să mă duc să-mi iau rămas bun de la bătrînul Spencer, profesorul meu de istorie. Avea gripă și așa mai departe și m-am gîndit că poate n-o să mai am prilejul să-l văd înainte de vacanța de Crăciun. Îmi trimisese, de altfel, și un bilețel, în care-mi scrisese c-ar vrea să mă vadă înainte de-a pleca eu acasă. Știa că nu mă mai întorc la Pencey.

Am uitat să vă spun. Mă dăduseră afară. Îmi spuseseră să nu mă mai întorc după vacanță, fiindcă picasem la patru materii. Nu voiam deloc să învăț și toate celelalte. Îmi atrăseseră de multe ori atenția să fiu mai silitor ― mai ales la sfîrșit de trimestru, cînd veneau părinții să discute cu bătrînul Thurmer ― dar fusese în zadar. Așa că m-au dat afară. La Pencey nu e prea greu să te dea afară. E o școală cu nivel foarte înalt. Zău că da!

Așadar, cum vă spuneam, era decembrie și un ger de crăpau pietrele, mai cu seamă pe dealul acela afurisit. N-aveam pe mine decît impermeabilul, n-avem mănuși, n-aveam nimic. Cu o săptămînă înainte îmi furase cineva din cameră paltonul din păr de cămilă cu mănușile îmblănite în buzunar și tot restul. Școala era plină de hoți. Erau acolo mulți băieți cu părinți bogați, totuși școala era plină de hoți. O școală, cu cît e mai scumpă, cu atît găsești mai mulți hoți în ea, zău, nu glumesc. Stăteam, prin urmare, lîngă tunul ăla nenorocit și urmăream meciul. Aproape că-mi înghețase fundul. Și nici măcar nu eram cine știe ce atent la meci. Stăteam acolo pentru că, într-un fel, voiam să simt că-mi iau rămas bun. E drept c-am părăsit multe școli și multe locuri fără să simt că le părăsesc. Dar nu pot să sufăr asta. Nu-mi pasă dacă despărțirea e tristă sau neplăcută, dar cînd părăsesc un loc vreau să știu că plec. Altfel mă simt și mai rău.

Dar am avut noroc. Mi-am amintit deodată de ceva care m-a ajutat să simt că plec, că plec naibii de tot. Mi-am amintit cum jucasem într-o zi, în octombrie, fotbal în fața școlii cu Robert Tichener și Paul Campbell. Băieți de treabă amîndoi, dar mai ales Tichener. Mai era puțin pînă la masa de seară și începuse să se întunece, dar noi tot mai băteam mingea. Se întuneca din ce în ce mai tare, și mingea abia se mai vedea, dar nouă tot nu ne venea să ne oprim. Pînă la urmă, însă, n-am avut încotro. Profesorul de biologie, domnul Zambesi, a scos capul pe fereastră și ne-a spus să ne ducem în dormitor să ne pregătim pentru masă. Cînd am noroc și-mi amintesc întîmplări d-astea, nu-mi mai pare rău că plec ― cel puțin cu mine așa se întîmplă, de cele mai multe ori. Îndată ce mi-am amintit de povestea asta, m-am întors și am luat-o la fugă, coborînd pe versantul celălalt al dealului spre casa bătrînului Spencer. Nu locuia la școală. Locuia pe Anthony Wayne Avenue.

Am alergat tot drumul pînă la poarta principală a școlii, unde m-am oprit o clipă să-mi trag sufletul. Dacă vreți să știți, îmi pierd foarte repede suflul. Mai întîi pentru că fumez foarte mult ― adică fumam înainte. M-au silit să mă las. Și pe urmă pentru că în ultimul an am crescut cu vreo șase țoli și jumătate. D-asta, aproape c-am dat în tuberculoză și am venit aici să-mi fac toate analizele alea blestemate și așa mai departe. Totuși, una peste alta, sînt destul de sănătos.

După ce mi-am recăpătat suflul, am traversat alergînd șoseaua 204. Era un polei îngrozitor și a fost cît p-aci să cad. De fapt, nici nu știu de ce alergam. Cred c-aveam pur și simplu chef să alerg. Cînd am trecut drumul, am avut senzația că, așa, parcă dispar. Era o după-masă din acelea demente, cu ger năprasnic și fără pic de soare, o după-masă în care ajunge să treci o stradă ca să ai senzația că dispari.

Mamă, ce-am mai apăsat pe sonerie cînd am ajuns la bătrînul Spencer. Înghețasem pînă-n măduva oaselor. Mă dureau urechile și abia mai puteam să-mi mișc degetele. "Haideți, haideți mai repede, am spus aproape cu voce tare, deschideți careva ușa!" În cele din urmă, mi-a deschis bătrîna doamnă Spencer.

N-aveau servitoare, n-aveau pe nimeni, așa că întotdeauna deschideau ei.

Stăteau cam prost cu banii.

― Holden! a exclamat doamna Spencer. Ce bine-mi pare că te văd! Intră, dragul meu. Trebuie să fii mort de frig.

Cred că s-a bucurat cînd m-a văzut. Îi eram simpatic. Cel puțin, așa mi se părea.

Mamă, ce repede am intrat în casă!

― Ce mai faceți, doamnă Spencer? am întrebat-o. Cum se mai simte domnul Spencer?

― Dă-mi haina, drăguțule, mi-a spus.

Nu auzise c-o întrebasem de domnul Spencer. Era cam surdă.

Mi-a atîrnat haina în vestiar, și eu am încercat să-mi netezesc puțin părul cu mîna. De obicei mă tund scurt, așa ca nu trebuie să mă pieptăn prea des.

― Ce mai faceți, doamnă Spencer? am întrebat-o din nou, de data asta mai

tare, ca să m-audă.

― Foarte bine, Holden, spuse ea, închizînd ușa vestiarului. Dar tu ce mai faci?

După felul în care m-a întrebat, mi-am dat imediat seama că bătrînul Spencer îi spusese tot.

― Foarte bine, i-am răspuns. Da' domnul Spencer ce face? I-a trecut gripa?

― Dacă i-a trecut? Doamne, se poartă ca un adevărat... ca un nu știu ce...! E în camera lui, dragul meu. Intră la el fără să mai bați la ușă.