Dormind la soare

Vă scriu acum pentru a treia oară. În caz că nu mă vor lăsa să termin, am ascuns primul bilețel într-un loc pe care-l știu doar eu. Dacă vreau, mâine îl pot lua de acolo. E atât de scurt și când l-am scris eram atât de grăbit, încât nu-l mai înțeleg nici eu. Al doilea, nu cu mult mai bun, vi l-am trimis cu o mesageră pe nume Paula. Fiindcă n-ați dat semne de viață, n-o să mai insist cu alte scrisori fără rost, care vă stârnesc poate mai degrabă împotrivirea. O să vă spun povestea mea de la început și o să încerc să fiu limpede, căci simt nevoia ca dumneavoastră să mă înțelegeți și să mă credeți. Neliniștea e pricina ștersăturilor. Mă ridic întruna și-mi apropii urechea de ușă.

Poate că vă întrebați: „De ce oare Bordenave nu trimite epistola unui avocat?” Pe maestrul Rivaroli l-am văzut numai o dată, dar pe Picardo Grasul (ce să mai spun!) îl cunosc dintotdeauna. Nu-mi inspiră încredere un avocat care pentru pariurile și aranjamentele lui îl folosește pe Grasul. Ori poate vă întrebați: „De ce-mi trimite tocmai mie epistola?” Dacă veniți cu argumentul că nu suntem prieteni, vă dau dreptate, dar puneți-vă în locul meu, vă rog, și spuneți-mi cui aș putea s-o trimit. După ce m-am gândit la toți amicii – lăsându-l la o parte pe Aldini, pentru că reumatismul îl amorțește —, m-am oprit la cel care nu mi-a fost niciodată prieten. Bătrâna Ceferina decretează: „Noi, cei care trăim într-un pasaj, ne aflăm cu locuința într-o casă mai mare”. Cu asta vrea să spună că ne cunoaștem cu toții.

Nici nu vă mai amintiți poate cum a început neînțelegerea.

Asfaltul, turnat prin 1951 sau 1952, a ocolit, țineți minte, un gard viu și a deschis pasajul nostru lumii din afară. E curios câtă vreme a trebuit să treacă până ne-am convins de schimbare. Chiar dumneavoastră, într-o duminică pe la ora liturghiei, vă amuzați în tihnă de ghidușiile pe care le făcea pe bicicletă fata băcanului, de parcă ar fi fost în curtea ei, și v-ați supărat pe mine că am strigat la ea. Nu vă învinuiesc c-ați fost mai iute la mânie și la vorbe de ocară, în loc să vedeți automobilul care era gata s-o calce. Am rămas privindu-vă năuc, în așteptarea unei lămuriri. Poate că v-a lipsit curajul să mă opriți și să-mi dați o explicație, sau vă veți fi gândit că lucrul cel mai chibzuit din partea noastră era să ne resemnăm în fața unei neînțelegeri de atâtea ori reînnoită că începea să se confunde cu destinul. Fiindcă în realitate întâmplarea cu fata băcanului nu era prima, ci doar încă una în plus.

De mici, dumneavoastră și toată gașca mă urmăreați, când vă aduceați aminte. Într-o seară, Picardo Grasul, cel mai mare din grup (dacă nu-1 punem la socoteală pe Aldini șchiopul, care făcea pe maestrul de ceremonii și nu o dată ne-a dus duminica la tribuna Atlantei1), m-a văzut cu cravată pe când mă întorceam de la nunta unchiului meu Miguel și, sub pretext că-mi aranjează nodul, a fost cât pe-aci să mă sugrume. Altă dată, m-ați făcut încrezut. V-am iertat, căci mi-a trecut prin cap că mă jigneați numai pentru a vă pune la mintea celorlalți, știind bine că în fond era o calomnie. După mulți ani, un doctor care o îngrijea pe soția mea mi-a explicat că dumneavoastră și gașca nu mă puteați înghiți pentru vila cu grădină cu pietriș colorat și pentru bătrâna Ceferina, care vedea de mine ca o dădacă și mă apăra de Picardo. Explicațiile atât de complicate nu conving.

Poate că urmarea cea mai ciudată a neînțelegerii din cauza fetei băcanului a fost părerea pe care mi-am făcut-o atunci, și de care m-am convins foarte curând, că dumneavoastră și cu mine ajunseserăm la o învoială ca să păstrăm ceea ce eu am numit distanța dintre noi.

Ajung acum la ziua căsătoriei mele cu Diana. Mă întreb ce veți fi gândit când ați primit invitația. Ați crezut poate că era o manevră ca să stric acest pact între bărbați. Dimpotrivă, intenția mea era de a dovedi cel mai mare respect și considerație față de neînțelegerea dintre noi.

Mai demult, într-o seară, stăteam de vorbă în poarta casei cu Ceferina, care stropea trotuarul, îmi amintesc perfect că ați trecut prin mijlocul pasajului și nici măcar nu ne-ați aruncat o privire.

1 Cunoscută echipă argentiniană de fotbal (N. Tr.).

— O s-o duceți tot așa într-o ceartă până la Judecata de Apoi? Întrebă Ceferina, cu vocea-i care părea că răsună din cerul gurii.

— E destinul.

— E pasajul, a răspuns, și cuvintele ei nu mi s-au șters din minte. Un pasaj e un mic cartier în altul mai mare. În singurătatea noastră cartierul ne însoțește, dar prilejuiește întâlniri neplăcute, care stârnesc ori reînvie dușmănii.

Am îndrăznit să-i îndrept greșeala.

— Nu chiar dușmănii, i-am spus. Neînțelegeri.

Dona Ceferina este o rudă din partea celor din familia Orellana, care a venit din provincie pe vremea când trăiau părinții mei; când mama a dispărut, nu s-a mai dezlipit de noi, vedea de gospodărie, era dădacă, adevăratul stâlp al casei. În cartier e poreclită „Cacique”1. Ceea ce nu știe lumea e că această femeie, pentru a nu fi mai prejos decât mulți dintre aceia care o disprețuiesc, citise toate cărțile de la chioșcul din Parcul Saavedra și pe aproape toate cele de la mica școală Basilio din Parcul Chas, care îi e mai la îndemână.

Știu că unii au tot spus că n-am avut noroc în căsnicie. E mai bine ca cei din afară să nu-și dea cu părerea despre lucruri intime, pentru că 1 Șef de trib, căpetenie (N. Tr.).

În general greșesc. Dar încearcă numai să le explici celor din cartier și din familie că sunt din afară!

Firea soției mele este mai curând dificilă. Diana nu iartă nici o scăpare, nici măcar n-o concepe, iar dacă vin pe neașteptate acasă cu un cadou deosebit mă întreabă: „Ca să-ți iert ce anume?” E cu desăvârșire bănuitoare și neîncrezătoare. Orice veste bună o întristează, fiind convinsă că pentru a se restabili echilibrul o să vină una rea.

Nu voi tăgădui nici că ne-am certat, ea și cu mine, și nu doar o dată, iar într-o noapte – mă tem că tot pasajul a auzit larma —, cu intenția de a pleca de-a binelea de acasă, m-am îndreptat spre Incaș1 s-aștept autobuzul, care a întârziat din fericire, dându-mi timp de gândire. Probabil că multe perechi au parte de astfel de necazuri. E din cauza vieții moderne, a vitezei. Pot să vă spun însă că pe noi amărăciunile și neînțelegerile n-au reușit să ne despartă.

Mă uimește cât de mult pot urî oamenii compătimirea. Din felul lor de a vorbi ai crede că sunt de fier. Dacă-mi văd soția necăjită de ceea ce face când își iese din fire, simt o adevărată milă pentru ea și, la rândul ei, soția mea mă compătimește că mă amărăsc din vina ei. Credeți-mă, oamenii consideră că sunt de fier, dar când îi încearcă o durere, se înmoaie. În această privință Ceferina seamănă cu ceilalți. După părerea ei, mila înseamnă numai slăbiciune și dispreț.

1 Prescurtare familiară de la Avenida de los Incas, bulevard din Buenos Aires (N. Tr.).

Ceferina, care mă iubește ca pe copilul ei, n-a acceptat-o niciodată pe soția mea. Străduindu-mă să înțeleg această antipatie, am ajuns să bănuiesc că Ceferina ar nutri aceleași sentimente față de oricare femeie ce s-ar apropia de mine. Când i-am spus ce gândeam, Diana a răspuns:

— Ii plătesc cu aceeași monedă.

Cel mai mult țin oamenii la dușmăniile pe care le au. Vă mărturisesc că nu o dată m-am simțit părăsit și singur între aceste două femei, bune în fond. Noroc că mă puteam refugia oricând în atelierul de ceasornicărie.

O să vă dau o dovadă că antipatia Ceferinei pentru Diana era, în cadrul familial, un fapt public și notoriu. Într-o dimineață, Ceferina apăru cu ziarul și ne arătă o notiță care suna cam așa: Tragic bal mascat în Paso del Molino1. A avut încredere în costumul de mascaradă de lângă el, socotind că era soția lui. Era criminala. Eram așa de irascibili, încât citirea acestei notițe a fost de ajuns ca să ne luăm la harță. Diana, n-o să vă vină să credeți, a considerat că era o aluzie la ea, eu i-am ținut isonul, iar bătrâna, nebunie curată, a luat aerul cuiva care zice: poftim! De parc-ar fi citit ceva compromițător pentru soția mea sau barem pentru breasla nevestelor. Au trecut mai bine de paisprezece ore până să-mi dau seama că pe bărbatul de la bal nu l-a ucis consoarta. N-am vrut să mai lămuresc nimic, de teamă să nu redeschid discuția.

Am învățat ceva: nu-i adevărat că te faci înțeles vorbind. Vă dau ca exemplu o situație ce 1 Cartier din Buenos Aires (N. Tr.). S-a repetat de nenumărate ori. O văd pe soția mea abătută sau absentă și, bineînțeles, mă întristez. Mă întreabă imediat:

— De ce ești trist?

— Pentru că mi se pare că ești nemulțumită.

— Mi-a trecut.

Am chef să-i răspund că mie nu, că nu sunt așa de schimbător, că nu trec atât de iute de la tristețe la bucurie. Crezând chiar că mă arăt drăgăstos, adaug:

— Dacă vrei să nu mă mâhnești, nu fi tristă niciodată.

De-ați vedea cum se mai supără!

— Atunci ce-mi tot dai zor că-ți faci griji din pricina mea, îmi strigă de parcă aș fi surd. Ție nu-ți pasă ce simt eu. Domnul vrea ca nevastă-sa să se simtă bine ca să-l lase pe el în pace. Îi pasă numai de-ale lui și nu vrea să fie deranjat. Mai e și vanitos, pe deasupra.

— Nu te înfuria, că-ți iese un herpes la gură, îi spun, fiindcă se-ntâmplă des să-i apară tot felul de bubițe care o necăjesc și o irită.

Îmi răspunde:

— Ți-e teamă să nu-l iei și tu?

Nu vă relatez scena asta ca s-o vorbesc de rău pe soția mea. Poate că o povestesc în defavoarea mea. Când o ascult pe Diana, îi dau dreptate, chiar dacă uneori am îndoieli. Dacă, din întâmplare, ia atunci una din atitudinile ei caracteristice – ghemuită în fotoliu, îmbrățișându-și un picior și sprijinindu-și fața de genunchi, cu privirea pierdută în gol – nu mai am nici o îndoială, mă înduioșez și îi cer iertare. Mă prăpădesc după silueta și statura ei, după pielea ei trandafirie, părul blond, mâinile fine, mirosul ei și, mai ales, după ochii ei fără seamăn. O să-mi spuneți că sunt înrobit; fiecare după cum îi e felul.

În cartier le vine ușor să spună despre o doamnă că e leneșă, ori că are o fire supărăcioasă, sau că e plimbăreață, dar nu-și bat capul să cerceteze care-i pricina. Fără îndoială, Diana suferă că n-are copii. Mi-a explicat lucrul ăsta un doctor și mi l-a confirmat o doctoriță cât se poate de isteață. Când Martincito, băiatul cumnatei mele, un puști insuportabil, vine să stea câteva zile la noi, Diana se dă în vânt după el, n-o mai recunoști, e o femeie fericită.

Ca pe atâtea femei fără copii, animalele o atrag grozav. Prilejul de a confirma spusele mele s-a ivit acum câtva timp.

De când mi-am pierdut slujba la bancă, mă descurc cu atelierul de ceasornicărie. Am învățat meseria doar de plăcere, așa cum unii învață radiofonia, fotografia sau vreun sport. Nu mă pot plânge că n-am de lucru. Vorba lui don Martin: ca să nu meargă până-n centru, lumea se dă pe mâna ceasornicarului din cartier.

Vă povestesc lucrurile așa cum s-au întâmplat. Pe vremea grevei funcționarilor de la bancă, Diana s-a lăsat pradă nervilor și tendinței ei de nemulțumire generală. În primele zile, față de familie și chiar față de vecini și străini, îmi reproșa o pretinsă lipsă de curaj și de solidaritate, dar, când m-au închis pentru o zi și o noapte care mi s-au părut cât un an la comisariatul nr. 1, și mai ales când m-au dat afară de la bancă, a început să spună că, pentru a scoate castanele din foc cu mâna altuia, șefii s-au bizuit totdeauna pe cei fraieri. A trecut, biata de ea, printr-un moment greu: nu cred că s-ar fi putut găsi pe atunci vreo modalitate de a o liniști. Când am înștiințat-o că o să mă descurc cu ceasurile, a vrut să lucrez la o mare agenție de vânzare de automobile uzate, chiar pe bulevardul Lacarra. M-a însoțit să vorbesc cu responsabilul, un tip ce părea obosit, și cu niște băietani care, se vedea limpede, erau patronii. Diana s-a supărat de-a binelea că am refuzat să lucrez cu indivizii ăia. Acasă, discuția a durat o săptămână, până când politia a făcut o percheziție la sediul ăla din Lacarra și în ziare au apărut fotografiile responsabilului și ale băieților, care se dovediră a fi o bandă renumită.

În tot cazul, soția mea și-a păstrat neclintită împotrivirea față de ceasornicărie. E mai bine să nu-mi potrivesc lupa la ochi în fața ei, deoarece gestul ăsta o irită inexplicabil. Îmi amintesc că într-o seară mi-a spus:

— N-am ce să fac. Nu pot suferi ceasurile!

— Spune-mi de ce.

— Pentru că sunt mici și pline de rotițe și de ascunzișuri. Într-o zi o să-mi fac cheful și o să comit prăpădul secolului, chiar de va trebui să ne mutăm la celălalt capăt al orașului.

I-am zis, ca să-i câștig bunăvoința:

— Recunoaște că-ți plac ceasurile cu cuc.

A zâmbit, imaginându-și desigur căsuța și păsăruica și a răspuns mai bine dispusă:

— Aproape niciodată nu-ți aduc vreun ceas cu cuc. În schimb, vin mereu cu mastodonții ăștia de pendule. Dăngănitul ăla care mă calcă pe nervi.

Așa cum decretează Ceferina, fiecare-și are propriile lui criterii și gusturi. Chiar dacă nu totdeauna le înțelegi, trebuie să le accepți.

— S-a dus vestea că mă pricep la pendule. Mi le aduc chiar din Cartierul Norte.

— Să ne mutăm în Cartierul Norte! Am încercat s-o descurajez:

— Nu știi că acolo e centrul pendulelor? I-am zis.

— Da, dragă, dar e Cartierul Norte! A răspuns gânditoare.

Nu poate tăgădui că are sângele familiei Irala. În „familia regală”, cum le spune Ceferina, toți se dau în vânt după aparențe și după relații.

Pe mine, ideea de a mă muta m-a contrariat mereu. Sunt legat de casă, de pasaj, de cartier. Acum viața m-a învățat că dragostea pentru lucruri, ca orice iubire neîmpărtășită, se plătește, cu vremea. De ce n-am ascultat rugămintea soției mele? Dacă m-aș fi îndepărtat la timp, acum am fi fost liberi. Îmi imaginez cartierul cu ciudă și cu neîncredere, de parcă șirurile astea de case pe care le cunosc pe de rost s-ar fi prefăcut în zidurile unei temnițe unde soția mea și cu mine suntem condamnați la o soartă mai rea decât moartea. Până nu demult, trăiam fericiți; eu m-am încăpățânat să rămânem acolo și, vedeți bine, acum e prea târziu să mai scap.

Anul trecut, în august, am cunoscut un anume domn Standle, care dă lecții de dresaj la școala pentru câini de pe strada Estomba. Pun rămășag că l-ați zărit nu o dată prin cartier, mereu cu alt câine, care merge atent la comenzi și nici nu scâncește de teamă să nu-l supere. Aduceți-vă aminte: un munte de om în trenci, blond, drept ca o coadă de mătură, pe jumătate pătrățos din pricina spatelui lat, bărbierit, ochii mărunți cenușii, care nu clipesc, vă jur, chiar dacă semenii lui s-ar zvârcoli și ar urla. În pasaj circulă diferite zvonuri despre tipul ăsta: că a ajuns aici ca îmblânzitor la Sarrasani1, că a fost erou în ultimul război, fabricant de săpunuri din grăsime de la nu știu ce fel de oase, și as neîntrecut în spionaj, care a transmis prin radio, dintr-o vilă din Ramos2, instrucțiuni unei flote de submarine ce se pregătea să invadeze țara. Mai adăugați la toate astea, vă rog, seara în care Aldini s-a ridicat cum a putut de pe banca unde stătea la aer cu câinele lui, ce pare la fel de reumatic și de bătrân ca și el, m-a prins de braț, m-a luat la o parte de 1 Circ din Buenos Aires (N. Tr.).

2 Localitate în apropiere de Buenos Aires (N. Tr.).

Parcă ar fi fost lume de față, deși pe trotuar nu eram decât noi și câinele, și mi-a șoptit la ureche:

— E cavaler teuton.

În altă seară, pe când beam mate1, Diana i-a zis Ceferinei:

— Pariez că nici nu-și amintește.

Arătă cu capul spre mine. Am rămas privind-o cu gura căscată, fiindcă la început nu mi-am adus aminte că duminică era ziua mea de naștere.

Diana ținea cu strictețe tot felul de zile de nume, aniversări, zile ale mamei, ale bunicului și ale altora înscriși în calendar sau cine mai hotărăște în treaba asta, așa încât nu tolerează nici o scăpare. Dacă data uitată ar fi chiar ziua ei de nume, sau cea a lui don Martin Irala, socru-meu, ori aniversarea căsătoriei noastre, aș face mai bine să dispar din pasaj, căci n-ar exista iertare pentru mine.

— Nu invita decât familia, am implorat-o. La noi, familia e cea a soției mele.

Cum era vorba de ziua mea de naștere, a cedat în cele din urmă și am sărbătorit-o în intimitate. Credeți-mă că mi-a fost greu s-o conving. E tare dornică de petreceri.

1 Varietate de ceai din America Latină, care în Argentina se bea într-o tărtăcuță dată din mână în mână (N. Tr.).

În seara aniversării mele au venit, deci, don Martin, Adriana Măria, cumnată-mea, băiatul ei Martincito și – în ce calitate, mă întreb?

— Neamțul Standle.

Pe don Martin l-ați văzut poate prin grădina casei, cu sapa și stropitoarea. Îi plac foarte mult florile și toate soiurile de legume. L-ați luat de bună seamă drept unul din grădinarii angajați cu ziua. Dacă-i așa, e mai bine ca socru-meu să nu afle. Pe toți, în familie, îi chinuie trufia sângelui, de când un specialist care dădea consultații într-un chioșc din Rural1 le-a povestit că se trag direct dintr-un Irala care a avut o problemă cu indienii. Don Martin e un om bine legat, mai curând scund de statură, chel, cu ochi albaștri, vestit prin izbucnirile temperamentului său coleric. Nici n-a sosit bine că a și cerut papucii mei de lână. Nu-l pot refuza, credeți-mă, deoarece au devenit pentru el o a doua natură; când îl văd însă cu papucii mă cuprinde furia. Socotiți poate că un tip care ia în stăpânire papucii cuiva, chiar numai pentru o clipă, dă o dovadă a unui sentiment de prietenie. Nu așa stau lucrurile cu don Martfn și, dacă-mi vorbește, face asta ca să se răstească la mine. Trebuie să recunosc că în seara zilei mele de naștere s-a arătat vesel (ca toată lumea, în afară de mine). Din pricina cidrului. Ca să nu mai vorbesc, bineînțeles, de felurile meniului, proaspete, îmbelșugate, de cea mai bună calitate, pregătite ca la carte. Or fi șchiopătând multe la noi, dar nu în ce privește mâncarea.

1 Târg din Buenos Aires (N. Tr.).

Dați-mi voie să lămuresc lucrurile așa cum se cuvine: Diana s-a socotit totdeauna pricepută la bucătărie. Un merit de importanță recunoscută în căminul nostru. Plăcintele ei umplute cu porumb verde sunt pe bună dreptate vestite în cerc intim și chiar printre neamuri.

Când s-a terminat Buletinul Sportiv, don Martin a închis televizorul. Martincito, care zbiară de parc-ar imita un băiat care zbiară, a pretins să-l deschidă iar. Don Martin, cu un calm de neînchipuit, și-a scos papucul drept și i-a ars una. Martincito a urlat, Diana I-a ocrotit, l-a mângâiat: se prăpădește după el. Don Martin tună:

— La masă, am zis!

— Ghiciți care-i surpriza? Întrebă Diana.

Pe dată au fost cuprinși cu toții de un entuziasm de nedescris. Pană și Ceferina, care-i așa de certăreață și de neînduplecată, a luat parte la această mică reprezentație, deloc prefăcută de altfel. Pe lângă bunăvoință, Diana pune în munca ei și mult amor-propriu, așa încât n-o să admită că plăcintele poate nu-i ies bine sau cad greu la stomac.

În casă se aude necontenit bătaia pendulelor ținute sub observație. Pe nimeni nu irită, din câte știu, succesiunea sunetelor de pendulă, dese dar armonioase; pe nimeni, în afară de Diana și de don Martin. Când a bătut un ceas cu cuc, don Martin s-a uitat țintă la mine și a strigat:

— Să tacă odată pasărea aia, că o să-i rup gâtul.

Diana protestă:

— Ah, tată! Nici eu nu sufăr ceasurile, dar cele cu cuc sunt într-adevăr simpatice. Nu ți-ar plăcea să locuiești în căsuța lor? Mie da.

— Pe mine mă scot cel mai tare din sărite tocmai ceasurile cu cuc, zise don Martin, parcă mai liniștit de spusele Dianei.

Ca și mine, o iubește la nebunie.

Martincito a mâncat într-un fel cum nu se poate mai scârbos. A lăsat urme prin toată casa cu mâinile lui lipicioase.

— Copiii altuia sunt îngeri deghizați în diavoli, comentă Ceferina, cu vocea-i nazală. Domnul îi trimite ca să ne-ncerce răbdarea.

Mărturisesc că în seara aceea n-am fost vesel nici măcar o clipă. Vreau să spun vesel cu adevărat. Poate că aveam o presimțire, fiindcă de când mă știu privesc cu neîncredere aniversările și sărbătorile Crăciunului și Anului Nou. Încerc să ascund asta, ca să nu-i stric soției mele petrecerile la care ține atât de mult, dar îmi fac oricum griji și n-am nici un chef. Și nu fără motiv: lucrurile cele mai rele mi s-au întâmplat în aceste ocazii.

Să fie limpede că, până de curând, lucrurile cele mai rele au fost certurile cu Diana și izbucnirile de gelozie pentru vini care n-au existat decât în închipuirea mea.

O să-i dați dreptate soției mele: o să ziceți că sunt foarte preocupat de-ale mele, că nu ostenesc să tot explic ceea ce simt.

În scrisoarea pe care v-a adus-o domnișoara Paula nu vă dădeam nici un amănunt. După ce-am citit-o, nu m-a convins nici pe mine. Mi s-a părut deci firesc să nu îmi răspundeți. În schimb, în relatarea asta vă explic totul, până și nebuniile mele, ca să vedeți cum sunt și să mă cunoașteți. Vreau să sper că o să considerați că, la urma urmelor, vă puteți încrede în mine.

În seara aceea de aniversare, profesorul Standle a acaparat toată atenția celor de față vorbind despre câini. Era nemaipomenit cum se interesau cei prezenți nu numai de dresajul câinilor, ci și de organizarea școlii. Eu sunt primul – dacă profesorul nu minte – gata să recunosc rezultatele învățăturii, și n-o să vă ascund că, vreme de un minut sau două, m-au uimit poveștile astea despre animale. În vreme ce alții vorbeau despre avantajele și dezavantajele zgărzii de dresaj, m-am lăsat purtat de fantezie și m-am întrebat în sinea mea dacă au dreptate cei care socotesc că animalele acestea n-au suflet. Cum spune profesorul, între inteligența noastră și a lor nu e decât o diferență de clasă; eu nu sunt convins că această diferență există. Unii dintre elevii lui de la școală se poartă – dacă mă iau după relatările neamțului – ca niște ființe omenești în toată puterea cuvântului.

Vocea domnului Standle, un zbârnâit cum nu se poate mai monoton și mai gra v m-a trezit din visare. Deși nu înțeleg de ce, vocea aceea nu-mi plăcea. Tipul povestea:

— Ii educăm, îi vindem, îi îmbăiem, îi tundem, am organizat chiar cel mai grozav salon de cosmetică pentru câinii de lux.

Soția mea îl întrebă:

— Unii își aduc câinii la dumneavoastră așa cum alții își trimit copiii la școală? Sărăcuții de ei, plâng în prima zi?

— Școala mea formează câini de pază, răspunse grav Standle.

— S-o luăm pe îndelete, zise don Martin. Pentru asta nu-i nevoie de multă răbdare. Cu o zgardă și cu un lanț, chiar și pe dumneavoastră vă prefac în câine de pază.

— Școala face mai mult, replică Standle. Socru-meu, de obicei atât de ursuz, obiecta ca să-și afirme autoritatea, nu din convingere. În realitate, asculta fermecat și, când bătea ceasul cu cuc, se prefăcea că nu-l aude. De ce să nu recunosc? Cu toții sorbeau cuvintele profesorului, în afară de bătrâna Ceferina care, din pricina ciudei mocnite pe care o purta soției mele și familiei ei, se ținea de-o parte, ascunzându-și interesul real sub un surâs ușor disprețuitor.

Naiba știe de ce eu mă simțeam părăsit și trist. Noroc că Adrianei Măria, cumnată-mea – seamănă cu soția mea, dar e brunetă – i se făcuse milă de mine și din când în când mă întreba dacă nu mai vreau cidru.

Profesorul povestea mai departe:

— Nu-i dăm înapoi stăpânului un simplu animal dresat. Îi înapoiem un tovarăș pe a cărui credință se poate bizui.

Ascultând chestiile astea plicticoase nu bănuiam nici pe departe consecințele lor îngrozitoare. Vă asigur că soției mele i-au afectat judecata. Nu vreau să par un alarmist: dumneavoastră știți desigur, căci tot pasajul știe, că încă înainte de căsătorie Diana a fost internată cel puțin în două rânduri. Recunosc că la începutul conversației a abordat subiectul despre câini cu un calm aparent, vorbind încet, mai curând bine, ca cineva care se controlează.

— Într-o casă cu grădină, își dădu ea cu părerea, gânditoare, e bun un câine.

— Neapărat, hotărî neamțul.

N-am fost de acord, dar nici nu m-am împotrivit. Mi-e teamă că moderația asta a mea a încurajat-o mult pe soția mea. În sens rău, bineînțeles.

Aspecte diferite ale aceluiași subiect (câinii, școala) au întreținut conversația până foarte târziu.

Pe nepusă masă, socru-meu a declarat:

— Dacă plec târziu, eu unul nu reușesc să mai adorm. Dumneavoastră nu vă pasă, mie însă, da.

E limpede că pe mine nu mă interesa dacă socru-meu va dormi sau nu, dar m-am apărat cu o tărie incredibilă de această acuzație de indiferență, pe care am calificat-o în repetate rânduri drept gratuită. Interpretarea pe care Adriana Măria a dat-o protestelor mele m-a făcut să zâmbesc.

— Sărmanul sărbătorit! Spuse afectuos. Pică din picioare de somn și vrea să-l lăsăm în pace.

Nu-mi era somn, nu voiam altceva decât să plece, dar mi s-a părut că-i mai bine să nu spun nimic.

Deși conversația continua, socoteam plecarea iminentă, fiindcă ne ridicaserăm în picioare. Dar tot au mai zăbovit. Don Martin a trebuit să se ducă la baie și apoi a răscolit toată casa pentru că nu-și găsea fularul. Adriana Măria, care se arătase atât de zorită și, sufocându-se de râs, mă arăta cu degetul și repeta „Nu mai poate, sărmanul”, începu să-i explice la nesfârșit ceva Ceferinei, care o privea de sus. Dacă nu băgăm de seamă la timp, don Martin era cât pe-aci să plece cu papucii mei. E de prisos să mai spun că puștiul nu s-a oferit să-i aducă bunicului ghetele. După plecarea familiei, profesorul mi-a rezervat o surpriză neplăcută. A intrat în casă cu noi.

Vă asigur că în noaptea aceea a început coșmarul pe care-l trăim încă. Profesorul Standle, fără să-i pese de ce credeam eu, îi insufla soției mele ideea fixă cu câinii. Eu nu puteam să mă împotrivesc, de teamă ca ea să nu se dea de partea lui și să-mi poarte pică.

Situația devenea și mai greu de suportat, profesorul recurgând la explicații anoste, care nu puteau interesa nici o femeie:

— Pentru pază, cea mai indicată este cățeaua, afirmă el, de parc-ar fi dezvăluit un adevăr fundamental. Dacă ticăloșii îi aduc celui mai bun câine o cățea în călduri, s-a terminat cu paza. In schimb o cățea e totdeauna la datorie.

Nu știu de ce cuvintele astea i-au provocat soției mele un fel de râs nerușinat, care suna penibil și nu se mai termina.

Am tot conversat despre câini până când tipul – pe la ceasul când te simți vinovat că mai ești treaz – spuse că pleacă. Dacă nu m-aș fi opus hotărât, am fi ajuns să-l însoțim până la școală. Oricum, a trebuit să-l ducem până la poarta dinspre stradă.

Când am reintrat, am găsit casa vraiște, tristă și duhnind a tutun. Diana s-a lăsat să cadă într-un fotoliu, s-a ghemuit, și-a înconjurat cu brațele un picior, sprijinindu-și fața de genunchi și a rămas cu privirea pierdută în gol. Văzând-o așa, mi-am zis, vă jur, că nu puteam trăi fără ea. De asemenea, îmboldit de entuziasm, mi-au încolțit în minte gânduri cu adevărat extraordinare și mi s-a năzărit să mă întreb: Ce e Diana pentru mine? Sufletul ei? Trupul ei? Mie îmi plac ochii ei, fața, mâinile, mirosul mâinilor și părului ei. Gândurile astea, mă asigură Ceferina, atrag pedeapsa cerului. Eu nu cred că mai e pe lume o altă femeie cu minunăția asta de ochi. Nu mă mai satur să-i admir. Îmi imaginez răsărituri ca niște peșteri cu apă și îmi închipui că în adâncul lor o să descopăr adevăratul suflet al Dianei. Un suflet minunat, la fel ca ochii.

Chiar Diana m-a smuls din visarea asta când a început să bată câmpii, zicând că o să ne luăm un câine care să ne țină tovărășie și să ne înțeleagă ca un om. Ați fi zis că ascultați un copil. Din păcate, vorbea așa de iute că, dacă nu mă grăbeam să protestez, afirmațiile ei se pierdeau în depărtare și trebuia s-o sâcâi să facă îndată cale întoarsă și să le discutăm. Pe deasupra, era atât de nervoasă (și îmi plăcea atât de mult) că, pentru a nu o contraria, de multe ori nu i-am mai deschis ochii. De-aș fi contrariat-o, ar fi fost vai de mine! E foarte aspră când se supără și vă asigur că nu se potolește până nu te târăști ca un vierme în fața ei și nu-i ceri iertare până la istovire. Abia am îndrăznit să observ:

— Ceferina spune că animalele au ceva monstruos și grozav de trist.

— Când eram mică, voiam să am o grădină zoologică, răspunse Diana.

— Ceferina zice că e posibil ca animalele să fie niște oameni blestemați să nu poată vorbi.

Băgați de seamă cum e soția mea. Până și în nebunia ei se arată ageră și are răspuns la toate. Mă întrebă:

— N-ai auzit ce-a spus profesorul Standle?

— Am auzit prea mult.

A insistat, fără să se tulbure:

— Despre câinii care vorbesc.

— Sincer să fiu, n-am dat atenție prostiei ăsteia.

— Tocmai destupai o sticlă cu cidru. A povestit că alt profesor, un compatriot de-al lui, a învățat un câine să pronunțe trei cuvinte într-o germană perfectă.

— Un câine de care rasă? Am întrebat ca prostul.

— Îmi amintesc de cuvântul Eberfeld. Nu știu să-ți spun dacă e rasa, ori orașul unde locuiau, sau numele profesorului.

Multe slăbiciuni am avut în noaptea aceea și încă le mai plătesc.

Supărarea m-a ținut toată noaptea. Am stat de veghe, cu gândul la lucruri triste și, când am auzit cocoșul pe care Aldini îl ține în curtea din spate, mi-am zis că a doua zi o să fiu frânt și o să-mi tremure mâna lucrând la ceasuri. În cele din urmă am adormit, ca să visez că o pierdeam pe Diana, cred că pe Avenida de Mayo, unde ne întâlniserăm cu Aldini, care ne-a zis: „Vă despart pentru o clipă, să-ți spun un secret fără însemnătate”. Foarte zâmbitor, făcea gestul de a ne despărți și începu îndată și să mă arate cu degetul. Chiar atunci, carnavalul năvăli pe bulevard și o trase pe Diana. Am văzut-o pierzându-se printre măști de animale care treceau fără răgaz, cu trupul în dungi colorate, ca la zebre sau vipere și cu capul de câine cum nu se poate mai nerușinat, făcut din carton pictat. N-o să vă vină să credeți; încă adormit, m-am întrebat dacă visul acesta era o urmare a celor întâmplate sau o prevestire a ceea ce avea să se întâmple. N-o să mă credeți nici dacă vă spun că, treaz fiind, coșmarul continua.