Un altfel de apus

Un altfel de apus de Adrian Badi

Prolog.

Mucos! Nu-i chiar așa de rău. Nu sunt pregătit să mor «Trag în piept aerul jegos de bucurii» Grănicerul.

Apropiindu-mă de sfârșit privesc începutul, Doamne, cât mi-am mai dorit fructul! Și-acum văd doar un copac fără rădăcini, Sufocat de buruieni și mărăcini Și n-am crezut c-o să se ajungă aici, Căci ochii mi-erau plini de bucurie Și de speranța pe care și Dumnezeu o știe Și mama o credea mereu vie Și nu știam cât de greu o să-mi fie. Motive să renunț, am avut o mie Și totuși credeam că fac ceva sfânt. Pe unii băieți îi salutam cu privirea-n pământ. Și-n mintea mea se creau legende, Deși erau doar vorbe-n vânt. Scormonind prin trecut, am constatat că m-am născut Total vulnerabil la anumite emoții, Căci m-au furat hoții, Mi-au luat inima și liniștea nopții. Acum îți dau ție esența mea și te rog s-o ții, Căci am dat viață străzilor, Încercând să dezleg misterul căilor Celui de Sus, umblate totuși și de cei de jos Și crede-mă că nu-i nimic mai frumos Decât să-ți lași sufletul să vorbească. E singurul lucru în care mai cred după mulți ani de trudă prostească. Am spus destul, vă las pământul și-o floare. E numai vina voastră dacă moare… Fiecare rămâne prizonierul propriului vis…

Prolog.

Imaginați-vă lumea așa cum o știm cu toții. Imaginați-vă străzile așa cum toți le vedem: cu mașini, cu oameni mergând mereu, preocupați de problemele lor de acasă, bătrâni plimbându-și câinii, mame care poartă în căruciorul din fața lor copilul pentru care și-ar da și viața, adolescenți mergând sau venind de la școală, împovărați de teme, glumind în grămezi, în anturajul lor precar. Dar oare cuvântul „anturaj „ nu e prea mult spus? Vedem, odată cu răsăritul soarelui, o lume feerică, o industrie în care fiecare om își croiește drumul în viață, atât de armonios, atât de suav. Strada îți poate oferi multe perspective. Doar uitându-vă pe geam puteți vedea o grămadă de lucruri care v-ar entuziasma. O fată frumoasă… Un băiat galant, o femeie la brațul unui bărbat, o mașina « bengoasă », un moșneag care fuge după copiii care s-au suit în corcodușul din fața scării, un om care mătură strada, cu niște căști imense pe urechi, inactiv și impasiv la tot ce se întâmplă în jurul său, un polițist în mijlocul intersecției, scobindu-se în nas de plictiseală. Oare ceea ce vedem noi pe stradă e totul? Oare milioanele de chipuri ce pășesc stinghere pe aceeași stradă, privind semeț spre vremurile ce vin, și sperând la un viitor mai bun, sunt tot ce vede? Sau ne acoperim atât de tare ochii încât să nu observăm ce se întâmplă când apusul vine, când întunericul acaparează această lume de cristal în care toți sunt fericiți în mica lor împărăție?

Imaginați-vă că totul se schimbă, ca prin minune, la lăsarea întunericului, care înghite totul în calea sa, care mătură viitorul celor care adulmecă mirosul acestei lumi atât de diferite, acestei lumi atât de asemănătoare cu un coșmar din care ai dori să te trezești dar nu poți. Imaginați-vă că zilnic, cineva moare pe străzi, împușcat, sau de supradoză, sau bătut cu cruzime pentru un orgoliu prostesc. Brusc, lumea nu mai este așa de roz, nu-i așa?

Imaginați-vă că există o barieră între răsărit și apus, care răsucește la 180 de grade tot ce noi numim viață. Ca o boală fără leac, strada își schimbă masca și își arată adevărata față. Nu e ușor să te ferești de capcanele ei. Nu puțini sunt cei care au trecut pe-acolo, trăind coșmarurile induse de stradă și au trăit să o povestească și altora. Eu sunt unul din ei.

Imaginați-vă că, în timp ce voi vă duceți foarte relaxați la culcare, învelindu-vă confortabil într-o plapumă cu un miros proaspăt de Lenor, alții abia își încep viaț: viața de stradă. O viață în care culoarea dominantă este negrul, asociat uneori cu mici ghionturi de roșu și de alb. Totul se metamorfozează extrem de repede. E uimitor cum întunericul aduce, odată cu el, o nouă lume, care reprezintă pentru unii principala sursă de bani, iar pentru alții, doar ora la care ar fi trebuit de mult să fie în „pătuț.”Nu vă puteți imagina cât de mult mi-aș dori să nu fie adevărat ce spun acum, dar, din păcate, totul este cât se poate de real. Problema e că niciodată nu se va schimba nimic. Dependența creată de viața de stradă este extrem de dură. V-o spune cineva care are și va avea traume pentru tot restul vieții.

Imaginați-vă că viața pe care o aveți ar lua, într-o singură seară petrecută pe străzi, o întorsură atât de gravă, încât nu v-ați mai putea întoarce niciodată la ceea ce aveți acum. Vi se pare exagerat?

Poate că acest joc prin care v-am stimulat imaginația vi se va părea prostesc și, pe undeva, absurd, dar nu, nu este așa, credeți-mă pe cuvânt când vă spun că această lume paralelă, apărută cu lăsarea serii, este una de evitat, și, dacă vreți să ajungeți așa, nu aveți decât. Dar, important e, să țineți minte următorul lucru: Lăsați-vă conștiința să lucreze mai mult decât orice altceva, pentru că doar așa veți reuși să nu fiți absorbiți de acest aspirator de vieți.

Copiii clasei a șasea de bilingv-engleză erau stupefiați de discursul persoanei din fața lor. Era ceva nou adus în școli. Un program prin care elevii puteau învăța, de mici, lecții de viață de la oameni care regretau faptele pe care le făcuseră și care voiau să împărtășească și altora gândurile lor, pentru a-i ajuta pe elevi să nu facă și ei aceleași greșeli. -Da copii, să-i mulțumim domnului Bercu pentru timpul său…, zise diriginta Huțchin, privindu-l pe bărbatul spătos și impunător de pe scaunul din fața sa. Bercu se ridică grav și cei doi jandarmi, care stăteau în stânga și-n dreapta sa, l-au apucat de câte un umăr. I-au pus cătușele și cei trei au ieșit, în liniște, din sala de clasă, lăsând în urmă figurile împietrite și aiurite ale tuturor participanților la discursul imensului bărbat care tocmai ieșise. Copiii își aruncau unul altuia priviri întrebătoare, și șușoteau câte o glumă, dar n-aveau curajul să râdă de ea.

Acum, că am așa de mult timp la dispoziție, într-un spațiu așa înghesuit și lipsit de viață, pot medita și revedea fiecare scenă a vieții mele… Timpul a fost, și pentru mine, nemilos. Mă văd, după atâta amar de vreme, închis, fără nici un fel de scăpare. Uneori stau și mă gândesc cum au evoluat lucrurile într-un asemenea hal încât am eșuat pe toate planurile posibile? Și totuși, viața mea mergea atât de bine… Păcat că n-am putut vedea atunci ce văd acum, păcat ca n-am știut atunci ce știu acum., păcat că toți cei care apucă pe calea greșită își zic aceste cuvinte ticsite de un regret incontrolabil când e prea târziu. Simt cum sufletul îmi zvâcnește din piept și cum pupilele mi se dilată ori de câte ori îmi amintesc de vremurile bune, ori de câte ori rememorez viața mea și observ unde am greșit și cum, din clipa aceea, totul s-a dus, încet dar sigur, pe apa sâmbetei. Un destin dat în mantă, prins în ușa de la autobuz și târâit stații întregi pe jos, un orgoliu prostesc, o justiție divină. Și totuși… Și totuși ce? Și totuși cred că am făcut lucruri bune în viață. Uneori lucrurile cele mai puțin importante, dar drăguțe și simpatice, ți le amintești mereu… Așa cum eu îi revăd acum chipul mamei, atât de luminos, mângâindu-mi părul și strângându-mă în brațe, la câteva ore după ce m-am născut. Nu știu dacă această scenă chiar a existat, sau dacă mi-o imaginez în chip real. Primul răsărit de soare nu mi-l pot aminti. E ciudat cum unele momente ciudate ți le amintești, iar altele nu… E greu și mă simt capturat și legat de mâini și de picioare. O viață promițătoare, dar care, o dată căzută în abisul străzii, a rămas pironită în mărăcini veninoase. Mi-amintesc cu drag de căldura familiei care m-a crescut cu răbdare, care m-a educat și mi-a spus ce e bine și ce nu. Chiar dacă, până la urmă, am făcut tot ce am vrut eu, pe asta o regret. Anii au trecut ușor și totul își urma cursul firesc al vieții, asta până când… Mi se face pielea de găină când îmi amintesc. Chiar și azi, după atâta vreme. Ce m-a îndemnat să fac ce-am făcut? Nu știu. Poate că, pe undeva, așa mi-a fost destinat. Dar eu nu cred în destin. Ceva din tot ceea ce am pățit în viață, mă face să nu cred în acest cuvânt mistic.

„Trebuie s-o faci Dragoș! E datoria ta! Sau ți-e frică?”

Parcă ieri s-a întâmplat totul. Ani de-a rândul m-am denaturat și am căzut într-o prăpastie fără fund. Inconștient? Incapabil în a vedea viitorul? Ușor de influențat? Poate că și mediul care, ușor, ușor, s-a instaurat în preajma mea, pe nesimțite, m-a împins către acest portal spre necunoscut, spre această lume nouă. Nu știu. Simt însă că acum, când am tot timpul din lume să mă gândesc la ce s-a întâmplat, e mai bine. Sunt mai liniștit, mă simt mai înțelept… Mă trezesc în fiecare dimineață cu același gust amar în gură. Încă o zi. Azi, însă, gustul amar e înlocuit de un regret imens și de remușcări teribile. Iată, azi împlinesc patruzeci de ani de detenție. E incredibil, parcă ieri eram un copil, bucurându-mă de lumina soarelui, de căldura lui. Ciudat, dar când stau și mă gândesc că am șaizeci de ani și că mi-am irosit viața, mă plafonez în propria-mi existență morbidă. Nu știu dacă e normal să regret, chiar și după atâta timp, ce-am făcut. De fapt, sunt multe lucruri pe care le regret, dar ce rost are? Obișnuim să regretăm mereu multe lucruri, dar de obicei le regretăm prea târziu. În cazul meu foarte târziu, când nu se mai poate face nimic. E drept, m-am schimbat mult, poate prea mult. Aș fi putut fi cu totul altceva decât veteranul închisorii. Aș fi putut fi un cercetător, un matematician. Țin minte că-mi plăcea matematica în liceu, dar deja în perioada aia eram de mult înveninat cu ură și dispreț pentru tot ce mă înconjura, de toată perversitatea soartei. N-am reușit însă să fac nimic: o viață stearpă, târâită prin monotonie și suferință. Privesc pereții aceștia scorojiți și fiori reci mă trec. Plâng. Însă nu mai e loc de lacrimi. Ținem fruntea sus, oricât de mult am greșit. Sper ca lumea să învețe până la urmă că ura nu naște nimic altceva decât tot ură. Acum, însă, îmi simt pleoapele grele și oasele sfâșiate. Abia mă pot mișca în acest pat mizer, care-mi poartă amprenta vieții: prietenul meu de-o viață, cu care am împărtășit totul. Totul se stinge în jurul meu. Mă simt în plus, mă simt ca o povară. Părul alb îmi atârnă greu pe fruntea ridată și începutul de chelie contrastează muribund cu burtica de bunic pe care am dezvoltat-o în ultima perioadă. Totul se întunecă. Viața mea, privită printr-un spectru inedit, de out-sider, este o epavă. Mi-am distrus propria existență. Totul acum este în zadar. Ochii îmi sunt greoi și îmi simt respirația segmentată. Îmi aud bătăile inimii care, încet, încet, se oprește. E timpul să las totul în urmă, să fiu iertat de tot și de toate. E timpul să mă culc. Noapte bună!

Curierul de marți – Pe scurt –

O ultimă notă a viorii Stradivarius.

Dragoș Bercu, pe ultimul drum.

Dragoș Bercu, controversatul mafiot bucureștean, a încetat astăzi din viață. La vârsta de șaizeci de ani, un atac de cord a fost suficient pentru ca marele nume al străzilor capitalei să intre sub țărână. Deși mulți sunt ironici și se bucură că și-a primit pedeapsa, oficialii penitenciarului Jilava susțin că Bercu s-a purtat exemplar în cei patruzeci de ani cât a fost închis, afișând un comportament exemplar, arătând reabilitarea. Proxenet, traficant, criminal, vandal și cap al numeroaselor organizații „necurate”, Dragoș Bercu, știut de toată lumea ca „Goș”, primise fără drept de apel, sentința maximă: închisoare pe viață. Fără nici un fel de opoziție, mafiotul și-a ispășit pedeapsa, fără să provoace scandal și probleme la penitenciar. Cu o viață plină de nelegiuiri și un întreg oraș în spate, acest om a fost mai mult decât o legendă pe străzi. Dar, ca orice mare om, trebuie să plece, cu fruntea sus, din această lume. La ora 16, la Capela Octavian III, se va face slujba de înmormântare a marelui « don » al Bucureștiului. Să-i fie țărâna ușoară!

Mucos!

Cu fruntea rezemată-n podul palmei, Dragoș ațipi în autobuz, pe scaun. Frigul pătrunzător de decembrie îi mângâia tibiile pe sub blugi. Căscă prelung și făcu o grimasă de neplăcere când mașina viră brusc spre stânga. Clefăi ușor din buze și deschise ochii încă încețoșați. Prin geamul năclăit, luminile galbene ale felinarelor îi contractară pupilele. Vedea oameni, căței, blocuri, trafic mult, deși era seară, panouri cu reclame, în orice caz, circulație multă pentru o seară de iarnă. Luă privirea din geam, plictisit. Își puse căștile care alunecară din urechi când ațipi pentru un moment. Și le-a pus înapoi pe urechi când și-a revenit și se lăsă cufundat în muzică, împingându-se și mai tare cu umerii și spatele în mușamaua ruptă în unele colțuri ale scaunului de RATP. Dori să închidă ochii, dar își dădu seama că autobuzul trece pe lângă Gara de Nord și nu mai avea foarte mult de mers până-n Titan. Era mutat de câteva săptămâni în acest cartier. Tatăl său găsi un loc de muncă mai favorabil și trebuia să se mute cu toții, indiferent de ce și cum. Lăsase în urmă, în Voluntari, prieteni, școală, în fine, toată copilăria. Pentru asta își ura tatăl, pentru că-l răpise de lângă cei dragi lui, pentru interesele lui. Își aranjă frustrat și mai tare fesul pe urechi și privi pe geam. Mult, mult alb. În reflexia geamului, văzu că în vehicul nu prea mai era lume. Un bătrân care-și curăța ochelarii, un om de vreo patruzeci de ani care citea o revistă de „Men’s Health” și, într-un colț, probabil făcând blatul, doi golani, așa cum îi considera el, care îl priveau cu niște ochi scrutători și ranchiunoși. Dar, mai presus de orice, Dragoș se observă pe el în geamul mașinii. Într-o clipită, avu o reverie:

— Ne mutăm în Titan și gata, Dragoș! Gata-i, am decis! -Cum poți să zici că „AM„ decis, când tu ai luat decizia singur?! -Dragoș, te joci cu focul! -Eu cu cine mă mai joc? Eu cu cine mai ies în oraș?În Titan îs numai golani și șmecher! -Nu-i adevărat! Taci din gură, că nu știi despre ce vorbești, făcu tatăl său, în timp ce-și scosese calm o cutie de bere din frigider. -Tată, nu-i drept ce faci. Dacă ar fi trăit mama… -Ar fi fost de acord ( fâșș – desfăcând doza de bere). Spuma ieși afară și-i udă mâinile bărbatului masiv. Futu-ți gura mă-ti! Băiatul ignoră vulgaritatea și accentul tatălui său și urmări șiret linia conversație: -Ba, n-ar fi fost de acord! Ce știi tu? Nu ești niciodată acasă! Pariez că nici nu știi cu ce medie am terminat a zece-a. Tatăl lui Dragoș luă o dușcă de bere, după care începu să-și desfacă foarte calm nasturii cămășii albe, de muncă, rămânând în maieu: -Hai Dragoș, că n-am chef să mă cert cu tine. Știi bine că trebuie să munces, pentru ca să ne întreținem. Știu foarte bine că ți-e greu, dar te-ai obișnuit. Știu că înveți bine, știu! Dar ce să-i faci? Asta-i viața. Ținem fruntea sus. Să ții minte asta de la tac-t: fruntea sus, că mai bine mori în picioare decât să trăiești în genunchi. Fiul cedă și lăsă privirea-n pământ, oftând. Tatăl îi mângâie părul dezordonat și ieși din bucătărie, râgâind zgomotos. Ușa se închise în urma sa și Dragoș părea pierdut. Cât de mult și-ar fi dorit acum ca mama sa să fi trăit. L-ar fi înțeles cu siguranță. Murise, însă, acum cinci ani, răpusă de cancer. Trecuse foarte greu peste acel moment, atât el, cât și tatăl său, care de atunci se închise foarte mult în sine și muncea foarte mult, chiar și peste program, ca să-și țină mintea ocupată, să nu se gâdească la pierderea suferită. Copilul privea mutarea în Titan, cartier necunoscut lui, ca pe o greșeală. Se simțea incapabil în a se adapta noilor condiții, noilor prieteni pe care o să și-i facă. Îl afecta, dar se gândea că se va obișnui cu ideea, având în vedere că, de când mama sa nu mai era, crescuse singur, tatăl său fiind mereu la muncă. „O să-ți arăt eu ție!”, zise Dragoș ușii închise din fața sa…

Se trezi din reverie. Autobuzul opri în stație. Se concentră adânc pentru a recunoaște peisajul. „Bulevardul Basarabia”, își zise în gând. Nu mai era mult și ajungea și el acasă. Tatăl său probabil era la servici, așa că nu-și făcea probleme. Își imagina deja ibricul cu apă caldă care avea să devină ulterior ciocolată caldă, baia fierbinte și un film la calculator, înainte să adoarmă buștean. Venea Ajunul Crăciunului. A doua zi se gândea să se ducă să-i cumpere tatălui său un cadou. Nu avea mulți bani, dar mergea pe principiul „gestul contează.„ Intrarea spre Titan se zărea din depărtare. Câțiva fulgi începură să cadă grăbiți pe geam. Dragoș se ridică greoi de pe scaunul care-i purta acum forma. Se ținea strâns de bara rece. Își simțea picioarele înțepenit de la atât stat jos. Organismul său ducea lupte grele să treacă din starea latentă de « aproape adormit » spre « mișcă-ți fundul, că trebuie să cobori din autobuz.» O frână și ușile se deschiseră. Dragoș coborî în micul viscol care se iscase. Își înghesui bărbia în gulerul gecii și începu să avanseze, cu zăpada scârțâind sub greutatea sa. Pentru prima oară în multă vreme, admira peisajul, deși era unul nu foarte plăcut, lui îi plăcea. Zăpada predominantă peste tot, în preajma Ajunului, transforma, în ochii săi, Bucureștiul mohorât într-un loc de basm. Albul sclipitor de pe trotuar îi fura privirea, în timp ce mergea monoton spre blocul său. La scara lui observă doi băieți, fumând. A trecut pe lângă ei cu capul în pământ, și a urcat scările. Ecoul se auzea prelung, în toată casa scării. Blocul era tare neîngrijit. Mucuri de țigară peste tot și pereții scorojiți și plini de graffuri. A scos cheile din buzunar care au scos un clinchet plăcut, care a rupt tăcerea mortuară. Nu nimerea gaura cheii. Întinse o mână să aprindă becul de pe etaj. Nimeri întreupătorul și apăsă. Nimic… Privi în sus și oftă, dând neaprobator din cap. Becul fusese furat. Până la urmă a decuiat ușa și a intrat: „Iubitooo, am ajuns acasăăă,” strigă el. Mereu striga așa, conștient fiind că nu avea cine să-i răspundă. Scutură ghetele de zăpadă și-și scoase fesul în fața oglinzii. „Doamne ce păr am!” Încet, fără nici o grabă, se descălță, rezemându-și o mână de perete, aruncă încălțările într-un ungher întunecat și intră în bucătărie, încă dând cu mâna prin păr, poate-poate va sta, într-un final, mai puțin rebel. Scoase un ibric, făcând multă zarvă printre farfurii și căni, până a găsit ceea ce căuta. A rotit robinetul din care a început să curgă o apă bocnă. Câteva minute mai târziu, Dragoș sorbea cu nesaț din ciocolata sa caldă, urmărind la televizor un documentar interesant despre conspirații politice. Deodată, ca lovit de o idee inovatoare, se ridică și, sub scârțâitul enervant al parchetului, se deplasează greoi spre baie. Dă drumul la apa caldă. Cu degetul verifică apa, așteptând să curgă totuși și apa caldă. Însă era foarte rece, îi amorțeau degetele verificând-o. Se uită în oglindă, lăsând apa să clipocească în cadă. Era mic de statură, abia se vedea de la gât în sus în oglinda din baie. Pletele crețe îi acopereau urechile și fruntea. Pe spate, câțiva cârlionți rebeli îi stăteau în sus. Pistruii proeminenți de pe pomeți, combinați cu un nas mic și cârn, îi făceau fața de așa natură încât nu-i dădeai mai mult de doisprezece ani. Dragoș se imagină purtând în cap o șapcă cu o elice deasupra, în mână cu o acadea mare. Râse la această imagine și se întoarse spre cadă. Apa, în sfârșit, era caldă. Puse dopul și ieși din baie, dorind să termine restul de ciocolată caldă, până nu se răcea. Televizorul afișa acum purici. « Probabil din cauza viscolului, » își zise, închizându-l din telecomandă și aruncând-o cât colo. Cu un sorbit terifiant, Dragoș a golit cana gâfâind obosit. Când se reîntoarse în baie, un abur de nedescris primà în încăpere. Ca și când ar fi fost obișnuit cu astfel de condiții, băiatul își dădu calm papucii de casă jos, pijamalele și se băgă în apa fierbinte, lăcrimând de durere. În zece minute însă, stătea relaxat, cu ochii închiși, meditând la nimic în mod special. Venea Crăciunul! Ce sărbătoare frumoasă! Se lăsă și mai mult în apă, ajungându-i acum până la gură. De afară, din depărtare, se auzea sirena poliției…

— Ai de gând să pasezi și mie țigara aia sau trebu’ să-ți pleznesc una? -Stai bă, ești aiurea! -Am pus amândoi bani pentru hașu din ea, hai mai repede! Băiatul cu țigara în mână, a tras un fum, ținând în piept și zâmbind tălâmb. Celălat, mai nervos, i-a smucit țigara pe jumătate terminată, din mână și trase și el, nerăbdător, un fum: -Boule! Simțea cum fiecare celulă a corpului său e invadată de plăcere. Simțea mici furnicături în plămâni și, pe măsură ce timpul trecea, capul îi devenea din ce în ce mai greu. Amândoi păreau plini de extaz, privind în gol, spre ninsoarea care începuse de ceva vreme. -Bă, e bun rahatu’ ăsta, nu glumă! -Pe bune, o să mai luăm deacu’ de la Korn, că văd că are panaramă bună. -Îhâm! -Bă, ție nu ți-e rece la fund? Stăm de ceva timp la scară. -Du-te bă d’aci, tu ai curu’ din porțelan, d’aia răcești o dată la trei zile. Ți-o fi dat mă-ta să mănânci când erai mic numa’ zmeură și suc de dude. -Ai noroc că-s praf, că acu îți boxam o rachetă, de nu te vedeai. -Puah, zise plictisit celălalt. Fulgii erau din ce în ce mai mari, și Titanul, în mai puțin de douăzeci de minute era acoperit cu un strat nou de zăpadă proaspătă. Cei doi stăteau liniștiți, pe scară. Au venit pe jos din Pantelimon, unde Korn le vânduse o marfă pe cinste. -Bă, tu mai ai vr’un spray? Simt nevoia să mâzgălesc ceva în ’nesară. -Frate, mai am doar unu’ alb. Îl vrei pe ăsta? -N-are a face, fac doar un tag ș-ajunge… -Bine, mergem mai târziu. Dar la Alina nu mai mergem? Zicea ceva d’un show deseară… -Pe bune, bă? -Știu că-s spart, da’ zic adevăru’, spuse băiatul, trăgând adânc din țigară ultimul fum, aruncând-o în zăpadă și trăgându-și fesul pe ochi. -Poate trecem pe la ea, e oleacă de drum, dar nu strică să mergem, așa-i frate? -Pace! Cei doi bătură palma zâmbind cu subînțeles. Telefonul unuia dintre ei sună zgomotos. Acesta scoase mobilul și privește speriat pe display. -Cine e, bă? -E Bog… Alo! Pace, frate! Ce s-a întâmplat? Bă, bă, bă, vorbește’n puii mei mai rar că nu înțeleg nica’. Cine? Cum bă? Kevlar? Ești sigur? Când bă? Pfai, să moară mama,. Nasol frate… Mersi că mi-ai zis… Hai, că ne mai auzim frate… Pace, ai grijă de tine. Închise telefonul și se uită speriat spre amicul lui. -Ce e, bă? -L-au luat pe Kevlar sticleții, frate! Acu o oră. L-au prins acasă cu 3 kile’ de dava. -Băi, să-mi bag! Antal, tu vorbești serios? -Ți se pare ție că glumesc? Bog mai avea oleacă și plângea în telefon. -Să mor io, bă, nasoală treaba! Și era de treabă, dracul. Antal începu să râdă: -Ții minte când s-a luat la bătaie cu o babă pe stradă? -Când i-a gârâit în față? Gârâit sau râgâit? -Nuu, lu’ aia i-a luat sifoanele. Cealaltă, de vara asta. -Aa! Gata, gata, m-am prins! Tare, frate, tare! Râdeau amândoi cu lacrimi. Antal își băgă telefonul înapoi în buzunar. Până acum l-a ținut în mână și era deja acoperit de un strat subțire de zăpadă. -Bă, Shurpy! -Da, bă! -Îs io spart, or’ vine cineva din față? -Bă, parcă e cineva… Un băiat… Frate, nu e ăla care s-a mutat nou în blocu’ tău? -Ba da. -Și? Ce-i de capu’ lui? -Un mucos, să moară mama, dacă nu. Numai în casă stă. Uite și tu cum merge cu privirea în pământ. -Săracu’., zise Shurpy, dând ochii peste cap. -Antale! Dă și tu o țigară. -Da’ nu mai am, bă. Enervat, cu buzele țuguiate de nervi, Shurpy scoate o țigară și o aprinde -Da’ mie nu-mi dai? -Să mă pupi în cur tu! Ce-s eu, bancher? Băiatul din depărtare a trecut pe lângă ei, cu privirea în jos. Cei doi îl analizaseră din cap până în picioare. Abia când acesta a dispărut în scară, lăsându-i din nou în liniștea nopții, Shurpy trase adânc un fum și zise: -Bă, e cam rușinos. Trebuie botezat, probabil. -Lasă-l bă, ce ți-a făcut? -Ai dreptate că e un mucos, dar ai văzut ce țoale avea pe el? -Da’ ce legătură are? Poți să ai țoale. Degeaba, dacă nu ai caracter. -Bă, ia lasă-l dracu! Altă treabă n-avem? Ce facem? Mergem sau nu, la Alina, deseară? -Mergem, bă. De ce să nu mergem? Zice Antal scărpinându-și părul scurt, blond. -Păi, hai să ne pornim, că ajungem târziu. Uite, s-a liniștit și rahatu’ ăsta de ninsoare. Shurpy se ridică sprinten, își aranjează blugii largi și aruncă țigara. Antal se ridică și el. Cei doi începură să înfrunte întunericul nopții, dispărând în imensitatea capitalei…

Nu-i chiar așa de rău…