Adio Ringo

Adio Ringo de Traian Tandin

Afară era frig și ploua cu găleata.

— Ce vreme rece, îngână Micu. De două zile o ține tot așa…

Își dezlipi privirea de la fereastră, întorcâdu-se cu fața la prietenul său, faimosul Ringo. Câinele stătea culcat pe covor, cu botul întins pe labele din față, lăsând impresia că ațipește; tresărea ușor și ridica leneș din pleoape, când rafale mai puternice de ploaie se încumetau să-nfrunte geamul. Lupta picăturilor de ploaie semăna cu un dans vioi în care-și dădeau mâinile sute de dansatori; șirurile lor se lățeau și se subțiau ca o magmă, desenând tot felul de contururi stranii, care lui Ringo îi trezeau în minte visul de peste noapte. Cam tot așa arătaseră și făpturile acelea din vis și dispăruseră la fel de repede… închise ochii. Era mai bun un puișor de somn. Încercă să adoarmă, dar nu reuși. De fapt, nu-și prea aducea aminte când adormise el înainte de a pleca într-o misiune. Cazuri rare… când poate fusese prea obosit. Acum nu era obosit. Dormise noaptea, însă nu se odihnise prea grozav din cauza ploii care răpăise tot timpul pe acoperișul cuștii. Apoi, da! Iarăși păcătosul ăla de vis! Se trezise din somn de mai multe ori, până să-i vină Nada în ajutor. Cum oare poți dormi liniștit când te-aleargă, fie și în vis, o haită de lupi fioroși și flămânzi? Reușise o bucată de timp să-i păcălească și să se ascundă de ei folosindu-se de toată știința sa de câine polițist, învățată de la Micu. Și poate că nu s-ar fi priceput s-o folosească, dacă la fiecare impas nu apărea, prin ceață, mâna salvatoare a dresorului său, care îi indica prin semne ce trebuie să facă. Și atunci, executând comanda lui, reușea să scape; urletul lupilor rămânea tot mai în urmă, iar el își continua drumul cu mai puțină frică spre limanul salvator, pe care spera să-l găsească. Dar, după un timp, urletul haitei se-auzea din nou. Iuțea pasul pe zăpada înghețată din pădure, căutând disperat mâna lui Micu. Nu era. Poate că nici nu putea s-o vadă din cauza pânzei de ceață pe care apăreau și dispăreau chipuri nedeslușite. Avea impresia că ele îi voiau răul, că fugeau paralel cu el și în fața lui, pentru a ascunde mâna stăpânului său. Dar chipurile acelea nu-i voiau răul, așa se părea, din moment ce ele se scurseră ca o săgeată de fum în urma lui, în direcția de unde venea pericolul. Ringo putea vedea acum clar, dar mâna salvatoare întârzia, în timp ce-n urma sa simțea goana și suflul nebun al lupilor. Deslușea în foamea lupilor nu una oarecare, ci foamea răzbunării! O răzbunare cruntă, și nu pentru că el ar fi trecut de partea omului, în slujba lui, ci pentru că atunci când o salvase pe Alina, omorâse doi lupi… Haita din vis se desfăcuse-n două, apoi în patru, pentru a-l împresura într-un cerc ucigaș. Disperat își îndreptă capul în dreapta și-n stânga, căutând să zărească mâna salvatoare. Își dădea seama mai bine ca oricând că fără ajutorul stăpânului său, fără ocrotirea lui, fără supunerea față de el, era o biată viețuitoare sortită pieirii. Haita se apropia, iar crengile sure ale copacilor tremurau de urletele ei. Norii se lăsaseră și ei mai jos pentru a urmări măcelul. Singura sa șansă de supraviețuire era numai să fugă. Dar lupii erau și ei destul de vicleni, căci alergau în jurul lui într-un cerc pe care-l micșorau cu fiecare ocol. Strâmtorat, Ringo începuse să urle, un urlet mai fioros decât l-ar fi scos vreodată oricare lup, un urlet prevestitor de moarte și poate de o ultimă speranță. Și deodată, când îl despărțeau numai câțiva pași de dinții ucigași, din direcția unde el voise să facă breșa, apăruse Nada, cățeaua căreia îi datora mult respect, mai ales acum când îi purta în pântece viitorii urmași. Nada era necruțătoare, iar lupii, care cunoșteau pericolul și furia dezlănțuită, a unei lupoaice cu pui în pântece, se dăduseră în lături chelălăind de durere. Colții ei erau neiertători. Ringo prinsese și el curajul unui lup feroce, și haita fusese pusă pe goană…

— Ce-i, Ringo? întrebă Micu auzindu-l că geme.

Câinele era cu ochii deschiși. Dădu din coadă.

— Te gândești și tu la ploaia de afară?

Ringo dădu din nou din coadă, de data aceasta mai vioi.

— Așteptăm telefonul. Tu mai odihnește-te, c-o să-ți prindă bine.

Ringo se gândi iarăși la vis. Oare Nada urma să nască chiar în acea zi, și de aceea apăruse ea în vis, în ajutorul lui? Sau poate că ea era cea care avea nevoie de ajutor? Nu, căci Micu ar fi știut și n-ar fi lăsat-o singură. Apoi nici chipul stăpânului său nu trăda o asemenea îngrijorare.

A! Poate c-o visase pe Nada fiindcă fusese prima noapte când ea lipsise din cușca alăturată de a lui! Nu-i mai simțise răsuflarea aceea apăsată din ultimul timp, când își dădea seama de greutatea vie pe care ea o purta în pântece și care o obosea tot mai tare. Da, da, probabil lipsa Nadei, singurătatea îl împinsese la un asemenea vis.

Ringo privi cu încredere la Micu, la cutele de pe fața lui, dar nu descoperi nimic neobișnuit. Urma, așadar, o misiune cum fuseseră multe altele, cea de astăzi fiind poate ceva mai dificilă datorită ploii torențiale de afară. Apa spală repede urma de miros și în asemenea situații el putea face foarte puțin. Dar poate că se aștepta să stea ploaia… Sau misiunea lui nu era legată de vreo urmă de afară…

În cameră zbârnâi strident telefonul. Ringo se trezi din amorțeală și se ridică pe labele din față. Nu era pentru prima oară când se afla în biroul căpitanului Roman și aștepta împreună cu Micu acest clinchet care, în cele mai multe cazuri, reprezenta semnalul de plecare. Căpitanul Roman îi era prieten, colaboraseră în multe misiuni, unele foarte grele.

Micu ridică receptorul, iar câinele, auzind vocea de la celălalt capăt al firului, ciuli urechile. Era Alina, o altă ființă omenească care îl iubea mult pe Ringo.

— Da, dragă, eu sunt la telefon, răspunse Micu.

— Eram îngrijorată de vremea asta și nu știam dacă ați plecat.

— Nu, încă n-am plecat. Așteptăm telefonul căpitanului Roman. Criminalul a fost văzut în pădurea Corbeanca.

— Cum, așa departe? se miră femeia.

— Da, caută să se-ndepărteze cât mai mult. Probabil că și acum fuge…

— Și era tânără femeia?

— Destul de tânără. Treizeci și cinci de ani.

— Vai! se auzi exclamația Alinei. E un nemernic! Să nu-l scăpați!

— N-o să-l scăpăm, întări Micu.

— Auzi, Ringo e lângă tine? întrebă Alina cu o altă tonalitate în glas.

Auzindu-și numele, câinele scheună recunoscător. Se târî cu mișcări rapide și mai aproape de aparat, privind la stăpânul său.

— E lângă mine, stă și mă privește, îi răspunse Micu zâmbind. Parcă ar dori să asculte ce vrei să spui.

Ringo scheună iar și mișcă mărunt din bot.

— Spune-i să nu-l scape. Drept recompensă, o să-i pregătesc eu masa de seară.

— Bine, o să-i spun.

— Și de tine o să am grijă, adăugă Alina ca o dezmierdare, și de oaspetele nostru…

— Care oaspete?

— Ehe… Surpriză!

— A venit cumva medicul veterinar de la Sibiu? întrebă Micu nerăbdător.

— Da. A și consultat-o pe Nada.

Auzind numele cățelei, Ringo ciuli urechile și mai trase un scheunat.

— Zău? Ce repede a venit… Te rog să-i mulțumești pentru grija lui. Și ce spune?

— Că nu va avea o naștere tocmai ușoară. E slăbită.

— Bine, dar noi am îngrijit-o…

— N-are a face. Sarcina-i sarcină! zise femeia. Acum te las. Succes și ție, și lui Ringo.

— Mulțumesc.

Telefonul sună iarăși. Micu ridică receptorul, iar Ringo își luă obișnuita poziție de așteptare, ciulind urechile.

— Da, să trăiți! Plutonierul Micu. Așteptam telefonul dumneavoastră.

Urmă o conversație scurtă, din care Ringo înțelese, după gravitatea vocii din aparat și după înfrigurarea de pe fața lui Micu, că semnalul fusese dat și misiunea începea.

— Coborâm imediat la mașină și trecem să vă luăm. Să trăiți! mai zise Micu și închise telefonul. Hai, Ringo, că avem serios de lucru! atinse el ușor ceafa animalului. Ai auzit ce te-a rugat Alina. Trebuie să-l prindem cu orice preț. Ia-ți și hamul până la mașină!

Îi arătă niște curele împăturite frumos. Ringo, care știa lecția, aportă hamul și așteptă să i se-deschidă ușa. Când i se deschise, păși înaintea stăpânului.

Pe hol erau mai mulți cetățeni, martori ai unui accident de circulație, după cum prinsese Micu din zbor. Când îl zăriră pe Ringo cu hamul în gură, se ridicară în picioare și-i făcură culoar de trecere. Ringo era un câine foarte frumos și impunător.

— Cum știe să ducă hamul în gură! se miră o bătrânică. Câinele meu poți să-l bați, să-l omori, și tot nu poate învăța așa ceva.

— Da’ unde vă duceți cu el, tovarășe plutonier? După criminal? întrebă alt cetățean.

— Pentru Ringo n-are importanță. El știe că merge în misiune.

— Oo… Ringo. Ce nume frumos! aprecie bătrânica. Pe-al meu îl cheamă Țucurel și e mai mic… Dați-mi voie să-i spun și eu lui Ringo o vorbă bună. Succes, Ringo!

— Succes, Ringo! se auziră alte voci în spatele subofițerului. Să nu-l lași să-ți scape!

Câinele se arătă impasibil la urările lor. Mișcase doar vag din coadă când își auzise numele. Pentru el, îndemnurile și laudele străinilor nu reprezentau ceva deosebit. Când însă acestea veneau din partea celor apropiați și în special de la stăpânul său, simțămintele îi erau cu totul altele. O simplă mângâiere a lui Micu, o vorbă încurajatoare ca „Hai, băiete! Hai…” sau o mică laudă: „Bravo, Ringo!” constituiau pentru el o mare bucurie.

Ajunși la mașină, subofițerul îi luă hamul din gură și-l îndemnă să se urce în spate, la locul lui obișnuit. Un singur salt și Ringo fu în mașină, instalându-se comod pe preșulețul ce-i era destinat. Micu avea grijă de toate când era vorba de câinele său și lui Ringo nu-i scăpă faptul că, în afara culcușului moale ce-i fusese aranjat, stăpânul său urcase în mașină și două sufertașe… Masa lui Ringo era întotdeauna respectată și nu de puține ori Micu împărțise cu el pachetul cu sandvișuri pe care Alina le pregătise soțului său. În multe situații, în cazul unor misiuni prelungite, stăpânul său nici nu punea gura pe mâncare, uita pur și simplu de ea, în timp ce lui întotdeauna i se respecta tainul. Dar atunci nici el n-avea poftă de mâncare, o refuza privind tot timpul la stăpânul lui. Îi înțelegea frământările sau mâhnirea și suferea și el. În acele clipe ar fi fost în stare să facă orice, peste puterile lui, pentru a zări măcar un licăr de zâmbet pe chipul lui Micu. Se așeza drept în fața lui și îl privea fix în ochi. Apoi dădea drumul la câte un scâncet, ca să-l facă atent că el este gata să reia totul de la capăt, să execute orice i se va cere. Și dacă Micu își schimba cumva poziția, și-o schimba și el, așezându-se din nou în fața stăpânului. De multe ori în asemenea cazuri, urma o mângâiere sau un cuvânt de alinare. Prin asta i se iertau greșelile sau se făcea înțeles că el nu poartă vina insuccesului. Oricât de întristat ar fi fost Micu, nu se despărțeau niciodată supărați. Întotdeauna, la sfârșitul unei misiuni, în care lipsise acel „Bravo, Ringo!” stăpânul său tot găsea câteva clipe să se joace cu el. Ringo era un câine cu mult bun simț și chiar din joaca aceea puțină, la despărțire, după insucces, el lua aminte și învăța ceva. Că în noua misiune trebuie să fie mai atent și să se concentreze mai mult pentru a da satisfacție, pentru a obține mult doritul „Bravo!”.

Mașina își continua cu greu drumul prin ploaie. După două ore de mers, opri în fața unui post de miliție. Aici, contrar așteptărilor lui Ringo, care se și ridică în picioare, nu se dădură jos din mașină. Șoferul claxonă de câteva ori, iar Micu îi spuse câinelui să stea jos. Ringo se execută și își mută privirea la ușa din dreapta mașinii, așteptând curios să vadă cine va urca. Ușa se deschise și în mașină intră repede căpitanul Roman.

— Să trăiți! îl întâmpinară subofițerii.

— Noroc! dădu el mâna cu fiecare. Oo, ce plăcere! exclamă când îl văzu pe Ringo. Bună, Ringo! Animalul se gudură și-i dădu laba. În tine ne sunt speranțele.

Câinele întinse botul înainte vrând să atingă fața ofițerului, dar Micu îl opri:

— Nu-i frumos. Gata, ajunge! Ajunge…

Șoferul învârti cheia în contact. Mașina începu să-și ia din nou avânt.

— Brr! Și ce-i toarnă! se zgribuli căpitanul pe locul său, înfășurându-și mai bine raglanul în jurul corpului.

— Frig, confirmă și șoferul. De mult n-am mai avut o toamnă ca asta.

— Datorită ploilor nu s-a cules încă toată recolta, adăugă Micu. Dar unde este șeful de post?

— E sus, la deal! răspunse ofițerul. L-am trimis înainte să mobilizeze sătenii. Ne-am gândit la o scotocire și mizăm pe ajutorul oamenilor.

— Înțeleg, făcu Micu din cap. Ringo nu poate face mai nimic pe o ploaie ca asta. Adio urmă de miros…

Câinele se foi în culcuș privind atent când la stăpânul său, când la căpitan.

— Da… Tocmai de aceea ne-am gândit la o scotocire, confirmă Roman. În afară de simpla misiune de însoțire, câinele va intra în adevăratul său rol numai dacă va sta ploaia. Și va trebui să stea naibii odată! aruncă ofițerul o privire rea la stropii mari de apă ce alunecau pe parbriz.

Satul Pietricica, un sat cu case rare, era așezat pe coama unui deal. La școală, se adunaseră mai toți sătenii.

Coborî mai întâi căpitanul Roman, îl urmă Micu și apoi Ringo. Văzându-se jos, câinele cercetă mai întâi locul cu privirea, mirosi, se scutură de câteva ori și alergă câteva ture în jurul mașinii, sub privirile curioase și admirative ale cetățenilor. Alergarea nu dură mult; câinele se scutură de apă și o tuli pe treptele școlii după stăpânul său.

— Ringo e dispus, după cum observ, îi strecură căpitanul lui Micu pe coridor.

— Așa și așa… făcu Micu. L-a frământat ceva de dimineață. Poate că îl mai încearcă vechea suferință… Cred că de-acum încolo îi vine pofta de treabă. Aici e la munte, aer proaspăt…

— Probabil că și ploaia asta l-a ținut în amorțeală.

În ușa celei mai mari săli de clasă, îi întâmpină plutonierul Năstase.

— Cum stăm? întrebă Roman.

— Bine, tovarășe căpitan. I-am adunat pe oameni într-o clasă și i-am pus în temă; au răspuns cu toții apelului nostru. Au vrut să vină și femei și copii, dar nu era cazul.

— Categoric.

— Totuși, de câțiva bătrâni tot n-am scăpat.

— Frumos din partea lor.

— Așa este. Tocmai de aceea nu m-am încumetat nici eu să-i refuz.

— Ai făcut foarte bine. Sunt convins că, toți sunt oameni dintr-o bucată și nu se cădea să-i refuzăm.

Șeful de post se salută cu Micu, apoi îi aruncă o privire caldă lui Ringo, pe hol apăru și Tudorică, șoferul, care rămăsese să încuie mașină. Era prieten vechi cu Năstase.

— Să trăiți! îl întâmpină șeful de post, căci Tudorică era mai vechi în grad decât el.

— Las’ că am eu grijă… glumi Tudorică, apoi se îmbrățișară.

Căpitanul Roman se prefăcu că n-aude răspunsul șoferului și intră în clasă. Când Micu vru să-l urmeze pe ofițer, Ringo îl apucă ușor de pantalon.

— Tovarășe căpitan, zise Micu, eu mai rămân puțin afară cu Ringo. Are nevoie de puțin… antrenament.

— Bine, zâmbi Roman. Rămâi cu el pe sală.

Căpitanul intră în clasă urmat de șeful de post și de Tudorică. Oamenii se ridicară în picioare. Ofițerul îi salută din cap și-i rugă să ia loc. Sătenii se așezară cu toții:

— Tovarăși, vă mulțumesc pentru bunăvoința dumneavoastră de a ne ajuta. N-o să lungim vorba, căci timpul ne presează. Vom forma două echipe; una merge cu noi și cu câinele, pe urma criminalului, iar cealaltă va rămâne în sat, gata să intervină.

Pe hol se auzi un lătrat urmat de câteva râcâituri la ușă. Sătenii făcură liniște ca la comandă. Ușa se deschise și în sală își făcu apariția Ringo, urmat de stăpânul său. Câinele înaintă câțiva pași, mirosind pe jos, pe podea, apoi se opri, aruncând o privire oamenilor din sală. Sătenii se foiră în bănci, ba unii se ridicară-n picioare, să-l vadă mai bine.

Căpitanul Roman îi făcu semn lui Ringo să stea culcat lângă catedră, dar câinele nu se execută până ce n-auzi „Culcat”! din gura dresorului său.

— Gata, e tocmai bun de treabă, îi șopti Micu ofițerului.

— Bine, făcu Roman. Așadar, urmă el, vom lăsa o echipă aici, în sat, iar pentru scotocire vom face grupe de câte doi oameni. Înainte de a pleca, rog pe tovarășa Maria, să ne mai povestească o dată ce a văzut.

Se ridică o tânără cu obrajii roșii și c-o privire ageră, inteligentă.

— D’apăi, să vă spun. Acum patru ceasuri mă aflam în poieniță, la deal; am acolo o palmă de loc. Vântul și ploaia mi-au culcat porumbul și m-am gândit că dacă nu mă duc să-l culeg, vor putrezi știuleții pe pământ. Îmi luasem cu mine un sac și-am început să rup știuleții. Am auzit foșnind ceva. La început am crezut că e ploaia, sau că am călcat pe vreun cocean. Când însă m-am oprit, iar am auzit foșnetul, ceva mai tare ca prima dată. M-am uitat în jur. Ajungând cu vederea la căpița de paie din capătul arăturii, mi s-a-mpietrit inima! Din căpiță ieșise un om. L-am văzut bine la față, că doar nu eram departe, și m-au luat căldurile când am văzut că are un cuțit în mână. Nu știam ce să fac. M-am gândit să nu m-arăt că mi-e frică, și i-am dat bună ziua. S-a speriat și el; a răspuns ceva și a ascuns repede cuțitul. Stătea mereu cu fața așa, într-o parte, ca să nu-l văd bine, și avea gulerul fâșului ridicat. Mi-a spus că s-a rătăcit de geologii care lucrează în zona noastră. I-am zis că eu nu i-am văzut și să meargă în sat să se intereseze. Atunci el m-a întrebat încotro e satul. Arătându-i poteca, mi-a mulțumit și a luat-o la picior.

— Cum arăta? Cum era îmbrăcat? o întrebă căpitanul.

— Era așa, înalt, ca alde Stanciu Iepure.

— E aici Stanciu?

Cel pomenit se ridică în picioare.

— Și la corp îi seamănă, aprecie Maria. Și la vârstă...

— Deci, în jur de 1.80 în înălțime, circa 40 de ani, slab…

— Numai că la față era mai prelung și avea nasul coroiat.

— Mai departe, o îndemnă ofițerul. Ochii, gura, sprâncenele, părul?

— Ochii nu i-am văzut, dar gura o avea mare și buzele foarte subțiri. Sprâncenele… Sprâncenele erau căzute așa pe ochi, și erau împreunate deasupra nasului.

— Culoarea?

— Negre cum e pana corbului, cum avea și părul.

— Altceva ai mai reținut? Perciunii, de exemplu

— N-avea perciuni.

— Acum hainele.

— Purta fâș, după cum am spus, un fâș maro și pantaloni închiși la culoare.

— Încălțămintea?

— Pantofi, dar de frică nu le-am mai văzut culoarea…

— Înțeleg… făcu Roman îngăduitor. Și așa ne-ați dat destule amănunte. Ele corespund cu descrierile pe care le-au făcut ceilalți cetățeni, care l-au urmărit când a ieșit din bloc. De fapt, tocmai pentru că era urmărit de cetățeni, n-a reușit să se ascundă, ci a trebuit să fugă peste câmp, retrăgându-se în pădure. Ca să poată scăpa de urmăritori, a tot fugit în partea asta până când s-a trezit la poalele munților. După atâta fugă, și pe un asemenea timp, cred că este foarte obosit, de aceea s-a băgat în căpița cu fân să se odihnească.

— Ah! Uitasem, spuse Maria și înaintă spre catedră. În claia cu fân unde stătuse omul ăla, am găsit o batistă murdară de sânge. Asta e!

Micu trase batista spre el, ținând-o cu grijă de un colț. Scoase din porthart o pungă de plastic și o pensetă, iar Ringo scânci și se ridică în picioare fără comandă. Cunoștea procedeul, știa că lui îi era destinată batista. Făcu un pas înainte, cu ochii la stăpânul său.

— Mă mușcă! se sperie Maria, trăgându-se într-o parte.

— Nu mușcă, fiți fără grijă, zise Micu calm.

Luă cu penseta batista și o introduse în punga de plastic, apoi legă punga la gură. Ringo, scânci din nou, mai tare decât prima dată.

— Vedeți, de-asta e neliniștit câinele, îi explică Micu femeii. Știe că aici este „secretul”. Având acum acest obiect… Nu reuși să-și termine fraza, căci Ringo lătră tare de câteva ori și ocoli catedra, venind lângă porthartul stăpânului său pe care începu să-l miroasă. La loc! îi ordonă Micu supărat că animalul plecase fără comandă.

Ringo își lăsă coada în jos și cât ai clipi din ochi fu în același loc și în aceeași poziție din care plecase, lăsându-și botul pe labe…

— E grozav Ringo, spuse un cetățean din mijlocul sălii. Eu am fost veterinar în armată și mă pricep un pic. Câinele dumneavoastră valorează cât un galantar de pietre prețioase…

Câinele întoarse încet capul la ofițer și mătură ușor podeaua cu coada. Căpitanul Roman scoase o hartă a regiunii și discutară planul scotocirii. Totodată, îi instrui pe oameni cum vor ține legătura între ei, care erau punctele de întâlnire și cum vor trebui să procedeze dacă vor da de urma celui căutat.

La ieșirea pe ușa școlii, milițienii fură întâmpinați de un cetățean ud leoarcă.

— Noroc, Iancule! îl recunoscu imediat căpitanul Roman.

— Să trăiți, tovarășe căpitan, îi strânse mâna Iancu. Mai adineauri plecai și eu de la lucru și, auzind vestea din sat, venii să vă dau o mână de ajutor. Vreau să mă luați în dreapta dumneavoastră… Doar am rupt-o cu trecutul, știți… căută el un argument convingător.

— Știu și nu era nevoie să-mi amintești, îl bătu ușor pe umăr căpitanul. Ce-a fost, a fost… Acum ești un om drept și cinstit ca toți de aici. Dacă vrei, hai cu noi.

— Vă mulțumesc! se lumină Iancu. Trebuie să-l prindem, nu se poate!…

— Trebuie. Dă-te mai aproape să te pun în temă.

Și așa, braț la braț, intrară în pădure doi oameni care cândva nu fuseseră tocmai… prieteni. Ceilalți se răsfirară și ei după planul stabilit și începură scotocirea pădurii.

Pădurea era deasă, cu fagi și stejari, dar și cu mult lăstăriș. Copacii începuseră deja să-și piardă frunzele și să-și arate câte ceva din goliciunea crengilor. Frunzele căzute formau un covor moale, de cele mai multe ori alunecos din cauza ploii. De felul ei, pădurea era întunecoasă, dar, acum, norii mari și grei o făceau din cale afară de sumbră. Căpitanul Roman, Micu și Ringo o simțeau neprimitoare și rece. Picăturile de ploaie și șuvițele de apă scurse de pe frunzele copacilor scoteau zgomote ciudate. Era o vreme cum nu se putea mai potrivnică unei scotociri prin pădure, căci fiecare notă mai aparte din simfonia de zgomote te făcea să tresari, încercând să deslușești în ea tocmai sunetul care ascundea prezența unui om. Mai bătea și vântul… Micu încercase ceva cu batista asasinului, dar feluritele mirosuri proaspete ce ieșeau din pământ, din frunze sau emanate de vegetația măruntă, aflată într-un freamăt continuu, îl încurcau foarte mult pe Ringo.

Umblară mai bine de trei ore și nu se-nregistră nimic deosebit. Numai ploaia parcă se mai înmuiase puțin. La Cotul Cucului, primul punct de întâlnire, sătenii se adunară cu toții. Discutau încet, șoptit și ridicau din umeri.

— Mergem mai departe. Nu se poate să nu-l prindem, îi îmbărbăta ofițerul.

Formația se răsfiră ca la început și se lansă în „pieptănarea” pădurii de pe al doilea deal. Iarăși murmure, zgomote ciudate și un păcănit de toacă în depărtare. Ringo se oprise și asculta nemișcat.

— Ce-o fi acolo? îl întrebă căpitanul pe Iancu.

— Sunt niște muncitori forestieri care fac mangal. Uitați-vă acolo, sus de tot, unde se vede și-o dâră de fum...

— Aha…

— Acolo a stat ploaia.

— Bine-ar fi să stea și aici, spuse Roman. Înseamnă că tot Ringo va fi salvarea noastră. Iancule, cunoști drumul?

— Se poate? Doar, pe dealurile astea m-am născut. Apoi unul dintre muncitorii de acolo e fratele meu mai mare, neica Mitu.

— Atunci mi-ar fi de mare folos să te duci până acolo și să vii cu muncitorii în jos, în întâmpinarea noastră.

— Mă duc, cum să nu, dar de ce vă grăbiți? Că tot ajungem acolo.

— Ajungem, da. Însă vor trece încă trei-patru ceasuri bune, fiindcă noi înaintăm încet. Îți imaginezi cât am scuti dacă vreunul dintre ei l-a văzut pe criminal.

— Da… Aveți dreptate. Am plecat.

După mai bine de o oră, Iancu și trei muncitori forestieri ajunseră la căpitanul Roman. Fugiseră atât de mult, încât trebuiră să se odihnească câteva minute ca să poată vorbi.

— Neica Mitu l-a văzut, reuși Iancu să lege primul vorbele.

— Unde?

— Ceva mai sus de punctul lor de lucru.

— Da, la Izvorul lupilor! confirmă Mitu răsuflând repede.

— Mai odihniți-vă puțin și pe urmă îmi spuneți amănuntele.

— Era un om înalt și cu un fâș maro, zise Mitu, când se mai liniști.

— Ăsta e ucigașul! nu rezistă Iancu.

Roman tăcu. Micu se uită întrebător la el și continuă:

— Mi-a zis că e geolog și că s-a rătăcit de colegii lui, care trebuie să fie pe undeva tot în sus, spre munte. M-a întrebat dacă n-am ceva de mâncare și mi-a oferit o sută de lei. I-am spus că nu-mi trebuie bani și i-am dat o pâine, de care facem noi la cuptor, și două conserve de carne.

— Și le-a mâncat? îl întrerupse Roman.

— Da. Numai din pâine i-a mai rămas ceva.

— Unde-a poposit?

— Pe iarbă, la Izvorul lupilor.

— Deci resturile de mâncare au rămas acolo?

— Da… spuse omul nedumerit de întrebare.

— Altceva ce-ați mai discutat?

— Mai nimic. Am observat că era tăiat la mâna dreaptă și l-am întrebat ce-a pățit. Mi-a răspuns că s-a agățat într-un rug de spini.

— Și încotro a luat-o?

— Cred că spre Șaua Turcului,

— Și cam când a fost asta?

— Acum trei ceasuri, nu-i mai mult.

Căpitanul se privi o clipă cu Micu, apoi calculă:

— Deci suntem în urma lui cu patru ore.

— Plus cât a mai câștigat el până în locul unde se află acum… adăugă Micu. Depinde de ritm…

— Atunci știi ce ne-așteaptă, Micule!…

— Maratonul, zâmbi Micu.

La semnalul ofițerului, sătenii rupseră „lanțul” și veniră la el. Roman îi puse în temă cu noua situație.

— Dumneavoastră va trebui să vă-ntoarceți acasă, le explică el. Nu oricine poate face față unui asemenea efort.

— Nu se poate, nu vă putem lăsa singur, zise săteanul care fusese veterinar în armată. Aveți nevoie măcar de-o călăuză.

— Dar nu sunt singur, suntem trei, iar călăuză mai bună ca Ringo nu ne poate fi nimeni… Ați auzit că la Izvorul lupilor nu plouă, iar urma criminalului e proaspătă…

— Pe mine să mă luați cu dumneavoastră, vă rog... stărui Iancu.