Grind, Urmasul lui Ringo
Aa
Grind, Urmasul lui Ringo de Traian Tandin
PREFAȚĂ
Colonelul (r) Traian Tandin este un polițist-scriitor cunoscut în toată țara atât de colegii săi, prin reușitele profesionale, cât și de marele public în urma editării a 23 de cărți de succes dintre care amintim „Enigmele căpitanului Roman”, „Dilemele căpitanului Roman”, „Bolidul verde”, „Din jurnalul unui polițist”, „Limbajul infractorilor”, „Pedeapsă în stil american”, „Cazul Rîmaru”, „Asasin fără voie” și altele. Autorul se identifică cu eroii din cărțile sale, el însuși fiind un reputat ofițer de judiciar, discipol al marelui criminalist, general de brigadă Dumitru Ceacanica. Acesta l-a botezat „Comisarul” și așa i-a rămas porecla. Alături de Ceacanica, Tandin a bătut țara în lung și în lat, rezolvând cele mai spinoase crime și afaceri judiciare care altfel ar fi rămas cu autori necunoscuți.
După Revoluție, „Comisarul” a fost numit redactor-șef al tinerei publicații care lua ființă, „Poliția Română”. După 36 de ani de poliție, în luna martie 2000, ofițerul a fost pensionat la limită de vârstă.
Unul din romanele de mare succes ale autorului, publicat în anul 1981, s-a numit „Adio, Ringo”, o carte dedicată unui câine polițist de mare performanță care a murit la datorie. Cartea a fost republicată, în anul 2002, într-o ediție revăzută și adăugită (130 de pagini în plus) de editura Aldo Press. De data aceasta, scriitorul ne oferă o carte compactă cu titlul „Grind, urmașul lui Ringo”. Este vorba, deci, tot despre un câine polițist, Grind, nimeni altul decât urmașul lui Ringo, ale cărui isprăvi în domeniul prinderii hoților sunt de o mare savoare și impresionabilitate.
Grind este un câine polițist, iar copiii care îl iubesc și roiesc în jurul lui au înființat în cartier „Clubul micilor detectivi”, de fapt, o „tribună” de luptă, de a preîntâmpina ca aceștia să devină victimele unor infracțiuni curente, o atractivă „ formă de organizare” prin care polițiștii cu o mare experiență ca subofițerul Micu (dresorul) și „comisarul Piedone” împărtășesc micilor ascultători dintre cele mai interesante întâmplări și cazuri la a căror elucidare și-au adus contribuția câinele Grind și, prin aceasta, efectuează o foarte utilă muncă de educare a tineretului școlar în spirit antiinfracțional. Ca urmare, tot mai mulți copii doresc să aibă și să dreseze câini „polițiști”.
În ultima parte a cărții se oferă, în acest scop, multe date privind rasa acestor câini, modul de dresare, precum și o bogată cazuistică cu felurite întâmplări de mare interes cu câini polițiști din țara noastră sau din lume.
Astfel alcătuită, cu un bogat material frust, rupt din viața de toate zilele, cartea suscită un mare interes nu numai în rândul micilor lectori, ci și în acela al adolescenților și adulților, fiind extrem de incitantă.
Adânciți-vă în paginile următoare și vă veți simți mereu „un mic sau mare detectiv”,...depinde...
Ediție specială
Autoturismele alb-albastru ale Serviciului circulație se întorceau la bază. Unul dintre ele, condus de sergentul-major Dornea rula însă cu mai mare vitează decât celelalte, pe chipul subofițerului citindu-se o bucurie copilărească. După un viraj, două, ori de câte ori mașina intra în linie dreaptă, Dornea arunca în fugă, așa..., doar cu coada ochiului, câte o privire spre ziarele așezate pe bancheta din dreapta. Cel de deasupra era despăturit în dreptul unui articol de o jumătate de pagină; în centrul lui, fotografia unui câine polițist în plin salt deasupra capotei unui autoturism atrăgea atenția cititorilor... Nu era vorba de o reclamă. Era chiar fotografia lui Grind, câinele de urmărire al brigăzii furturi auto-moto, surprins în timpul unei misiuni, una dintre cele multe îndeplinite cu succes și care i-au adus faimă în rândul purtătorilor de uniforme cenușiu-albastru...
„Iată că acum îl cunosc și locuitorii Capitalei! își zise cu adâncă mulțumire subofițerul, netezindu-și încet mustața cu o mână. Tare o să se mai bucure Micu, conductorul lui! Despre un câine ca ăsta chiar trebuia să se scrie... Păcat că i-a scăpat ziaristului un amănunt important... că Grind nu-i altul decât vrednicul urmaș al neuitatului câine Ringo! Dar poate că Ando nu a știut lucrul acesta. Fără îndoială... Altfel, cum să-i fi scăpat tocmai un asemenea amănunt!”
Mașina se apropia de strada Logofăt Udriște, când Dornea încă mai reflecta: „Oare ce-o mai face acum bunul meu Lupin...? Strașnic câine și el... Și cât de tare ne împrietenisem!... Mda... Păcat!”
Sergentul-major Dornea își începuse activitatea în poliție ca conductor de câini de serviciu, dar destul de repede fusese nevoit s-o abandoneze, în urma unui accident. Așa e viața... Totuși, dragostea lui pentru câini nu se stinsese, ba dimpotrivă. Îi iubea poate chiar mai mult... Numai așa se explica de ce mai mereu îl găseai în preajma lui Grind și a plutonierului Micu. Tot el era acel care, acum, simțea nevoia să-i dea primul de veste conductorului că inteligentul patruped „apăruse” în „Cronica zilnică a Bucureștiului”, fiind senzația zilei.
— Trăiți! salută Dornea dând buzna în biroul lui Micu. Apoi, cu voce emoționată și așezând repede ziarele în fața colegului său, adăugă: Vin de la „Cronica zilnică”! Uite-l aici pe Grind! Ediție specială!...
Aruncându-și privirea peste ziarul despăturit și zărind poza lui Grind, Micu se simți străbătut de un fior cald. Sângele îi năvălise în obraji.
— Când... De când e ziarul? întrebă el cu glas ușor tremurând.
— Cum... de când? se miră Dornea. De astăzi! De-acolo vin. Ziarul apare peste o jumătate de oră. Eu le-am înșfăcat pe primele...
— Nu asta am vrut să spun, zise Micu puțin încurcat, ci când s-a documentat, când a făcut poza? Mie nu mi-a spus nimic, habar n-am avut...
— Ăsta-i secretul lui Ando, îl domoli Dornea. Apoi, pe un ton oarecum misterios, adăugă: Poate că-i și secretul meu... Și al domnului colonel Alexandru.
— Pezevenghiule! zise Micu bătându-l ușor cu palma peste umăr. De la tine a plecat treaba...
— Nu, de la Octavian Andronic. Iubește câinii polițiști ca și noi, ca și domnul colonel Alexandru. Ando, care ne-a însoțit în atâtea misiuni, l-a observat pe Grind nu numai cu ochiul „polițistului”, ci și cu cel al ziaristului. Grind merita deplin asemenea hatâr... Citiți articolul. Eu mă duc cu ziarele...
Rămas singur, Micu citi pe nerăsuflate:
„... DIN AGENDA DETECTIVULUI GRIND”. A afirma categoric că animalele au sau nu... precepte morale este un lucru riscant, atâta timp cât nu ne aflăm (încă) în posesia unui limbaj comun care să ușureze comunicarea dintre specia umană și celelalte specii din univers. Tot ceea ce se știe până în prezent în această direcție și în ciuda sistemelor sofisticate de investigație folosite de cercetători se bazează doar pe simple supoziții, pe speculații... Până la elucidarea problemei, dați-ne voie să afirmăm cu tărie că Grind, câinele-lup din componența „brigăzii furturi auto-moto” a Serviciului circulație este o persoană (deși am putea spune chiar personalitate) pentru care granițele dintre bine și rău, dintre cinstit și necinstit par să fie perfect delimitate. Este o însușire care îl ajută să-și facă datoria într-un mod ce nu o dată i-a uimit pe colaboratorii săi, câștigându-și astfel, în scurt timp faima unui „detectiv” tenace, ferm și greu, mult prea greu de înșelat. În acest sens, vă oferim în rândurile ce urmează câteva mărturii edificatoare”.
Cine strigă: „Săriți, hoții!”
... Cine bate la ora 4 dimineața, în poarta Serviciului circulație din strada Udriște? Nimeni altul decât P.M., conducător auto la Fabrica de Nasturi. Mi s-a întâmplat un lucru grav - relatează el, cu glas întretăiat. Când să plec în cursă cu camionul, am observat că acesta nu mai era parcat în locul unde-l lăsasem, ci la vreo trei metri distanță și că, în plus, avea bara de protecție din față lovită puternic”. Cum și ce să se fi întâmplat? „Paznicul e martor că, la ora la care am venit eu, mașina era deja lovită! Vă rog să mă ajutați să descopăr autorul, altfel o să mi se impute mie reparația. Și nu ar fi drept!”
Cercetările făcute la fața locului au confirmat spusele omului. Bara era strâmbă, kilometrajul înregistra cu vreo 30 km mai mult față de parcarea de cu seară. Iar paznicul nu știa altceva decât că șoferul, i-a reclamat și lui, când a venit, cele constatate. Ceva nu părea totuși în regulă: Ditamai camionul să dispară și să apară, așa pe nesimțite? Și, dacă tot fusese furat, de ce l-a mai adus hoțul înapoi, după ce l-a accidentat?
Cercetarea a fost preluată, în acest punct, de către detectivul Grind - mai ales că, după cum afirma șoferul, în cabină se află o pătură, pe care el nu o recunoștea, și cu care, pesemne, fuseseră șterse urmele și amprentele. Grind a mirosit clipe în șir pătura, după care, sub privirile polițiștilor, ale portarului și ale șoferului, s-a îndreptat spre ieșirea din garaj. Urmărind cu atenție scena, plutonierul Traian Micu, conductorul câinelui - detectiv, a observat pe chipul șoferului o expresie de ușurare. Dar care n-a durat mult timp. Pentru că, de la poartă, Grind a făcut brusc stânga-mprejur și a sărit în pieptul șoferului. „Țineți-l, scăpați-mă, recunosc tot!”, a strigat acesta, speriat peste măsură. Apoi a recunoscut: profitând de absența din post a portarului, a ieșit cu mașina, ca să facă un ciubuc. Obosit și neatent, a lovit un pom, după care s-a întors la garaj, în timp ce paznicul nu reapăruse încă. A parcat mașina ceva mai la o parte, a șters urmele și l-a așteptat pe paznic pentru a juca apoi „comedia” omului nevinovat. „Rolul” acesta nu era însă deloc pe măsura lui, iar de la un „spectator” ca Grind n-ar fi putut spera să obțină și aplauze...
Recunoaștere din grup
... Din relatările anterioare v-ați putut da seama de o particularitate a „stilului” Grind: aceea de a nu se îndrepta direct spre făptaș, de a studia cu atenție pistele înainte de a „pune laba” pe el. Este un procedeu care înlătură, de foarte multe ori, posibilele erori și tocmai de aceea procentajul de reușite rămâne la Grind, foarte ridicat. Iată un exemplu:
Într-o noapte, doi infractori au spart un autoturism dintr-un parcaj aflat în preajma Sălii Polivalente. Proprietarul i-a observat și - cu toate că era noapte - s-a lansat în urmărirea lor. Abia pe bulevardul Constantin Brâncoveanu a reușit, cu ajutorul unor cetățeni, să pună mâna pe unul din ei. La cercetare, individul protesta cu vehemență: „Nu sunt hoț!” „Atunci de ce fugeai?” „Ca să nu mă bată. Strigau „Prindeți hoțul” și arătau spre mine și mi-a fost teamă. Până să se vadă că nu sunt eu, puteau să mă bată”.Reclamantul nu se arătase nici el prea sigur: „Era întuneric, de câteva ori s-a pierdut printre blocuri. Dar fiindcă fugea, am crezut că este el”. Tânărul fugar a prezentat și un alibi: „Eram în parc cu o fată. Tocmai ne despărțisem. Dacă vreți, vă dau numele și adresa ei”.
La verificarea alibiului s-a constatat că fata fusese într-adevăr în parc cu el, dar cu vreo două ore mai devreme. Intervine reclamantul: „Am găsit în mașină o cârpă care nu-mi aparține. Poate că vă este de folos!” Era, desigur, o urmă. Și din nou se apelează la Grind. Fugarul a fost de acord să se supună așa-numitei recunoașteri din grup. Șase persoane au fost aliniate în curte. Lui i s-a îngăduit să-și aleagă locul. Grind miroase cârpa și - tot în stilul lui - începe recunoașterea. Adică pornește din partea stângă, prin spate, și îi adulmecă rând pe rând. „Nevinovatul” este al treilea. Cei care urmăresc scena îl văd mai întâi crispat, când Grind se oprește în spatele lui, apoi destinzându-se brusc, după ce câinele a trecut mai departe. Dar, cum v-am mai spus, Grind are tipicul lui. După ce termină cu toți, revine la cel de-al treilea și îl apucă hotărât de pantaloni. Este momentul adevărului; infractorul recunoaște: da, el spărsese mașina, împreună cu un altul, sperând să fure un radiocasetofon... inexistent! Fapta rămâne însă faptă și după ea a urmat, firește, răsplata...
Urmărire în noapte
... Într-una din nopțile trecute, dispeceratul Serviciului circulație este anunțat că pe autostrada București - Pitești, la km 20, se află o Ladă 1500 roșie, fără numere... răsturnată și abandonată. Presupunându-se că ar putea fi vorba despre un autovehicul furat, este imediat alertată brigada, iar plutonierul Micu, însoțit de Grind, se prezintă la fața locului. Între timp, se află amănunte: autoturismul fusese somat să oprească la postul de control Chitila. N-a oprit și a fost urmărit de un echipaj, pe un drum de țară, peste câmp, până la pasarela de la autostradă, unde a reușit să se piardă. Parbrizul lipsea, iar împrejur, dâre de sânge. Grind ia urma și pornește la drum. Este ora 1 noaptea. Drumurile îl poartă prin lanurile de porumb, pe calea cea bună; dovadă - din loc în loc, pete de sânge. Întâlnesc, la un moment dat, un curs de apă. Îl traversează, fără ca Grind să piardă urma. În jurul orei 4 dimineața, și după un traseu de 9-10 km, ajung în comuna Brezoaiele, la locuința Gheorghiței P. Aceasta sesizând sosirea polițiștilor, le iese în cale, plângându-se de zor: „Ne-au furat mașina! Soțul meu fără cununie, Marin T.,e disperat, s-a dus s-o caute!” În casă, alte picături de sânge, dar atât. Până în cele din urmă, tot Grind îi dă de capăt, descoperindu-l - în casa unui vecin - tocmai pe... Marin T., proprietarul mașinii avariate, dar nu și posesor al unui permis de conducere. Avea leziuni la cap, la mână și duhnea a spirtoase: „Băusem un păhărel de țuică și am plecat la drum. Ceasul rău...” zise el. Pentru Grind au fost nu numai unul, ci trei ceasuri bune de urmărire...
Acțiune fulger!
... Autoturismul Dacia 1300, cu numărul de înmatriculare 10-B-6826, fusese furat de două zile dintr-un loc de parcare aflat în cartierul Militari. Se interceptează o informație: autoturismul a fost zărit circulând pe str. Valea Ialomiței din cartierul Drumul Taberei. La volan, un tânăr îmbrăcat cu tricou marinăresc. Alertă! Din curtea serviciului circulație demarează un autoturism „civil” al brigăzii furturi. Printre ocupanți, nelipsitul Grind. Mașina poliției se îndreaptă cu viteză spre perimetrul semnalat. De la Academia Militară pătrunde în Drumul Taberei. Deodată, înainte de intersecția cu str. Miron Constantinescu, în apropiere de complexul Favorit, lucrătorii de poliție zăresc mașina cu pricina venind din sens opus. Stopul arăta galben și avertizează că va apărea culoarea roșie. Șoferul în tricou marinăresc nu are de ales și oprește primul. În spate este blocat de alte autoturisme care se înșiruie. Planul abordării este întocmit la iuțeală. Mașina poliției demarează pe roșu, blocându-i calea. Totul se consumă în doar câteva secunde. „Marinarul” își vâră mâna în torpedo unde avea un cuțit. Nu apucă să-l scoată, că Grind a și pătruns ca o vijelie prin geamul deschis al șoferului, în timp ce plutonierul Micu deschide brusc ușa din dreapta. Infractorul este buimăcit, iar fixarea clasicei „brățări” nu mai este decât o simplă formalitate. „Aoleu, câinele! Câinele!...strigă speriat hoțul. Spun tot!”
*
... Sunt evident, doar câteva din cazurile în a căror rezolvare rolul jucat de Grind a fost hotărâtor. Rol jucat cu o modestie și cu o naturalețe de care numai animalele inteligente ca acestea pot fi în stare. Având, bineînțeles, „în spate”, oameni. Oameni care au știut să-l educe cu afecțiune și răbdare, de-a lungul a mii de ore. Oameni ca cei care îl înconjoară acum cu dragoste și cu respect, pe Grind. Da, cu respectul datorat unui colaborator autentic. Octavian Andronic”.
„Păcat că Grind nu poate citi...” își spuse Micu, încheind lectura articolului. Era plăcut impresionat și pătruns de un sentiment de mândrie pentru câinele său. În amintirea sărmanului Ringo, căzut la datorie, Micu lucrase mult timp cu Grind, reușind să continue tradiția acestei familii de câini polițiști vestiți. Ba mai mult decât atât, prin unele rezultate, Grind începuse chiar să-și depășească părinții, pe Ringo și Nada.
Sună telefonul. Micu este anunțat să se prezinte la șeful serviciului circulație, colonelul Alexandru.
— O fi citit și dânsul articolul și i-a plăcut... monologhează Micu.
Pe drum, până la biroul șefului, subofițerul își aminti de înțelegerea, de sprijinul pe care i le acordase colonelul. Grind avea o boxă în curtea serviciului circulație, într-un spațiu special amenajat, unde stătea în timpul orelor de program. Afecțiunea dintre câine și dresor devenise însă atât de puternică și atât de nedespărțiți erau unul de celălalt, încât Micu solicitase locuință la curte, ca să-l poată lua și pe Grind acasă după orele de program. Alina, soția lui, fusese de aceeași părere, fiindcă și ea îl iubea tare mult pe Grind. Ca să nu mai vorbim de Răzvan, băiețelul lor, proaspăt absolvent al clasei I, care după ce își atârna ghiozdanul în cui, era mai mult în preajma lui Grind... Colonelul Alexandru, și el un îndrăgostit de câinii polițiști, de Grind mai ales, pentru istețimea dovedită în rezolvarea cazurilor, înțelesese dorința lui Micu și îi obținuse o locuință la curte pe strada Inginer Pascal Cristian, nr. 12, în apropierea cartierelor de blocuri Giulești și Crângași. Ofițerul era încredințat că prezența lui Grind alături de Micu după orele de program, constituia un mare avantaj atât în îngrijirea și menținerea dresajului câinelui, a sănătății lui, cât și a menținerii prieteniei dintre ei.
— Au început să sune telefoanele, spuse colonelul zâmbind după ce îi răspunse lui Micu la salut. Primul telefon l-am primit de la nepotul meu Cătălin, care m-a rugat să-i permit să vină să-l vadă pe Grind, împreună cu toți colegii lui de clasă. Tare mult a stăruit... Te rog să le faci o primire frumoasă. E „vina” mea că le-am povestit atât de mult despre Grind. Iar acum după ce au și citit...!
— Vă înțeleg... zise Micu surâzând. Cam la fel o să pățesc și eu când am să ajung cu Grind acasă. Răzvan o să dea „alarma”!
Grind, prietenul copiilor
De când Micu se mutase la curte, Grind câștigase foarte mulți prieteni în rândul copiilor... La început, când l-au văzut pe Grind prima dată, copii l-au privit cu sfială: știau că este câine polițist și nu erau siguri dacă și câinii polițiști se joacă cu copiii. Dar își doreau să-l mângâie măcar o dată și să-i ofere câte ceva din pachetele lor cu mâncare. Nici nu-și închipuiau că Grind iubea atât de mult copiii! Ori de câte ori îi întâlnea, el era acela care simțea nevoia să se joace cu ei... Când îi vedea, începea să dea din coadă privind pe furiș la Micu. Pândea încuviințarea stăpânului. Iar când Micu se arăta indiferent la ruga lui mută, îl trăgea ușor de manșeta pantalonului.
Simțind prietenia câinelui, copii au prins curaj și s-au apropiat de el tot mai mult. Asta până în ziua în care Grind a primit mult râvnita aprobare. Atunci a fost fericit. Atât de fericit!... S-a prins în joaca lor, alergând și zbenguindu-se cu ei. După ce s-a lăsat mângâiat, a început jocul cu mingea, marea plăcere a lui Grind. A urmat apoi jocul de-a hoții și vardiștii, unde era neîntrecut - găsea obiectele „pierdute” de copii, sărea peste coardă și alte obstacole, făcea tot felul de ghidușii. Când Răzvan a aflat, a stat toată după-amiaza îmbufnat, ar fi vrut ca numai el să se joace cu Grind. Dar supărarea i-a trecut repede. Mai mult chiar, el era acum cel care dădea tonul... Răzvan era mândru mare, fiindcă îl considera pe Grind câinele lui, iar animalul asculta de el și, spre uluirea copiilor, executa o sumă de comenzi învățate de băiat de la tatăl său. După fiecare... partidă de joacă, prichindeii se înghesuiau să-i aducă lui Grind tot soiul de bunătăți, dar câinele - deși se gudura și le adulmeca - nu se atingea de ele nici măcar la îndemnul lui Răzvan; numai la comanda lui Micu. Copiii înțelegeau atunci că așa trebuie să se comporte un câine polițist, pentru a fi ferit de otrăvire. Dar Grind se „otrăvea” după aceea cu tot felul de specialități și dulciuri, spre marea satisfacție a prietenilor lui...
*
Nu pe stradă avea loc hârjoana lui cu cei mici, ar fi fost periculos... Ci în parcul C.A.M.-ului care, spre norocul lui Grind, se afla chiar peste drum de curtea locuinței stăpânului său. Tot aici, când joaca se termina, Micu repeta cu el diverse elemente de dresaj, sub privirile curioase ale copiilor care stăteau cuminți, ca la teatru, și urmăreau cu încordare toate mișcările câinelui. Când era cazul, ei se ofereau să traseze diverse urme de miros. La indicația dresorului, firește. Apoi așteptau, pitulați, deznodământul. Era într-adevăr un spectacol pe viu rar întâlnit, iar Grind era plin de vioiciune și dornic de lucru. Rareori se întâmpla să dea greș, poate numai când apărea ceva care să-i distragă atenția, așa cum s-a întâmplat o dată când un prichindel de pe strada Tabacului venise în parc cu un pui de iepure să-l arate la copii, dar îl scăpase în iarbă tocmai când Grind era „în exercițiul funcțiunii”... Bietul iepure s-a ales cu o spaimă, în timp ce prichindelul plângea de mama focului...
Micu l-a domolit însă pe prichindel și le-a povestit apoi copiilor din parc câte ceva din tainele animalelor, ale lui Grind, și mai multe întâmplări cu haz din „jurnalul” câinelui.
De atunci, când îl întâlneau pe „nenea Micu”, cei mici făceau roată în jurul lui, rugându-l să le povestească alte întâmplări din care nu trebuia să lipsească niciuna dintre poznele lui Grind. Când dresorul se apuca de povestit, câinele stătea culcat pe burtă lângă el și-i urmărea mișcarea buzelor, privirea, măturând iarba cu coada. Aveai impresia că înțelege tot ce se discută, iar când Micu îl mângâia sau copii începeau să râdă, câinele se ridica în patru labe și se gudura sau scâncea, știind foarte bine că despre el era vorba. Ca să nu mai vorbim de clipele în care își auzea numele... Atunci, copiii, se îmbulzeau care mai de care să-l mângâie și să se bucure de privilegiul de a fi prieten cu un câine polițist ca Grind. Isprăvile acestuia începuse să facă ocolurile cartierului și tot mai mulți copii erau văzuți în parc în așteptarea miraculosului animal. Noii veniți voiau să-l vadă și ei „la treabă”, cum face un aport, cum găsește obiectele, cum prinde „hoții” adulmecându-le urmele și câte altele auzite de la o vreme. Într-o duminică Răzvan își rugase tatăl, mai pe ocolite, mai de-a dreptul să-l scoată pe Grind în parc, întrucât micuții spectatori se cam înmulțiseră, iar el le făgăduise „un spectacol”.
— Nici chiar așa... i-a răspuns Micu încruntându-se. Știi foarte bine că duminica are și el liber. Ca și noi. Că trebuie respectat graficul de dresaj.
— Da, tăticule, știu, stărui Răzvan. Dar noi nu o să-ncălcăm graficul de dresaj, ci numai graficul de... joacă! Este chiar așa mare pierderea încă o joacă, acolo...? Dacă mie nu-mi strică două... atunci lui de ce i-ar strica? O să-i facă bine, te asigur eu, tăticule. Hai, te rog... Nu stăm mult... Nu mai pot să dau ochi cu copiii după aceea. Grind i-a văzut și se agită ca leul într-o cușcă... Vino de-l vezi!
Înduioșat, Micu ieși în curte. Știa foarte bine că o mișcare în plus, în afară de cea de dimineață, nu-i putea dăuna lui Grind, dar nu voia ca Răzvan să întreacă măsura. În boxa lui câinele făcea salturi, zgâlțâind plasa de sârmă. Cum îi văzu începu să dea bucuros din coadă, și să scâncească, cu privirea ațintită spre parc.
— ... Ce zici? întrebă Răzvan privindu-și timid tatăl.
— Fie! încuviință Micu. Dar nu și altă dată. Nimic fără să mă consulți pe mine.
— Am înțeles, n-o să mai greșesc, zise Răzvan, lăcrimând a bucurie. Gata, Grind, s-a aranjat! se repezi să deschidă lacătul. E-n ordine...!
Până ce Răzvan să deschidă lacătul de la ușa boxei, Grind făcu în viteză câteva ocoale prin țarc și mai sări o dată cu labele în plasă. De data aceasta de bucurie...
Copiii, care urmăreau scena de pe dâmbul din parc, începură să se agite voioși și să strige: „Răzvan s-a ținut de cuvânt! Vine Grind! Vine Grind!”
De cum i se deschise poarta, câinele țâșni direct în parc și începu să alerge zglobiu în jurul pâlcului de copii, descriind un cerc nesfârșit.
— Gata Grind! spuse Micu ajungând lângă copii. O să obosești degeaba. Nu trebuie, fiindcă nu se știe dacă nu vom fi chemați la vreun... caz. Trebuie să-ți drămuiești forțele.
Câinele își conteni pe dată poznașa-i goană și veni lângă stăpân, prilej pentru Micu să observe că în grupul copiilor se aflau multe chipuri noi.
— Tăticule, să facem mai întâi cunoștință, nu-i așa? se grăbi Răzvan.
— Da, așa se și cuvine, fu de părere tatăl.
Au urmat așadar prezentările. Dintre noii sosiții, o parte erau colegii lui Răzvan de la școală, unii chiar din clasele mai mari; iar cealaltă parte era alcătuită din copii ai cartierului, dar din zone ceva mai îndepărtate de parc.
Până să înceapă demonstrația de dresaj, copii îl asaltară pe tatăl lui Răzvan cu tot felul de întrebări. Cu ochii erau însă mai mult la câine. Cei care nu-l văzuseră pe Grind până atunci se minunau și-l admirau cu neascunsă curiozitate. Grind era un câine frumos, ciobănesc german pur sânge, păstrând în întregime virtuțile speței genetice. Era proporționat armonios, avea un corp alungit, foarte musculos, alură suplă și degajată, reacții de animal vioi și deștept. Era înalt, după standard, cu o talie la greabăn de 65 cm, cu urechile ridicate, de câine-lup, și cu părul negru ca pana corbului. „Ce frumos este!”, „Ca-n filme, „E mai ceva decât Colț Alb!” își șopteau între ei noii admiratori...
După demonstrația de dresaj, încântarea copiilor a fost și mai mare. Totul păruse un vis.
