Dosarul Caprioarei aurii – volumul 2

Dosarul Caprioarei aurii de Mircea Popescu volumul 2

El rupse, cel dintîi, tăcerea:

— Așadar, iată-ne la Paris! Sîntem din nou îm­preună. Ca în urmă cu atîția ani.

— De unde ai știut ca voi veni?

— Nu-ți imaginezi?

— Caraiman?

— Exact! Dobitocul ăsta bătrîn mă slujește ca un cîine credincios. M-a infomat și de călătoria ta, dar, mai ales, că ai descoperit, în sfîrșit, „Căprioara aurie”...

— Știai, deci?

— Bineînțeles! Altfel n-ar fi avut nici un rost să mă deplasez pînă aici.

— Și acum... ce vrei?

— Tabloul nu mă interesează. Poți să ți-l păstrezi, îmi trebuiesc neapărat documentele.

— La ce bun?

— Să mă îmbogățesc.

— Nu s-ar apune că ești sărac?

— E adevărat, am tot ce-mi trebuie! Nu-mi lip­sește nimic. Dar noii mei patroni s-au săturat să tot aștepte împlinirea promisiunii mele.

— Nu înțeleg!

— Nici nu e nevoie să știi prea multe. Îmi e su­ficient să intru în posesia documentelor.

— Dar nu mai au nici o valoare! S-au schimbat atîtea de atunci!

— Baronul „lucra” bine. Sînt unele documente deosebit de prețioase și acum. Măcar pentru „meto­dele” de lucru înșirate acolo. Cred că ar fi niște surse bune de inspirație.

— Și ai vrea să le trimit?

— Ar fi ca și imposibil. M-am gîndit la ceva mai deosebit. Am să le iau singur. Și apoi, sînt convins că voi mai găsi și documente noi. Ești doar inginer la un Institut important. Spionajul industrial mă in­teresează deopotrivă.

— Vrei să spui că...

— Nu vreau să spun nimic. Ești tot atît de deș­tept ca și mine și sînt convins că ai înțeles imediat despre ce e vorba.

— Dar... În cazul acesta...

— Vei fi prizonierul meu cu sau fără voia ta. Am pregătit o cameră, în acest castel, specială pentru tine.

— Ești nebun?!

— Știu. Îmi risc poate viața, dar n-am de ales. Și așa nu mai e de glumit cu patronii mei. E singura speranță sa mă pot reabilita în ochii lor. Altfel, vor considera că nu mai sînt bun de nimic. Ani de zile am trăit în preajma lor ca un parazit. Trebuie să le dovedesc că sînt totuși încă util. Știi prea bine că sub numele meu nu m-aș mai putea întoarce în țară niciodată. Eu am murit de mult, prăvălit în văile adînci și colțuroase ale Zăganului, și morții nu învie decît în romanele celor care cred în metempsihoză. Dar m-aș putea întoarce sub un alt nume: sub nu­mele tău. Nimeni n-ar bănui nimic. Și în timp ce tu mă vei aștepta aici, eu mă voi ocupa frumușel de treburile care mă interesează. Spune? Nu găsești că planul meu e genial?

Un fior rece trecu prin șira spinării lui Romulus. Se ridică de pe fotoliu și cercetă cu privirea camera în care se aflau. Într-un colț, pe o măsuță, zări un telefon.

— Ce-ți trece prin gînd? îl întrebă „el”, surîzînd batjocoritor. Aici ești complet izolat. Telefonul nu funcționează. Vrei, poate, să strigi după ajutor? Ser­vitoarea care ne-a deschis ușa e surdo-mută. În afară de asta, doi paznici, care nu știu de glumă, te vor pune imediat la respect, dacă încerci să faci vreo faptă nechibzuită. Ei te vor păzi cu strășnicie pînă mă voi întoarce eu, viu și nevătămat. Și acum destul cu vor­băria! E tîrziu și trebuie să încep acțiunea. Dezbracă-te și dă-mi hainele tale! Din cîte sînt informat, trebuie să pleci mîine dimineață cu avionul spre București.

Romulus Dobrotan s-a așezat în fotoliu, cu capul prins în mîini.

Înaintea ochilor îi joacă acum torțe, zeci de torțe, sute de torțe și simte ca și atunci, în nări, mirosul puternic al rășinei arse...

Cînd a aflat de moartea lui Manea, l-a cuprins de­finitiv groaza. Nu mai avea ce căuta acasă. Trebuia să se reîntoarcă la București, să scape de coșmarul, de aripa morții care îi învăluia pe toți cei ce cunos­cuseră, cît de puțin, misterul „Căprioarei aurii”.

Ceea ce Romulus știa acum cu precizie era faptul că baronul și „el” îi întinseseră o cursă abilă, pentru a se convinge de intențiile lui Begu. După ce baronul vînduse tabloul tatălui său, l-a înlocuit cu o copie lip­sită de valoare. Bine-nțeles, baronul nu ascunsese nici un fel de documente secrete în tabloul original. Toată povestea era inventată pentru a descoperi pe cei care erau interesați să pună mîna pe documente.

Romulus își dădea seama că a fost un pion pre­țios pe tabla de șah a spionilor. Cu ajutorul lui, inconștient, se țesuse bine urzeala în care fusese prins Begu. Odată lichidat adversarul cel mai de temut, baronul își continuase liniștit treburile.

Cît privește bietul Manea, acesta fusese urmărit; în momentul cînd lemnarul îl căutase acasă, confir­mase bănuielile urmăritorilor săi, care încheiaseră imediat socotelile cu acest martor, „care știa prea multe”.

Convins, deci, că îi va veni și lui rîndul, își pre­gătea cu febrilitate bagajul într-o după-amiază căl­duță, de primăvară timpurie, cînd, deodată, cineva ciocăni cu putere în ușă.

— Deschide, Romulus! Eu sînt!

Nu știa ce să facă. Un tremur bolnăvicios îi cu­prinse trupul. Poate era o slăbiciune firească, urmare a bolii care îi chinuise trupul atîta vreme. Se hotărî, în cele din urmă, să deschidă ușa, orice s-ar întîmpla.„El” pătrunse în cameră.

— Te pregătești să pleci?

Romulus nu răspunse. Aștepta încordat, curios să vadă ce urmează.

— Nu fi prost! Nu trebuie să-ți mai fie teamă de acum înainte. Baronul e mort!

„Îi întindeau o nouă cursă? În orice caz, vestea — dacă era adevărată — l-ar fi liniștit în bună parte.”

— Un nebun! Un electrician de la șantier s-a re­pezit asupra lui și l-a sugrumat. Electricianul a fost împușcat pe loc.

Își aprinse calm o țigară, că și cum lucrurile pe care le istorisea erau foarte firești. Se așeză pe un scaun și îl invită pe Romulus să procedeze la fel.

— Nu ai nici un motiv să nu mă crezi! Poți ve­rifica ușor adevărul spuselor mele. Am rămas în viață singuri noi doi, care cunoaștem taina „Căprioarei aurii”.

În sfîrșit, Romulus se decise să vorbească:

— Am impresia că această „Căprioară aurie” e o simplă nălucire. Nici nu există!

— Ba da, Romulus! Te înșeli profund! Există! Poate să-ți confirme și Caraiman. El e autorul co­piei, pe care baronul a vîndut-o bătrînului drept ta­blou original. Numai că el nu cunoaște ceea ce știm noi: că în adevăratul tablou sînt ascunse documente importante. Baronul mi-a arătat tabloul. L-a văzut și Caraiman. Îl ținea ascuns într-un tub de metal. Acolo — sînt sigur — se află și documentele. Baronul mi-a vorbit despre ele. Îți dai seama ce ar însemna să ni le însușim?

— Nu vreau să știu nimic. Nu mă interesează nici tabloul și nici documentele! Vreau să plec la București!

— A, nu! N-ai să faci asta! Trebuie să rămîi aici, cu mine, pînă cînd le voi găsi. Apoi, ai să te duci unde poftești.

— De ce? Ce rost are?

— Fiindcă știi cine l-a ucis pe Begu.

Îl privea pătrunzător, drept în ochi.

— Aș putea să te strivesc oricînd ca pe un vierme! Însă, știi foarte bine, asta nu se va întîmpla niciodată, dintr-un singur motiv, care ne leagă mai presus de orice, deși sîntem atît de deosebiți unul de altul. Dar tu? Tu ai putea să mă vinzi, inconștient cum ești, cu firea ta serafică și naivă, primului om ce-ți iese în cale. Dacă pleci de aici, să știi că îmi calc pe inimă, așa că poți să-ți faci și testamentul! Ai înțeles?

Se ridică de pe scaun și se îndreptă spre ușă.

— Despachetează imediat! mai spuse „el” și pă­răsi încăperea.

Și Romulus a rămas acasă.

De la moartea baronului, lucrările șoselei strate­gice fuseseră în bună parte întrerupte. Din București veniră știri grave. Capitala suferise de pe urma unui bombardament îngrozitor. Situația pe front era de-a dreptul disperată. Trupele germane de geniu, care lucrau pe șantier, au fost dizlocate pe rînd și tran­sformate, în grabă, în trupe de infanterie pentru a apăra retragerea celorlalți, astfel că șantierul rămase aproape pustiu.

În acest timp, „el” se încăpățîna să caute „Căpri­oara aurie”. Cercetările s-au dovedit însă zadarnice. Baronul dusese în mormînt taina ascunzătorii ei.

La începutul lunii august, „el” a primit ordin de la comandamentul german să preia conducerea ulti­mului detașament de geniști și să plece pe front.

Trecuseră trei săptămîni.

Și iată că într-o noapte fierbinte de august, cîțiva oameni, cu torțe aprinse în mîini, intrară în grădina din fața vilei.

Era o imagine aproape ireala. La lumina văpăilor, oameni și brazi căpătau înfățișări și contururi fan­tastice, ca de basm.

Din mijlocul lor se desprinseră doi oameni care duceau pe o targă improvizată corpul unui mort, îm­brăcat în uniformă de subofițer neamț. Cei doi oa­meni erau pictorul Caraiman și un țăran înalt, care, după straie, părea să fie un cioban. Întreaga familie Dobrotan ieșise în cerdac.

Pictorul întinse bătrînului Dobrotan un portofel de piele vișinie, pe care era prinsă o monogramă de aur: litera M.

— L-a găsit omul acesta, spuse Caraiman, arătînd spre cioban. S-a prăvălit într-una din văile colțu­roase ale Zăganului. Probabil... un accident... Dum­nezeu să-l ierte!

De pe cerdac se auzi un țipăt ușor, și Mara Do­brotan se prăvăli leșinată pe trepte.

ó

În după-amiaza zilei de 15 iunie a anului 1968, că­pitanul Dan Tomescu urmarea cu satisfacție lista pa­sagerilor avionului Caravelle, care trebuia să aterizeze peste un sfert de oră pe aeroportul Băneasa, venind direct de la Paris. Printre pasageri figura și inginerul Romulus Dobrotan, o persoană care îl inte­resa în cea mai mare măsură.

Mulțumi directorului aeroportului pentru amabili­tate, traversă holul uriaș și intră în bar. Se așeză pe unul din scaunele înalte și comandă o cafea. Apoi se întoarse spre vecinul său, un tînăr scund și negricios, care sorbea visător dintr-un pahar plin cu Pepsi-cola.

— Peste un sfert de oră va fi aici! Misiunea dumitale începe din momentul cînd va coborî din avion. Pentru confruntare, ai fotografia la îndemînă.

— Am înțeles, răspunse locotenentul Mareș, grăbindu-se să golească conținutul paharului. Își achită consumația și ieși, în timp ce Dan Tomescu calcula în gînd că — pînă la sosirea avionului — are timp suficient să-și bea cafeaua.

Gigantica pasăre de oțel sosi la ora fixată, cu o precizie de calcul electronic.

Printre pasagerii care coborîră din avion se aflau savantul Horia Domileanu, doctorul Vasile Vasilescu și inginerul Romulus Dobrotan, adică grupul de specialiști români, care perfectaseră la Paris diverse acorduri tehnice cu un grup similar de specialiști francezi.

Locotenentul Mareș privi încă o dată fotografia pe care i-o înmînase superiorului său și se convinse, pe deplin, că bărbatul în vîrstă de aproximativ cinci­zeci de ani, potrivit de statură, îmbrăcat într-un cos­tum gri, croit impecabil, purtînd pe cap o pălărie de aceeași culoare, cu borurile exagerat de mari, este — fără nici o îndoială — una și aceeași cu persoana pe care trebuia să o supravegheze îndeaproape pînă a doua zi, cînd urma să între în acțiune căpitanul Tomescu.

Inginerul Romulus Dobrotan îndeplinise formali­tățile vamale, obișnuite în astfel de cazuri, și se îndreptase spre ieșire, acolo unde cîțiva ziariști culeseră pe blocnotesuri impresii fugare ale savantului Domileanu, șeful delegației, iar fotoreporterii își făcură datoria, imortalizind pe mica peliculă de ce­luloid cîteva aspecte ale evenimentului.

Inginerul îi salută ceremonios pe ceilalți doi, pre­cum și familiile acestora, venite în întîmpinare, și se îndepărtă grăbit spre stația de taxiuri.

Bineînțeles, Mareș îi urmărea atent orice mișcare, însă la o distanță care să nu trezească nici un fel de bănuieli urmăritului.

Însă, mai înainte ca inginerul să ajungă la stația de taxiuri, o mașină particulară, un Renault albastru, se desprinse de lîngă trotuar, porni în viteză și se opri brusc chiar în dreptul lui. Ușa cea mai apropiată a mașinii se deschise larg și inginerul se urcă înăun­tru, fără nici un fel de ezitare.

Mareș nu stătu nici el mult pe gînduri. Se aruncă în primul taxi; arătînd șoferului legitimația, îi ceru să urmărească îndeaproape mașina cu care dispăruse inginerul.

Renaultul albastru parcurse drumul de la aeroport pînă la gară în cea mai mare viteză, strecurîndu-se cu multă abilitate prin aglomerația celorlalte mașini.

Dar și șoferul de pe taxiul în care se urcase loco­tenentul Mareș se dovedi a fi un bun meseriaș, astfel că cele două mașini ajunseră aproape în același timp în fața gării.

ó

După aterizarea avionului, Dan Tomescu își băuse tihnit cafeaua. Tocmai se îndrepta spre ieșire, cînd se ciocni de... Radu Balmuș.

De data aceasta, nu-și putuse stăpîni un zîmbet:

— Ne; întîlnim, pentru a doua oară, în același loc, Radule!

— Cu deosebirea că de data aceasta am impresia că nu ți-am produs nici un fel de încurcătură, răspunse reporterul satisfăcut.

— Tot pentru un reportaj ai venit?

— Bineînțeles. M-am revanșat pentru insuccesul de acum două săptămini,

— Ce insucces?

— Trebuia să fac un reportaj despre plecarea sa­vantului Horia Domileanu la Paris. Din greșeală, l-am confundat atunci cu un alt membru al delega­ției.

Și Radu îi povesti în cîteva cuvinte peripețiile prin care trecuse, precum și nemulțumirile redactorului șef Lăzăroiu.

— De data asta, Dorian și-a făcut și el, pe deplin, datoria. Iar ca amintire, l-am mai fotografiat o dată și pe celălalt, un inginer... Cum îl cheamă?

Radu răsfoia carnețelul de însemnări.

— Romulus Dobrotan, îi veni în ajutor Dan.

— Exact! De unde știi?

— Fiindcă persoana lui mă interesează în mod de­osebit.

— Ei, drăcie! exclamă deodată Radu. Dobrotan! Unde am mai auzit eu de numele ăsta?

Fulgerător, îi venise în minte scena din casa lui. Se opri brusc și își dădu o palmă peste frunte.

— Ce s-a întîmplat? Ce-i cu tine?

— Ascultă! Nu cumva acest Dobrotan e implicat într-o afacere dubioasă?

— Ce spui?! De unde: pînă unde ți-a venit ideea asta?

— Pentru că, atunci cînd mai mulți oameni sînt preocupați în mod deosebit de o persoana, socotesc că persoana respectivă nu are cugetul prea curat.

— S-ar putea, consimți calm, tresărînd ușor la auzul veștii, că — în afara lui — se mai interesa și altcineva de cazul „Căprioarei aurii”. Aș fi curios să știu, adăugase el, cu toata sinceritatea, cine se mai preocupă de persoana inginerului?

— Un coleg de-al tău.

— De-al meu?!

— Adică nu chiar un coleg, că era de la miliție.

— Nu înțeleg, mărturisi foarte intrigat căpitanul de securitate.