Milioanele lui Belami – vol.2

Milioanele lui Belami de Mircea Radina vol.2

7. UN FILM CARE NU SPUNE NIMIC

Locotenentul Soare sublinie cu două linii, în carnetul său, data de 15 aprilie 193... Nu voia s-o dea uitării prea curînd.

Rememoră cursul întîmplărilor.

Ajutorul cu totul neașteptat, uluitor, pe care-l primise chiar atunci cînd se considera iremediabil pierdut, cînd se blestema pentru imprudența gravă de care dăduse probă — el socotea că unii tineri justifică orice act de îndrăzneală, chiar dacă acest act ar însemna puțină ne­bunie, atunci cînd este urmărit un scop nobil — îi pu­sese, atunci cînd își tăia frînghia și își elibera brațele, și întrebarea căreia nu-i putea găsi în nici un chip dez­legarea: „Ce o determină pe fata cu părul negru să înfrunte pericolul și să mă salveze?”

Timpul îl măsurase acolo, în odaia întunecoasă, cu propria viață. Preocuparea lui de căpătîi era să facă orice pentru a fugi cît mai repede și cît mai departe de această clădire blestemată, bineînțeles pentru a se re­întoarce cît mai curînd pe urmele „cineaștilor”, dar atunci într-o altă ipostază. Nu înțelegea să abdice de la datoria despre care Belami îi ținuse în atîtea ocazii logosuri interminabile. Iar Soare, în sinea lui, găsea că de multe ori logosurile colonelului erau pur și simplu inutile, ceea ce nu voia să priceapă Belami.

Avea nevoie de o rolă, de una singură doar, care i-ar fi adus o probă palpabilă, i-ar fi întărit niște bănuieli care prindeau un contur tot mai clar în mintea lui și de care încă nu găsea că e cazul să-i vorbească colone­lului comandant, de teamă că acesta ar putea să-l ridi­culizeze.

Pachetul din colțul camerei, învelit în pînza cenușie, conținea rolele. Avusese mai întîi intenția să scoată una, dar un scîrțîit de ușă îl determinase să renunțe repede la acest gînd, amintindu-și că în crîng se mai afla una dintre cele două role, de absența căreia cei trei încă nu bănuiau nimic.

Escaladase fereastra, grăbit, după ce luase cuțitul și frînghia ferfenițită. Închisese geamul în urmă, pentru ca ei să nu-și dea seama îndată pe unde fugise și mai ales cum. Îl simțise cîinele de sub șopron. Fugise ca din pușcă, urmase același drum, sărise gardul. Numai cîteva minute îi fuseseră necesare să găsească rola. Casa era cufundată în beznă. Doar la una din ferestre zărise o fulgerătură, probabil cineva aprinsese un chibrit. Cîi­nele încetase să mai latre.

Ieșise la drum, părăsind în fugă crîngul. Auzise un scîrțîit de roți obosit, un cîntec tărăgănat ca o doină. Îl ajunsese din urmă o căruță trasă de cai costelivi.

— Încotro cu noaptea-n cap, nene? îl întrebase pe căruțaș care, suit pe lada căruței, învîrtea de zor biciușca pe deasupra cailor, murmurînd, numai pentru inima lui, o melodie plină de tristețe.

— La loturi. Semănăm porumbul.

— Departe?

— Un ceas la trap.

— Mă sui și eu?

— Suiți-vă!

Mulțumise, se întinsese pe grămada de fîn uscat, aro­mitor, ascultînd în liniște cîntecul țăranului, care con­tinuă pînă la capătul drumului.

— De aici... eu apuc printre tarlale. Unde vă duceți?

— Spre Cîmpina.

— Aha! Luați-o drept înainte pînă dați de șosea. Trec mașini de la rafinării. Cu 5 — 6 lei vă duceți și la Ploiești.

— Mulțumesc. Ce-ți datorez?

— Mie? Nimic. Cu bine!

— Cu bine, și spor la semănat.

Sosise în Cîmpina o dată cu zorii. Răsărea talgerul de aramă al soarelui undeva, pe arcul orizontului. Ar fi vrut să se oprească în fața porții lui Belami, dacă n-ar fi fost mai mult decît sigur că acesta se află de cu noapte în zona de dispersare a regimentului.

Pornise spre casă să se odihnească cîteva ceasuri. Înainte de a intra în cameră se oprise în hol, rupsese o filă din carnețel, scrisese pe ea cu litere majuscule „MULȚUMESC!” și o strecurase sub ușa fetei cu părul negru. Se întîmplase ceva cu totul surprinzător.

Ușa se deschisese și în prag apăruse... ea!

Soare abia izbutise să îngîne cîteva cuvinte, bîlbîindu-se îngrozitor, în imposibilitate de a se concentra.

Ea deschisese ochii mari și nu-i răspunsese.

— Cum de ai ajuns înaintea mea? o întrebase el.

— Dar n-am plecat nicăieri.

— Aș fi putut să jur. Parfumul... Confirmă-mi, te rog!

— Repet, n-am ieșit din cameră de aseară. Și nu în­țeleg ce-i cu biletul acesta.

Îi întinsese hîrtia, pe care el o luase înapoi. O privise derutat, iritat puțin. Ea zîmbise stînjenită, apoi îi spu­sese pe același ton avertizator:

— Încep să se trezească cei din casă. Ar fi bine să...

Soare plecase, clătinîndu-se de oboseală, nedumerit în același timp. Ar fi putut să pună mîna-n foc că acel cuțit fusese adus de ea. De ce nu voia să mărturisească? Mai era cineva, oare, în camera ei? Poate că săvîrșise o gafă, poate că-i făcuse un rău fără să-și dea seama.

Încă amețit de parfumul ei și de toată întîmplarea, se îndreptase spre camera sa, după ce luase rola pe care o lăsase pe măsuță, lîngă intrare. Încuiase ușa cu cheia.

Peste cinci minute dormea dus.

*

— Cam asta a fost!

Belami privea în gol, era într-unul din rarele lui momente de efuziune... melancolică. Ascultase, fără să clipească, relatarea lui Soare.

— Dacă aș fi știut că ai să treci prin atîtea, n-aș fi acceptat nicicum să pleci singur. Ai avut însă o inspi­rație nemaipomenită să sustragi rola. Ne vom da seama, cred, fără nici un dubiu, ce anume urmăresc. Am avea și dovezile împotriva lor... Scripta manent!

— Belami, ce părere ai despre fată?

— Cred că te-a lăsat numai cu o jumătate de inimă.

— Nu, mă refeream la altceva. Nu crezi că are ne­voie de ajutor?

— S-ar putea să aibă. Să ne gîndim mai serios la asta. în special tu.

— Oare domnul colonel Dobreanu ne-ar putea spri­jini?

— Dobreanu a plecat în seara aceasta, dragule! Ro­mânul meu s-a dus dracu’ pînă mîine seară. Nu știu ce învîrtește pe la Brașov. Unde ai lăsat rola?

— Aici. Poftiți!

Belami, obișnuit cu modul în care i se adresa loco­tenentul, cînd cu pluralul, cînd cu un singular intim și cald, cînd cu „domn’ colonel”, cînd cu „Belami”, nici nu se mai oprea la aceasta, mai ales acum, cînd tînărul ofițer trecuse cu notă maximă un examen atît de dificil.

Filmul îi dezamăgi. Nu prin calitatea imaginilor — erau excelente — cît prin ceea ce înfățișau ele în mare majoritate: case de țară cu tinde și prispe din cele mai obișnuite, interioare mobilate simplu, prosoape de borangic desfăcute ca niște aripi de fluture în jurul icoa­nelor sau fotografiilor înrămate, covoare cu motive na­ționale românești, șosele pietruite, răscruci cu fîntîni, dealuri cu turle de biserici stinghere, cimitire, sonde din lemn răsărind lîngă limbi de pădure, pe clinuri și vîrfuri de deal, rîuri hohotind printre pietre albe și cenușii, cîmpuri întinse arate sau semănate.

Oameni apăreau puțini, mai mult copii surprinși în jocurile lor pe ulițele satelor, fete și femei lîngă iz­voare, pe luncă, sau întinzînd pînze albe pe garduri, ca niște eșarfe uriașe de un alb amețitor.

Una din imagini surprinsese un grup de muncitori petroliști forfotind în jurul unei instalații de foraj.

— Nici picior de militar! Dracu’ să știe, nu mai pri­cep o iotă. Mă tem că a avut dreptate Dobreanu.

— Credeți că au venit chiar numai să filmeze exteri­oare?

— Altceva nu se vede. Hai să ne mai uităm o dată!

— Gîndiți-vă, mai sînt încă șapte role...

— Asta, da...

— Și s-ar putea să mai aibă încă șapte!

— Ia stai! Am o idee. Încearcă să recunoști cîteva din peisajele filmate. Adică... vom încerca amîndoi.

— Am și recunoscut ceva... Cel cu turlele de sondă este chiar pe-aici, pe lîngă Cîmpina. Dealul cu livezi pare să fie pe la Rușețu. Iar una din șosele, pe care se zăresc copii lîngă mașină, sînt sigur că a fost filmată la Filipești.

— Și mie mi se pare cunoscută o priveliște: cea că­tre zona de nord a Băicoiului.

— Dom’le colonel, v-ați pus cumva întrebarea ce „intrigă” fenomenală ar putea conține scenariul filmu­lui?

— Înțeleg unde te duce gîndul, într-adevăr, cred că pe undeva, pe aici, am putea descoperi ceva.

— Voi încerca să aflu amănunte.

— Cu o singură condiție însă...

— Voi ține seama de această condiție.

— Nici nu știi la ce mă gîndesc.

— Cred că știu, Belami! Probabil... să am grijă de mine. Știu... „Imprudență”... „Tinerețe”... Mă rog...

— Mai întîi de ceea ce trebuie să duci la bun sfîrșit să ai grijă. Iartă-mă! Nu sînt altfel de cum mă crezi, dar primejduindu-ți viața pui în pericol și altceva. Sîntem militari, țîncule, și dacă n-aș fi sigur că ai înțeles de mult sensul profesiei noastre, aș sta acum cîteva ore să-ți lămuresc de ce este necesar să fie așa. Ne-am lă­murit, deci... Ai grijă de tine!

— Voi avea, dom’le colonel!

— Să nu revii la vechiul refren, că... schimb imediat foaia și-ți răspund: Prea bine, dom’le locotenent!

Belami vorbise încruntat, încît Soare nu fu lămurit pe deplin dacă acesta a făcut-o serios sau în glumă. Numai cînd eternul lui zîmbet îi risipi brusc cutele feței te convinse.

— Ce zici, mînzule, îi punem cu botul pe labe?

— Cred că da. S-ar putea ca noaptea aceasta să-mi rezerve unele surprize.

— Apropo, pistoletul îl mai ai?

— Da.

— Cartușe?

— Suficiente.

— La nevoie tragi... „foc de imobilizare”.

— Sper să nu fie nevoie.

— Ce plan ai?

— Nici unul.

— Să-l dichisim amîndoi.

— Mersi, Belami. Vreau să fie imbatabil. Îl fac sin­gur.

Belami rîse cu poftă:

— Naiba să te ia, nu ești chiar mototol. Atunci mergi și-l pune la punct.

— Rola rămîne la dumneavoastră?

— Nu văd unde ar fi mai în siguranță. Vreau s-o mai cercetez.

— În regulă.

— Încă o precizare: în cîteva zile „cineaștii” tăi vor șterge putina. Le expiră autorizația.

— Nu prea cred. Mă gîndesc mereu la asta.

— Mîine seară dai un semn de viață?

— Poate unul de... moarte!

— Nu fi lugubru! Nu te prinde. Am și o sticluță. N-o destup... să știi. Să te prind că nu vii pînă mîine seară.

— Să trăiți!

— Succes!