Comoara din pestera scheletelor – vol.1

Comoara din pestera scheletelor de Miron Scorobete vol.1

PROLOG

Jurămîntul celor doi căutători de comori s-a des­fășurat, așa cum se cuvine în cazul unei adevărate aventuri, într-o seară stranie, aproape sîngeroasă, pe malul mării.

Momentul acesta solemn, îndelung și minuțios pregătit, trebuia să se petreacă în taină, deci seara; înainte de schimbarea timpului, adică atunci cînd, cu toată liniștea din aer, marea începe să se frămînte, să se izbească de țărm, cu acele răbufniri amarnice, prevestitoare de mari încordări și, poate, de nenoro­ciri; mai trebuia să se întîmple la apariția lunii pline, după mersul străvechilor și mereu verificatelor ri­tualuri, pentru ca expediția ce se punea la cale să se împlinească după meritul eroilor și așteptarea citi­torului.

Marea era la doi pași, adică începea la doi pași, de unde se desfășura la nesfîrșit; stînci existau, sure, înecate de mușchi și alge, îndeplinind deci toate condițiile ca să fie martorele mute ale unui jurămînt cutremurător; luna își urma și ea desti­nul, cînd mai subțire, cînd mai dezvoltată, cînd de-a dreptul plină. S-ar putea crede de aici că, în aceste condiții, nimic mai ușor nu poate fi imaginat decît un jurămînt. Cine a urmărit însă cu un cît de mic interes, mersul oricărei aventuri, cunoaște adevărul elementar că personajelor, îndeosebi celor principale, li se ridică în cale obstacole de netrecut care cu orice risc și cu oricît sacrificiu se cer învinse.

Și situația în cazul de față nu era de loc altfel.

S-au ivit greutăți, dar au fost învinse.

N-au lipsit piedicile cele mai diabolice pe care o imaginație înfierbîntată le poate ticlui, dar au fost făcute praf și pulbere.

Și solemnul, mult așteptatul, emoționantul jură­mînt s-a săvîrșit.

— Noi, Jerry și Tino, ne legăm să facem tot ce e omenește posibil să scoatem la lumina zilei co­moara!...

Marea vuia lovindu-se bezmetică de stînci.

Cuțitele s-au încrucișat, lucind sinistru în noap­tea care se lăsa mistuitoare.

Am stingheri ființa sacră a acestei atît de rîvnite clipe dacă am venit cu precizarea că cele două arme tăioase nu erau decît niște amărîte cuțite de bucătă­rie, obținute după lungi parlamentari și în schim­bul unui prețios amanet de la colegul de serviciu. Vom prefera să reținem doar sclipătul lor misterios în noaptea mistuitoare care se lăsa.

— Sînt îngrijorat, îngăimă cel care din acest mo­ment se va numi Jerry, că luna plină încă nu a apărut...

— Ești un novice, șopti cel care pînă la sfîrșitul acestor pagini va purta numele de Tino. Răsăritu­rile de lună, ca și de soare, la mare sînt niște pre­țioase rarități. Deasupra imenselor ape plutește o ceață înfiorătoare și rar se întîmplă ca cineva să vadă astrele ridicîndu-se direct de sub linia orizon­tului. Te asigur că luna se află acolo în zona mai luminoasă a acelor aburi denși, după cum îți pot dovedi că satelitul nostru natural se desfată în faza sa cea mai rotundă. Valoroasa mea agendă o con­semnează, iar dacă pagina tipărită prezintă privirii tale îndoieli, în cel mult zece minute adevărul ți se va dezvălui în toată măreția lui pe cale naturală.

— E de prisos, Tino, să încerci a mă convinge. Cuvîntul tău e cel mai de netăgăduit argument. Mai ales că am jurat. Iar acum cred că e timpul să ne întoarcem în mijlocul prietenilor noștri...

—...pentru care taina noastră va rămîne pururi o taină. Și să predăm cuțitele.

Cel care va purta cu cinste numele de Jerry era subțiratic, blond spălăcit și vag pistruiat, așa cum trebuie să arate un anglo-saxon botezat astfel. Tino se prezenta mai scund, negricios, cu ochi adînci și scăpărători, putînd fi luat, la nevoie, drept un focos meridional de gintă latina. Numele lor adevărate nu interesează, din moment ce pe tot parcursul nemai­pomenitei lor aventuri se vor striga unul pe celă­lalt Jerry și Tino. După cum nu contează clasa în care figurau din moment ce toată acțiunea ce va urma se va consuma în timpul vacanței mari. Erau destul de mici pentru a crede în existența comorilor ascunse în împrejurări misterioase și, n-aveți nici o grijă, destul de mari ca îndrăzneala lor să nu cu­noască margini.

Se găseau la mare într-o tabără școlărească. Tino era bucureștean, iar Jerry descendent dintr-un în­depărtat orășel de provincie ale cărui prăfoase străzi erau vegheate de lanțul impunător al munților Re­tezat. Litoralul trecea drept leagănul indestructibi­lei lor prietenii. În seara memorabilului jurămînt, seară care provocase atît de agitate îngrijorări zile la rînd, fuseseră scoși, cu tot colectivul, pe țărm să urmărească poziția unor îndepărtate constelații. În­țelege oricine că, altfel, prezența lor noaptea, în preajma valurilor spumegînde, sfărîmate de stînci ar fi fost de-a dreptul imposibilă. Dar cum destinul își are partea lui în aranjarea lucrurilor, cei doi te­merari exploratori au profitat de ieșirea grupului amator de amănunte astronomice, s-au furișat în pasajul stîncilor și și-au îndeplinit fenomenalul ju­rămînt. Ca peste cîteva clipe să se afle cu cele mai nepăsătoare figuri în hărmălaia colegilor lor care nici n-au apucat să le semnaleze fulgerătoarea ab­sență.

Cam acestea sînt datele ce pot fi stabilite în legă­tură cu cei doi viitori eroi. Date sumare, e adevărat, dar neprețuite atunci cînd e vorba de personajele unei mai mult decît palpitante povestiri.

1

După o zi bună de mers, copiii începeau să simtă oboseala.

— Aș îndrăzni să te întreb, bunule Tino, cum te mai simți, spuse Jerry. Răspunsul nu e obligatoriu pentru că îl bănuiesc.

— Recomandabil e să nu pui niciodată întrebări de prisos celui aflat în suferință, zise în loc de răs­puns celălalt. Mai ales cînd soarta ta nu e cu nimic diferită de a lui.

— Poate, te bate gîndul unei, e drept, nu prea glorioase, dar sănătoase retrageri...

Tino tăcu. Începea să se însereze și ochii lui negri se confundau tot mai mult cu întunericul. Profită de această împrejurare ce-l avantaja și nu și-i în­toarse spre prietenul care nu găsea altceva mai bun de făcut decît să-l plictisească periodic cu întrebări nelalocul lor.

Pistruiatul Jerry interpretă această tăcere în felul său, cum că Tino s-ar putea gîndi într-adevăr la o întoarcere prematură, lăsînd toată expediția baltă, înainte de a stabili măcar cu mare aproximație lo­cul fantomaticei comori. Vru să se convingă dacă presupunerea lui e justificată.

— În gara Subcetate, în timp ce mă îngrijeam de depunerea bagajelor, tu ți-ai aruncat cu un oarecare interes privirea pe tăblița cu mersul trenurilor. Nu era un amănunt care să scape ochiului meu isco­ditor. Figura acolo și acceleratul ce te-ar putea de­pune în Gara de Nord. Ai reținut poate și ora ple­cării.

Tino se încăpățîna să nu răspundă provocării.

— La urma urmei, dacă ții neapărat, vei avea în mine un credincios și sentimental tovarăș care să te conducă la gară. Trenul va fluiera: uuuuuu... uuuuu!... batista mea va fîlfîi de zor... Mă voi forța să emit și cîteva lacrimi. Iar, peste o săptămînă, un poștaș neștiutor îți va înmîna o depeșă din partea vechiului tău amic părăsit. Retras într-un ungher nebănuit de nimeni, să zicem în pod, dacă pe strada Arlechinilor casele vor fi avînd pod, între păianjeni bătrîni, vei deschide acel plic. O slabă rază de lu­mină, pătrunsă prin spărtura unei țigle, va cădea pie­ziș pe o hartă abia trasată în fuga creionului, dar cu numirile geografice necesare. False toate, bineîn­țeles, cu punctele cardinale deplasate cu cîteva grade. Un triunghi roșu va fi însoțit de următoarea explicație lapidară: în acest loc a zăcut de veacuri un neprețuit tezaur pînă în ziua cînd a călcat aici neînfricatul explorator Jerry.