Prietenul andaluz

PROLOG

Se uita când în oglinda retrovizoare, când la banda de circulație din fața ei. Nu vedea motocicleta, cel puțin nu în acel moment. O văzuse ceva mai devreme apropiindu-se amenințător și pe urmă dispărând din nou. Conducea pe banda din dreapta în speranța că mașinile din spate ar putea crea un fel de scut între ei și motociclist.

El stătea pe scaunul pasagerului, uitându-se mereu în urmă și încerca să-i controleze manevrele la volan. Ea nu mai auzea însă ce-i spune, percepea doar panica din vocea lui.

Contururile motocicletei dansau în oglinda retrovizoare, dispăreau, pe urmă reapăreau și tot așa, în timp ce motociclistul naviga printre mașinile din spatele lor. Sophie se avântă pe banda din stânga, accelerând cu disperare. Motorul huruia la turație maximă. Băgă în viteza a cincea și ultima. Avea senzația că i se face rău.

Simțea un curent de aer la picioare, deci gloanțele trebuie să fi nimerit pe acolo pe undeva. Șuieratul acela împreună cu huruitul motorului făceau o gălăgie insuportabilă. Nu-și mai aducea aminte cât timp mersese, înainte să audă împușcăturile care interveniseră brusc, aruncând-o într-o lume ireală. Văzuse că tipul care conducea motocicleta purta o cască albastră cu vizieră fumurie, în vreme ce țintașul de pe șaua din spate purta o cască neagră fără vizieră. Îi întâlnise fugitiv privirea lipsită de expresie.

Împușcăturile veniseră din stânga, iar șirul rapid de pocnituri care le însoțise părea să fi apărut din senin. Răsuna ca și cum cineva ar fi lovit caroseria cu un lanț. În aceeași clipă auzi un țipăt. Nu-și dădea seama dacă venea de la bărbatul de lângă ea sau dacă ea însăși țipa. Îi aruncă o privire scurtă. Părea schimbat, nervozitatea și frica erau evidente și se manifestau sub forma unei expresii furioase care i se citea pe față, în încrețiturile frunții și în ochii holbați, dintre care unul clipea necontrolat când și când. Formă un număr pe telefon, pentru a doua oară de când începuseră rafalele. Așteptă cu receptorul la ureche, privind țintă înainte. Nu-i răspunse nimeni nici de data asta și închise.

Motocicleta se apropia din nou cu viteză mare, iar el strigă la ea să conducă mai repede. Sophie își dădea seama că nici viteza, nici țipetele lui nu aveau cum să-i salveze. Frica produsese o reacție chimică în corpul ei care o făcea să simtă un gust metalic în gură, în timp ce capul i se umpluse de un țiuit surd. Panica trecuse deja la un nivel superior, nu mai tremura, își simțea doar brațele grele, ca și cum volanul ar fi cântărit foarte mult. Asemenea unui inamic imbatabil, motocicleta era din nou lângă mașina lor. Sophie aruncă o privire rapidă la stânga, apucând să observe cum arma cu țeavă scurtă din mâna țintașului se îndreaptă spre ea. Se adăposti instinctiv, arma începu să scuipe gloanțe ce scoteau bubuituri dure, cu ecou, de fiecare dată când pătrundeau în tabla caroseriei. Geamul lateral se fărâmiță și împrăștie o ploaie de cioburi peste ea. Își ținea capul în jos, într-o parte, și piciorul forța accelerația până la podea. Mașina mergea singură, iar Sophie n-avea nici cea mai vagă idee despre traficul din fața lor. Privirea îi înregistră torpedoul deschis, zări câteva cartușe înăuntru și reperă un pistol în mâna lui. Urmă o bubuitură puternică de tablă ce se izbește de metal. Se auzea un hârâit teribil pe partea dreaptă. Mașina atingea parapetul, însoțită de scrâșnete și scârțâieli. Începu să miroasă a ars.

Sophie se ridică, învârti de volan și redresă mașina pe banda de circulație. Privind rapid peste umăr, constată că motocicleta se afla în spatele lor. El începu să înjure, se aplecă peste ea și trase trei focuri consecutive de pistol prin fereastra de pe partea ei. Bubuiturile armei răsunau ca niște explozii ireale în interiorul mașinii. Motocicleta frână și dispăru în urma lor.

— Cât mai avem? întrebă ea.

El o privi ca și cum n-ar fi înțeles întrebarea. Într-un târziu, mesajul ajunse la el ca un ecou interior și răspunse:

— Nu știu…

Continua să accelereze la maximum, acul vitezometrului tremura și mașina se clătina din cauza vitezei excesive. Aruncă încă o privire în oglinda retrovizoare.

— Se apropie din nou, zise ea.

Bărbatul încercă să deschidă geamul de pe partea sa, dar impactul cu parapetul turtise portiera și îl blocase. Se rezemă de Sophie, își făcu vânt cu piciorul drept și sparse geamul care se prăbuși aproape în totalitate. Dădu la o parte cioburile rămase cu patul pistolului, se aplecă în afară și trase spre motocicleta care se distanță din nou. Sophie înțelegea că se aflau într-o situație disperată. Erau la mâna tipilor de pe motocicletă.

Se făcu tăcere, ca și cum cineva ar fi închis sunetul. Navigau pe autostradă privind fix înainte, încercând să se resemneze cu moartea iminentă. Erau palizi și păreau incapabili să înțeleagă ce se întâmpla în viața lor în acel moment. El părea obosit, ținea capul în jos și în ochi i se citea tristețea.

— Spune ceva! îl îndemnă ea cu voce tare, în timp ce continua să conducă la fel de repede, cu ambele mâini pe volan și cu ochii la drum.

Bărbatul nu reacționă imediat, pierdut în propriile-i gânduri, după care se întoarse spre ea și spuse:

— Iartă-mă, Sophie!

PARTEA ÎNTÂI

Stockholm,

șase săptămâni mai devreme,

luna mai

1.

Stilul și înfățișarea ei îi făceau pe mulți să spună că nu părea a fi asistentă medicală. Sophie nu știa niciodată dacă era un compliment sau o insultă. Era brunetă, cu părul lung și niște ochi verzi ce dădeau câteodată impresia că era pe cale să izbucnească în râs. De fapt, așa arăta ea, ca și cum s-ar fi născut cu o privire jucăușă.

Treptele scării scârțâiau sub greutatea pașilor ei. Casa – o vilă mică din lemn, vopsită în galben, construită în 1911, cu ferestre decorative, podele strălucitoare din parchet vechi și o grădină micuță – era universul ei. Știuse lucrul acesta de prima dată când o văzuse.

Prin fereastra deschisă de la bucătărie pătrundeau miresmele serii liniștite de primăvară. Senzația era mai degrabă de vară, deși vara n-avea să înceapă decât peste câteva săptămâni. Căldura se instalase însă devreme și acum era deja apăsătoare. Cu toate astea, lui Sophie îi pria, avea nevoie de căldură și îi plăcea să țină ferestrele și ușile deschise și să se poată mișca nestânjenită între casă și grădină.

În depărtare se auzea o motoretă, într-un copac ciripea un sturz. Se mai auzeau și alte păsări, dar Sophie nu le știa numele.

Scoase vesela și puse masa pentru două persoane. Alesese cele mai frumoase farfurii, cele mai bune tacâmuri și cele mai arătoase pahare, totul ca să evite monotonia. Știa însă că va mânca singură, căci Albert mânca doar când îi era foame, ceea ce se suprapunea rareori cu programul ei. Îl auzi coborând scara cu pași hotărâți în pantofii de sport. Lui Albert nu-i păsa că face zgomot. Sophie îi zâmbi când intră în bucătărie, iar el îi întoarse zâmbetul, după care deschise larg ușa de la frigider și rămase cu ea deschisă, inspectând conținutul acestuia.

— Albert, închide frigiderul!

Albert nu reacționă. Sophie luă câteva îmbucături, răsfoi distrată un ziar, apoi își ridică privirea și repetă cererea, de data asta pe un ton iritat.

— Nu mă pot mișca…, șopti el teatral.

Sophie izbucni în râs, nu neapărat din cauza umorului lui sec, ci mai mult pentru că era comic, ceea ce o bucura… o făcea chiar mândră.

— Ce-ai făcut azi? îl întrebă ea.

Observă că era gata să izbucnească în râs și el. Recunoștea genul ăsta de situație, întotdeauna râdea de propriile sale glume. Albert luă o sticlă de apă minerală din frigider, trânti la loc ușa și se tolăni pe canapeaua din bucătărie. Bioxidul de carbon sfârâi când desfăcu dopul.

— E o nebunie generală, zise el și bău o gură.

Apoi începu să-i spună cum fusese ziua, într-un stil fragmentat, dictat de modul în care detaliile îi reveneau în minte. Sophie asculta zâmbind cum făcea mișto de profesori sau de colegi. Își dădea seama că-i plăcea să fie amuzant, dar poveștile lui se terminau întotdeauna brusc. Sophie nu putea niciodată să anticipeze când se va opri; încheia brusc, ca și cum s-ar fi săturat de sine însuși și de propriul umor. Ar fi vrut să se repeadă după el, să-l roage să rămână, să continue să fie amuzant, să continue să fie uman, prietenos și răutăcios în același timp. Dar știa că n-are rost. Încercase deja și nu mergea niciodată – îl lăsă deci să plece.

Albert dispăru în hol. Se făcu liniște o clipă. Poate își schimba pantofii.

— Îmi datorezi o mie de coroane, zise el.

— De ce?

— Am plătit femeia de serviciu.

— Nu se spune femeie de serviciu.

Sophie auzi cum își trage fermoarul de la geacă.

— Atunci cum se spune? întrebă el.

Nici ea nu știa de fapt. Îl auzi ieșind pe ușă.

— Pa, mami.

Dintr-odată, tonul vocii lui devenise împăciuitor.

Ușa se închise și Sophie îi auzi pașii pe pietriș prin fereastra deschisă.

— Să mă suni dacă întârzii! strigă ea.

Sophie își continuă rutina. Strânse masa, făcu puțină curățenie, apoi se uită la televizor, își sună o prietenă și stătură un pic de vorbă, orice ca să treacă timpul mai ușor. Apoi se duse la culcare și încercă să citească din cartea de pe noptieră. Era vorba despre o femeie care reușise să dea un sens nou vieții sale ajutând copii ai străzii în București. Era o carte plicticoasă, iar personajul principal era o femeie pretențioasă care nu avea nimic în comun cu ea. Închise cartea și adormi în singurătate, ca de obicei.

Opt ore mai târziu era șase și un sfert dimineața. Sophie se trezi, făcu un duș și șterse oglinda din baie pe care apăreau cuvinte când se făcea abur: Albert, AIK[1] și multe alte lucruri ininteligibile pe care le scrisese Albert cu degetul în timp ce se spăla pe dinți. Și doar îi spusese să înceteze, dar nu părea să-i pese. Totuși, își dădea seama că lucrul ăsta n-o deranja de fapt.

Se îmbrăcă și mâncă în fugă în timp ce citea prima pagină a cotidianului ei preferat. În curând urma să plece la serviciu. Îi strigă lui Albert de trei ori că era vremea să se trezească. Un sfert de oră mai târziu era pe bicicletă trăgând în piept aerul proaspăt al dimineții, care o ajută să se trezească de-a binelea.

•

I se spunea Jeans și ei chiar credeau că așa îl cheamă. Râseseră arătând cu degetul spre pantaloni. Jeans!

Dar, de fapt, îl chema Jens și se afla în Paraguay, într-o colibă în mijlocul junglei, la masă cu trei ruși. Pe șeful rușilor îl chema Dmitry, un tip deșirat, cam la vreo treizeci de ani, cu o față de copil. Tovarășii săi, Gosha și Vitaly, aveau cam aceeași vârstă și semănau atât de mult de parcă părinții lor ar fi fost frați. Râdeau tot timpul fără motiv, cu gurile doar pe jumătate deschise și era clar că nu înțelegeau nimic.

Dmitry pregătea dry martini într-un bidon de plastic. Puse și niște măsline și amestecă. Pe urmă, turnă în ceștile de cafea pe care le clătise, dădu pe dinafară, dar nu se sinchisi. Propuse un toast în rusește. Prietenii săi începură să chiuie și pe urmă băură cu toții băutura ce avea un gust de motorină.

Jens nu-i putea suferi pe niciunul dintre ei. Erau necinstiți, nepoliticoși, impulsivi… Încerca să nu-și arate scârba, dar nu prea reușea, niciodată nu știuse cum să-și ascundă sentimentele.

— Hai să vă arăt marfa, zise el.

Rușii se entuziasmară din cale-afară. Jens ieși din colibă și se îndreptă spre jeepul care era parcat într-o curte prăfuită și slab iluminată.

Nu înțelegea de ce rușii veniseră până în Paraguay să vadă marfa. De obicei, clientul comanda ceva, el livra, își primea banii și nu era nevoie de nicio întâlnire. Dar cu rușii era altfel, ca și cum cumpăratul de arme în sine era un lucru mare, amuzant, o aventură în toată regula. Nu știa cu ce se ocupau și nici nu voia să știe. Oricum, nu era important, veniseră să vadă marfa, să încerce armele, să ia cocaină, să se culce cu prostituate și să-i plătească lui a doua rată din cele trei prevăzute.

Le adusese un MP7 și un Steyr AUG. Restul armelor erau împachetate într-un depozit din portul Ciudad del Este în așteptarea livrării.

Rușii luară armele, prefăcându-se că trag unii în alții. Hands up…hands up! Râdeau în hohote, gata să-și piardă echilibrul. Dmitry avea o urmă albă de cocaină pe barbă.

Gosha și Vitaly începură să se certe pe MP7. Trăgeau de armă în toate direcțiile, se loveau cu pumnii în cap. Dmitry îi despărți și le dădu bidonul cu dry martini.

Jens îi observa de la distanță, zicându-și în sinea lui că lucrurile aveau să degenereze. Paraguaienii urmau să aducă prostituate ca să-și arate buna-credință. Rușii aveau să fie și mai drogați și mai beți și aveau să înceapă să tragă. Știa ce urma să se întâmple, dar nu putea face nimic. Situația era foarte neplăcută. Ar fi vrut să se care de acolo, dar era nevoit să aștepte până dimineața, să rămână treaz și să-și primească banii, atunci când Dmitry considera că venise vremea.

— Jeans! Where the fuck is the ammo?[2]

Jens arătă spre jeep. Rușii deschiseră ușile cu brutalitate și începură să caute. Jens băgă mâna în buzunar și scoase ultima gumă de mestecat cu nicotină. Se lăsase de prizat tutun cu două luni înainte și de fumat cu trei ani mai devreme. Acum se afla în junglă, la patruzeci de kilometri de Ciudad del Este. Simțea nevoia de nicotină propagându-i-se prin toate sinapsele și ajungându-i la creier. Luă guma, începu să mestece cu poftă și, privindu-i pe ruși cu o silă cu greu ascunsă, își dădu seama că în curând avea să se apuce din nou de fumat.

•

Odată ajunsă la spital, se concentra exclusiv pe munca sa. Rar mai avea vreme de altceva și, în plus, nici măcar nu-i făcea plăcere să stea la cafea cu colegii, nu se simțea în largul ei. Nu era timidă, faptul că nu putea să socializeze la o ceașcă de cafea era mai degrabă un defect personal. Nu lucra la spital din milă sau dintr-o dorință exacerbată de-i ajuta pe alții, ci pur și simplu pentru că-i plăcea să fie cu pacienții, să stea de vorbă cu ei. Cum erau bolnavi, erau de obicei deschiși, umani și sinceri. Lucrul acesta o făcea să se simtă în siguranță și împlinită. Era exact ce-și dorea de la oameni, era lucrul care o atrăgea în ceea ce făcea. De obicei, pacienții vorbeau doar ca să se afle în treabă numai când se însănătoșeau, dar atunci ea îi părăsea, și ei pe ea. Era cu siguranță motivul pentru care alesese această meserie.

Se hrănea oare cu nefericirea altora? Posibil, dar nu se simțea ca un parazit. Se simțea mai mult ca un dependent. Era dependentă de sinceritatea celor din jur, de receptivitatea lor, de a putea surprinde, din când în când, o sclipire a profunzimii ființei umane. Și pacienții care îi ofereau lucrurile acestea deveneau favoriții săi pe coridor. Favoriții erau aproape întotdeauna maiestuoși. Îi plăcea cuvântul acesta: maiestuoși. De fiecare dată când îi întâlnea, se oprea și îi analiza, simțind cum se umple de o speranță greu de definit. Erau oameni fermi care aveau curajul să zâmbească în fața destinului cu maiestuozitate. Întotdeauna putuse să-i identifice, de fiecare dată la prima vedere, fără să poată să explice cum sau de ce. Era ca și cum oamenii aceștia își lăsau sufletul să înflorească, alegând tot timpul drumul cel bun și având curajul să-și accepte toate laturile, chiar și pe cele negative sau ascunse.

Străbătu coridorul cu o tavă în mână, îndreptându-se spre salonul unsprezece, unde se afla Hector Guzman. Acesta venise cu trei zile în urmă, după ce fusese lovit de o mașină pe o trecere de pietoni din centru. Avea piciorul drept rupt de la genunchi în jos. Doctorii suspectau o problemă cu măduva osoasă și de aceea rămăsese internat sub observație. Hector era un tip cam la 45 de ani, care arăta bine fără să fie neapărat frumos, cu un corp masiv, însă fără să fie gras. Era spaniol, dar părea să aibă și trăsături nordice. Avea părul șaten-închis cu câteva șuvițe mai deschise. Nasul, pomeții și bărbia erau ascuțite și tenul măsliniu. Vorbea suedeza fluent și făcea parte din categoria oamenilor maiestuoși – poate din cauza ochilor plini de viață care îi împodobeau chipul sau poate grație agilității cu care se mișca, în ciuda faptului că era robust. Sau poate datorită indiferenței genuine pe care o afișa de fiecare dată când ea trecea prin salon – lucru care îl amuza, fiindcă își dădea seama că și ea înțelegea că era un joc, ceea ce o făcea să-i zâmbească la rândul ei.

Hector se prefăcea că e cufundat în lectură, culcat pe spate în pat și cu ochelarii pe nas. Tot timpul juca jocuri de felul ăsta când trecea Sophie prin salon, se prefăcea că n-o vede, că e ocupat.

Sophie îi pregăti pastilele și i le puse în păhăruțe de plastic, apoi îi întinse unul. El îl luă fără să ridice privirea, turnă pastilele în gură, apoi bău niște apă și le înghiți, tot timpul cu atenția îndreptată spre carte. Sophie îi dădu și cel de-al doilea păhăruț cu medicamente pe care el le luă în același mod.

— Sunt delicioase de fiecare dată, zise Hector și își ridică privirea. Porți alți cercei azi, Sophie.

Ea duse instinctiv mâna la ureche.

— Poate, zise ea.

— Nu poate, sigur și, în plus, îți vin bine.

Sophie se îndreptă spre ușă și apăsă pe clanță.

— Îmi dai, te rog, niște suc, dacă nu te deranjez?

— Nu mă deranjezi, zise ea.

În ușă îl întâlni pe bărbatul care se prezentase ca fiind vărul lui Hector. Nu semăna cu Hector, era slab, dar musculos, cu părul negru, cu o înălțime peste medie, cu ochi albaștri și reci care păreau să înregistreze tot ce se întâmpla în jurul lui. Bărbatul o salută, schițând un gest cu capul. Pe urmă îi spuse ceva lui Hector în spaniolă. Hector răspunse și începură să râdă amândoi. Sophie avu impresia că vorbeau despre ea și uită de suc.

•

Gunilla Strandberg stătea pe un scaun de pe coridor cu un buchet de flori în mână și o observă pe asistenta medicală când aceasta ieși din camera lui Hector. Gunilla o analiză în detaliu când ajunsese în dreptul ei. Părea oare fericită? Era oare tipul acela de fericire de care nici măcar nu suntem conștienți? Femeia trecu pe lângă ea. Pe buzunarul stâng de la piept purta un ecuson. Gunilla apucă să vadă că o chema Sophie.

O urmări cu privirea. Avea trăsături frumoase. Chipul zvelt ce degaja discreție și sănătate îi conferea un aer distinct. Se mișca plină de grație, ca și cum picioarele de-abia atingeau podeaua. Avea mersul elegant. Continuă să o urmărească cu privirea până când femeia dispăru în un alt salon.

Gunilla căzu pe gânduri, gânduri ce țeseau un labirint de sentimente. Se uită din nou în direcția în care dispăruse Sophie, pe urmă spre salonul unsprezece în care se afla Hector. Era ceva între ei… un fel de câmp energetic invizibil care părea să-i lege chiar și după ce Sophie ieșise din salon.

Gunilla se ridică și o porni de-a lungul coridorului. Aruncă o privire în camera de gardă. Era goală. Programul săptămânii în curs era afișat pe perete. Se uită în jurul ei pe coridor, după care intră, se apropie de program și începu să caute cu arătătorul.

Helena…

Roger…

Anne…

Carro…

Nicke…

Sophie… o chema Sophie Brinkmann.

Puse florile într-o vază goală care se afla pe o măsuță cu rotile de pe coridor, îndreptându-se spre ieșire. În lift, scoase mobilul și sună la birou, cerând adresa lui Sophie Brinkmann.

În loc să se întoarcă la biroul din centru, de pe Brahegatan, ieși direct pe autostradă în dreptul spitalului Danderyd și apoi o coti printre casele din Stocksund. Se rătăci pe multitudinea de străduțe ce nu păreau să vrea s-o ghideze spre ținta sa – se învârtea ca într-un labirint și avea impresia că ajungea tot timpul înapoi în punctul de plecare. În cele din urmă, nimeri pe drumul cel bun, căută numărul casei și se opri în fața unei construcții galbene din lemn cu colțurile albe.

Rămase la volan. Era o zonă liniștită, plină de verdeață și de mesteceni ce stăteau să înflorească. Gunilla ieși din mașină și fu întâmpinată de un miros puternic de mălin sălbatic. Dădu o tură în jurul casei, admirând casele vecinilor, după care își întoarse privirea spre casa lui Sophie. Era cochetă, un pic mai mică decât cele din jur și nu atât de aranjată precum cele ale vecinilor. Se întoarse din nou ca să compare. Nu, de fapt, nu era dezordine acasă la Sophie Brinkmann, era o locuință obișnuită. Problema era mai degrabă la vecini, unde totul inspira perfecționism și ordine într-un fel neînsuflețit. Casa lui Sophie era mai plină de viață – fațada nu era proaspăt vopsită, peluza nu era proaspăt tunsă, aleea de pietriș nu era foarte îngrijită, iar ferestrele nu erau recent spălate…

Gunilla intră pe portiță și călcă cu atenție pe alee. Aruncă o privire înăuntru prin fereastra de la bucătărie. Partea de bucătărie pe care o văzu astfel îi păru aranjată cu gust. Vechi și nou îmbinate într-un mod plăcut, un robinet frumos din alamă, un aragaz scump, un blat din stejar masiv. Lustra era atât de frumoasă, de neobișnuită și de bine aleasă, încât Gunilla se simți cuprinsă de un val de invidie. Privirea îi stărui apoi asupra unei vaze mari de pe pervazul ferestrei din hol, care era plină cu flori proaspete. Făcu un pas înapoi și se uită la fațadă. Văzu încă un buchet superb la o fereastră de la etaj.

În mașină, mergând înapoi către oraș, mintea îi lucra deja la turație maximă.