Falsificatorii de bani

Falsificatorii de bani de Andre Gide

PARTEA ÎNTÂI

PARIS

I

Parcă se aud pași pe coridor, își spuse Bernard, înălță capul și își încordă auzul. Dar nu: tatăl și fratele său aveau treabă la Palatul de Justiție; mama era într-o vizită; sora la un concert; iar mezinul, micuțul Caloub, în fiecare zi, după ce termina școala, se ducea Într-un pension. Bernard Profitendieu rămăsese acasă ca să tocească pentru bacalaureat; nu mai avea înaintea lui decât trei săptamâni. Familia îi respecta singuratatea; diavolul nu. Deși Bernard iși scosese vesta, se sufoca de căldură. Fruntea-i era transpirată. O picatură de sudoare i se prelinse de-a lungul nasului și căzu pe scrisoarea ce-o ținea în mână:

— Seamană cu o lacrimă, gândi el. Dar mai bine să asuzi decât să plângi.

Da, data vorbea de la sine. Nu încăpea nici o îndoială: într-adevăr, despre el, Bernard, era vorba. Scrisoarea îi era adresata mamei sale; o scrisoare de dragoste, veche de șaptesprezece ani; nesemnata.

— Ce înseamnă această inițială? Un V care poate să fie la fel de bine un N... S-ar cădea oare s-o întreb pe mama?... SĂ avem încredere în bunul ei gust. Am toată libertatea să-mi închipui că a fost un prinț. Și ce-aș câștiga aflând că sunt fiul unui mârlan oarecare? Neștiind cine ți-e tata, nici nu-ți mai e teama că ai putea să-i semeni. Orice investigație obligă. Din descoperirea noastră să nu reținem decât că ne-am ușurat de-o povară. Să nu mai insistăm. Pentru astăzi ajunge.

Bernard impături scrisoarea. Avea același format ca și celelalte douăsprezece din pachet. Erau legate cu o panglică roz, pe care el nu-și dădu osteneala s-o dezlege; o făcu să alunece la loc așa cum fusese înainte, ca o bande­rolă în jurul teancului. Fuse pachetul în caseta din care îl scosese, și caseta în sertarul consolei. Sertarul nu era deschis; își dezvăluise secretul pe sus. Bernard fixă la locul lor lamelele desfăcute ale capacului de lemn, pe care avea să-l acopere cu o placă grea de onix. Încet și cu precauție o lăsă în jos, puse deasupra două candelabre de cristal și greoaia pendulă pe care, din simplu amuzament, tocmai o reparase.

Pendula sună de patru ori. O potrivise exact.

— Domnul judecător de instrucție și domnul avocat, fiul lui, nu se vor întoarce înainte de șase. Am tot timpul. Și trebuie ca domnul judecător, când va veni acasă, să găsească pe birou frumoasa scrisoare În care îi voi notifica plecarea mea. Dar înainte de a o scrie, simt o teribila nevoie de a-mi limpezi puțin gândurile; și să-l caut pe scumpul meu Olivier, ca să mă asigur, fie și provizoriu, de un cotet. Oh, prietene, pentru mine a sosit timpul să-ți pun bunăvoința la încercare, iar pentru tine să-mi arăți cât valorezi. Frumos în prietenia noastră a fost faptul că poate acum nu ne-am servit niciodată unul de celălalt. Ei! dar un serviciu care te amuza când îl oferi nu poate fi sâcâitor când îl ceri. Problema e doar că Olivier nu va fi singur. Atâta paguba; dar o să reusesc eu să-l iau la o parte. Vreau să-l înspăimânt cu calmul meu. Căci mai ales În situațiile extraordinare mă simt cel mai în largul meu.

Strada T..., unde Bernard Profitendieu locuise până în ziua aceea, se afla în imediata apropiere a parcului Luxembourg. Acolo, pe vasta alee de lângă fântina Médicis, obișnuiau să se intâlneasca în fiecare miercuri, între patru și șase, câtiva colegi de-ai lui. Se discuta arta, filozofie, sport, politica și literatura. Bernard mergea foarte repede; dar, trecând de poarta parcului, îl zări pe Olivier și Încetini pasul.

Adunarea din ziua aceea era mai numeroasa ca de obicei; datorită timpului frumos, fără îndoială. Venisera și unii pe care Bernard încă nu-i cunoștea. Fiecare dintre acești tineri, de îndata ce ajungea în fața celorlalți, intra în pielea unui personaj ticluit și își pierdea aproape cu desăvârșire naturaletea.

Olivier roși văzându-l pe Bernard că se apropie și, părăsind destul de brusc o tânăra cu care stătea de vorba, pleca într-altă parte. Bernard era prietenul lui cel mai intim și de aceea Olivier avea grija să nu lase impresia că l-ar căuta cu tot dinadinsul; uneori se prefăcea chiar că nu-l vede.

Înainte de a ajunge lînga el, Bernard trebui să înfrunte mai multe grupuri și, cum el însuși se prefăcea că nu-l cauta pe Olivier, zăbovea din loc în loc.

Patru colegi de-ai săi îl inconjurau pe un barbos cu ochelari, mult mai în vârsta decât ei, și care ținea în mâna o carte. Era Dhurmer.

— Ce vrei, spunea el adresindu-se în special unuia, dar vădit încântat că e ascultat de toți. Am ajuns până la pagina treizeci fără să găsesc o singura culoare, un singur cuvânt care să picteze. Vorbește de o femeie; și nu știu nici măcar dacă rochia ei era roșie sau albastra. Or, când nu exista culori, eu pur și simplu nu văd nimic.

Și din nevoia de a exagera, cu atât mai mult cu cât se simțea mai puțin luat în serios, insista:

— Absolut nimic.

Bernard nu-l mai asculta pe cel ce vorbea; socotea că e necuviincios să plece de lângă ei prea repede, dar tragea cu urechea la alții care se certau în spatele lui și cărora li se alăturase Olivier, după ce o părăsise pe tânăra cu care discuta; unul dintre aceștia, așezat pe o banca, citea L 'Action Française.

Cât de grav pare Olivier Molinier în comparație cu ceilalți! Deși e unul dintre cei mai tineri. Figura să aproape copilărească și privirea îi dezvăluie precocitatea gândirii. Roșește foarte ușor. E delicat. Și zadarnic se arată afabil cu toți, căci nu știu ce reticență secretă, ce sfiala, îi tine pe camarazii săi la distanta. Suferă din cauza asta. Dacă n-ar fi Bernard, ar suferi și mai mult.

Molinier se oprise câte o clipă, așa cum face Bernard acum, în fiecare grup; din complezență, dar nimic din ce aude nu-l interesează.

Se apleca peste umărul celui care citea. Bernard, fără să se întoarcă, îl auzi spunând:

— Nu faci bine că citești ziarele; văd că ți se urcă sîngele la cap.

Și celălalt replică acru:

― Și tu, de îndată ce se vorbește de Maurras, te înverzești.

Apoi un al treilea, pe un ton zeflemitor, întreba:

— Articolele lui Maurras te amuză? Și primul răspunse:

— Mă adorm; dar găsesc că are dreptate.

Apoi un al patrulea, a cărui voce Bernard n-o recunoscu:

— Tu crezi că tot ce nu-i plictisitor e lipsit de profunzime.

Primul ripostează:

— iar tu crezi că e destul să fii dobitoc ca să fii și amuzant!

— Vino, spuse încet Bernard, apucându-l brusc pe Olivier de braț. Îl trase câțiva pași mai incolo:

— Răspunde-mi repede; sunt grăbit. E adevărat ce mi-ai spus, că nu dormi la același etaj cu părinții tăi?

— Ți-am arătat ușa camerei mele; da direct pe scara, cu câteva trepte mai jos de apartamentul nostru.

— Îmi spuneai că și fratele tău doarme cu tine, nu?

— Da, Georges.

— Numai voi doi, singuri?

— Da.

— Și micuțul știe să-și țină gura?

— Da, dacă e nevoie. Dar de ce?

— Asculta, eu am plecat de-acasă; sau în orice caz voi pleca În seara asta. Nu știu încă unde o să mă duc. Mă poți primi la tine pentru o noapte?

Olivier deveni foarte palid. Era atât de emoțional, încît nici nu se putea uita la Bernard.

— Da, spuse, dar să nu vii înainte de unsprezece. Mama coboară în fiecare seara ca să ne spună noapte buna și să ne încuie ușa cu cheia.

— Și-atunci cum facem? Olivier zlmbi:

— Am și eu o cheie. O să bați încet, ca să nu-l trezești pe Georges dacă doarme.

— Și portarul mă Iasă să trec?

— O să-l anunț. Oho, sunt în relații foarte bune cu el. De altminteri, chiar el mi-a dat cealaltă cheie. Pe curând.

Se despărțiră fără să-și dea mâna. Și în timp ce Bernard pleca gândindu-se la scrisoarea pe care voia s-o scrie, iar magistratul urma s-o găsească pe birou când se va fi întors acasă, Olivier, care nu dorea să fie văzut că stă de vorba numai cu Bernard, se duse la Lucien Bercail, pe care ceilalți nu prea îl băgau în seama. Lui Olivier i-ar plăcea mult, dacă nu l-ar prefera pe Bernard. Pe cât este Bernard de intreprinzător, pe atât e Lucien de timid. Se simte că e slab; pare că nici nu exista decât prin inimă și prin inteligentă. Rar îndrăznește să facă el primul pas, dar nu mai poate de bucurie de îndată ce-l vede pe Olivier apropiindu-se. Toată lumea bănuiește că Lucien scrie versuri; totuși, după câte îmi dau seama, numai lui Olivier i-a dezvăluit Lucien proiectele sale. Se retrasera amândoi spre capătul terasei.

— Aș vrea, spunea Lucien, să povestesc nu istoria unui personaj, ci a unui loc — uite, de exemplu, istoria unei alei dintr-un pare, așa cum e asta, să povestesc ce se petrece aici — de dimineața până seara. Sosesc în primul rând bonele cu copiii, doicile inzorzonate cu panglici... Nu, nu... mai întâi oamenii aceia cenușii, fără sex și fără vârstă, care mătură aleea, uda iarba, rasadesc florile, m sfârșit, pregătesc scena și decorul înainte de a se deschide porțile, înțelegi? Apoi, intrarea doicilor. Copiii se joaca în nisip, se ciondanesc; bonele le ard câte o palmă. Pe urma vin școlarii din clasele mici — apoi muncitoarele. Mai sunt și oameni săraci care vin să mănânce pe câte-o bancă. Mai târziu, tineri care și-au dat întălnire; alții care se evita; sau cei care se izolează, visatorii. Apoi mulțimea, în momentul când începe muzica și se inchid magazinele. Elevi, că în clipa asta. Seara, îndrăgostiți care se săruta; sau alții care se despart plângând. În sfârșit, când se Iasă noaptea, un cuplu de bătrâni... Și dintr-o dată, un răpăit de tobă: ora inchiderii. Toată lumea iese. Piesa s-a terminal, înțelegi: ceva ce ți-ar da impresia că totul și toate s-au sfârșit, impresia mortii dar fără să se vorbească de moarte, bineînțeles.

— Da, văd foarte bine scena, spuse Olivier, care se gândea la Bernard și nu ascultase un cuvânt.

— Și asta încă nu e totul, nu e totul! relua Lucien cu ardoare. Aș vrea, într-un fel de epilog, să arăt aceeași alee, noaptea, după ce toată lumea a plecat, pustie, mult mai frumoasa decât ziua; iar marea tăcere amplifică toate zgomotele naturii: zgomotul fîntînii, al vântului prin frunze, și cântecul unei păsări de noapte. M-am gândit la început că ar putea să se plimbe și niște umbre, poate statui..., dar cred că ar fi cam banal; ce părere ai?

— Nu, fără statui, fără statui, protesta distrat Olivier; apoi, remarcând privirea tristă a celuilalt: Ei, află, bătrâne, că dacă reusești, va fi ceva uluitor, striga el cu căldură.