Introducere moderna in filozofia moralei

Introducere moderna in filozofia moralei de Alan Montefiore

Mică bibliotecă etică „Limba este conștiința reală, practica."

Marx

N-ar fi loc de un cuvânt înainte la această Introducere modernă în filosofia moralei, precedată de o explicație a autorului ca o introducere la Introducerea sa, dacă problema însăși a cercetărilor cu privire la limbajul moralei, încă puțin urmărită la noi, n-ar solicita un oarecare efort de descifrare și explicare a înțelesului ei, dincolo de limitele filosofiei analitice care le-a inițiat și dezvoltat. Acest „dincolo de limitele filosofiei analitice" se impune, aparent paradoxal, nu pentru a nega sau pentru a desființa realizările, fie ele cât de contradictorii și limitate ale meta-eticii, așa cum s-a dezvoltat ea pe propriul ei teren, cât – dimpotrivă – pentru a încerca o lectură critică pozitivă a demersurilor ei, într-un moment în care propriile sale realizări solicită o nouă interpretare, alternativa fiind cazuistica și impasul, iar – de altă parte – teoria etică nu poate renunța la tentația de a-și cunoaște și domina logica internă a propriului său limbaj, care constituie încă domeniul de exclusivitate al filosofiei analitice. Se constituie, astfel, un dialog necesar și totodată polemic în spațiul teoriei morale, pe parcursul căruia acumulările devenite tradiționale ale eticei filosofice, încărcate de pulsul real al vieții umane, se văd confruntate cu ipotezele uneori stridente ale filosofiei analitice, care par să reducă întreaga problematică a dezbaterii morale la logica limbajului în judecățile de valoare. Dialogul (necesar) și polemică (implicată) sunt însă numai imaginare, pozițiile pe acest temei contrare ignorându-se reciproc și aceasta mai curând din dificultatea de a-și comunica fiecare ceea ce vizează cu adevărat prin căutările lor și a se delimita în mod corespunzător, decât din lipsa unor domenii de preocupări convergente posibile, când contactul și controversa valorează cât o conlucrare.

Din această perspectivă apariția în limba română a lucrării de față se instituie ca o condiție a comunicării directe și a dialogului neimaginar. I se dă cuvântul analistului. Câte ceva va avea fiecare de învățat, chiar dacă n-ar fi să se rețină decât existența acestui univers al limbajului moral, încărcat de vibrația și forța logică interioară a propriei sale semnificații.

Aducerea sub lumina cercetării a limbajului moral este și rămâne un merit al filosofiei analitice. Dar exegeza proprie filosofiei analitice urmează să fie la rândul ei descifrată și anume prin căutarea termenului de referință, care aici este considerat nesemnificativ și lipsește. Căci limbajul nu este numai raționament și propoziție, enunț și judecată. Orice exces de formalizare, sau orice formalizare care pierde pe parcurs termenul de referință riscă să sterilizeze cercetarea, reducând-o la un joc de non-sensuri, plictisitor ca învârtirea în cerc. Limbajul nu se desprinde de ceea ce exprimă și ceea ce este exprimat în limbaj nu există ca atare fără limbajul care-l dă expresie, în acest sens spune Marx că limba este conștiința reală, practică. Cu acest înțeles, morala și limbajul moralei fac corp comun și orice discuție privind logica limbajului moral are ca termen de referință morală că atare. Altfel, n-ar rămâne decât să se constate, că nu se spune nimic despre morală și limbajul nu-l mai aparține acesteia. Mai mult. Constituindu-se ca conștiință practică, limbajul participă la autoproducerea de sine a omului în istorie, este corelatul activ al acestui proces, alături de muncă, de cunoaștere, de artă, alături de descoperirea de sine și de sentimentul viu al propriei sale dependențe de mediul ființării sale ca om.

Pe măsură ce se constituie, limbajul acționează el însuși analitic, ca o rețea selectivă și valorizatoare des-cifrând și interpretând semnalele semnificative ale lumii reale funcție de raportarea lor la om și integrând omul în acest câmp problematic mereu extins al descoperirilor sale succesive. În acest sens, vorbirea nu dă formă sau expresie unui ceva preexistent, ci participă ia distingerea și diferențierea din indistinct și nediferențiat a formei căreia îi dă real: ațe prin expresia verbală pe care i-o atribuie. Căci, ce este „ceva" fără cuvântul și înainte de cuvântul care-l designează drept ceea ce este? Când se afirmă că există un raport necesar între limbaj și ființare, că limbajul se instituie din reprezentarea de către om a propriei sale ființări, mai rămâne de adăugat că el modifică prin propria sa geneză și manifestare datele acestei ființări obiective a omului, că implantarea limbajului în spațiul ființării umane devine o condiție primordială a acesteia, participând la toate momentele dezvoltării omnilaterale a ființei omului și punându-și propria sa pecete asupra destinului ei. Vorbirea nu este numai comunicare ci totodată gândul însuși în constituirea lui; pentru a fi comunicare vorbirea participă la constituirea gândului care se comunică și este gândul în constituirea și comunicarea sa. Forma gândului este astfel vorbirea prin care se instituie și se realizează, încât analiza vorbirii și a înțelesului cuvintelor, a enunțurilor și judecăților ei coincide cu analiza gândului însuși.

Se constituie, astfel, o dimensiune a limbajului, o adâncime a cuvântului, cu atât mai densă în semnificații, cu cât integrează mai multe nivele ale raporturilor umane reale, obiective și subiective, raționale sau numai sensibile, conștiente, subconștiente și inconștiente, așadar cu atât mai densă, cu cât constituirea gândului și vorbirea care o materializează cristalizează în conținutul său prezența și intervenția semnificativă a unui număr mai mare de instanțe definitorii pentru universul ființării omului. Nu va fi prea greu să se observe, drept urmare, că distanțarea diferitelor nivele ale ființării umane de faptul simplu al existenței naturale implică și explică prezența activă și intervenția acestor medieri, care se situează – în raport de fiecare nivel – că treptele sale anterioare suprimate și conținute în formele sale verbale.

De aici derivă importanța reală a cercetărilor cu privire la logica limbajului moral, chiar dacă – de altă parte – filosofia analitică ignoră (pune între paranteze) această dimensiune referențială și abordează polisemia propozițiilor în discursul moral exclusiv din perspectiva operațională a înțelesului și a funcțiilor pe care le realizează. Această unilateralitate este evident disfuncțională, ca sursă inevitabilă de erori și cauză a impasului la care se condamnă. Și totuși, orizontul deschis de filosofia analitică în cercetarea limbajului moral n-ar putea fi ignorat, fără consecința închiderii în unilateralitatea inversă, aceea a neglijării valorii și rolului limbajului ca atare în constituirea și dinamica fenomenului moral.

De altfel, filosofii limbajului moral resimt la rândul lor nevoia de a determina conținutul real, substanța vie a cercetărilor pe care le-au întreprins. E încă numai o tendință, dar semnificativă.

Astfel, George C. Kerner, care încearcă o sinteză a dezvoltării cercetărilor analitice asupra limbajului moral de la G. E. Moore la Ch. L. Stevenson, St. Toul-min și R. M. Hâre consideră că în timp ce Moore „rămâne pe pozițiile unei analize lingvistice neabătute", Stevenson nu s-a ocupat numai de „gramatică limbii morale obișnuite", ci a dezvoltat o teorie psihologică a înțelesului. Înțelesul unui cuvânt înseamnă, astfel, pentru Stevenson „modelul interacțiunii cauzale dintre formulările sub formă de sunete identificabile și procesele psihologice corespunzătoare sau, în fine, acțiunile evidente ale persoanelor care fac sau aud aceste formulări"2 E o deschidere, fie și limitată, spre dimensiunea de adâncime a cuvântului în limbajul moral. Analiza lingvistică își depășește propria ei limitare. Același autor constată, totuși, că Stevenson nu distinge aici mai mult decât o relație exterioară3 Astfel, formulările cuvintelor sunt legate prin legi empirice cu asemenea domenii ale ființării umane ca emoțiile, credințele, atitudinile și chiar cu eventualele acțiuni, dar expresiile și cuvintele sunt numai semnele evenimentelor psihologice, „în același sens în care norii sunt semnele ploii". Această exterioritate, care nu menține decât o legătură mai curând unilaterală între vorbire și acțiune, între limbaj și gând păstrează continuu pericolul revenirii la exclusivismul lingvistic al analizei limbajului moral. În același timp, recunoașterea legăturii dintre elementele lingvistice și cele nelingvistice, chiar dacă limitată pentru moment la ceea ce Stevenson numește „legi empirice", face posibilă orientarea cercetărilor în direcția descifrării căilor de constituire a diferitelor valori morale și a sistemelor morale în procesul continuității și discontinuității dezvoltării lor istorice. De reținut că Stevenson concepe limba morală că proces și anume ca o interacțiune între diferitele elemente (are în vedere mai curând zona subiectivității) care participă la constituirea diferitelor activități umane. Dar tocmai în acest punct, altfel rodnic, analiza teoretică este circumscrisă într-o viziune mai curând pragmatică sau îngust empiristă asupra activității umane practice. Este o reducție care înscrie limbajul moralei într-un spațiu dominat de căutarea utilitară a interesului propriu, denaturând astfel încă din fașă sensul de auto-depășire-de-sine și de refuz al rutinei cotidiene mulțumită-de-sine, care este indicele distinctiv al vitalității moralei, ca conștiință-de-sine critică și stimulativă. Filosofia analitică se menține, însă, aici pe o poziție pozitivistă-pragmatică, interpretând morală că un sistem de normare și reglementare a relațiilor intersubiective cu caracter lucrativ, dominat de calcul în jocul intereselor și de vizarea _ eficienței. La aceasta se și referă precumpănitor Stevenson când concepe limba morală că un proces; este proces în sensul că ascultă și participă la regulile jocului; proces prin mijlocirea căruia indivizii izbutesc să controleze impulsurile psihologice ale acțiunilor și atitudinilor, fie proprii, fie ale altora. Limba morală apare, astfel, mai curând ca un mijloc în calcularea opțiunilor și luarea deciziilor. Iar, ca atare, relația care se constituie între formularea propozițiilor morale, că evenimente lingvistice și de altă parte câmpul de sentimente, atitudini, intenții sau decizii și acțiuni că evenimente nelingvistice este considerată ca relație dintre diferite modalități, înscrise în ceea ce constituie activitatea ca atare. Or, cum această activitate este guvernată de reguli (legi empirice) se conchide că relația astfel constituită nu este numai reală și cauzală, dar și logică. Și, astfel, cercetarea limbajului moral în filosofia analitică se dezvoltă, după Stevenson, la Toul-min și Hâre plecându-se de la această concluzie. Pentru a determina natura termenilor și a opiniilor morale s-a plecat, astfel, de la folosirea lor empirică; noile cercetări s-au întrebat care este întrebuințarea, rolul său funcția acestor termeni în activitatea în care ei joacă un rol.

Ceea ce surprinde aici este acest empirism radical: întrebuințarea este interogată pentru definirea naturii termenilor morali, întreaga lor complexitate, ca și geneză însușirilor lor fiind limitate instrumental la simpla lor valoare de circulație curentă. Vechiul utilițarism englez, care identifică limbajul moralei cu acela al comerțului și pentru care omul nu este nici subiect, nici obiect în spațiul moralității își împinge, astfel, până aici stăruitoarea sa înrâurire.

Dar acest empirism radical, privit exclusiv din perspectiva analizei limbajului moral are totodată meritul de a suprima orice distanță dintre vorbirea morală și viața morală că atare. Limba morală este astfel abordată ca o parte integrantă a vieții morale propriu-zise. Și se indică prin aceasta că termenii morali nu sunt simple cuvinte neutre, semne exterioare pentru construirea oricărui enunț și a oricărei judecăți de valoare, ci își poartă cu ei propria lor încărcătură morală semnificativă și transmit ceva din înțelesul lor moral, dincolo de diferitele întrebuințări de utilitate cu care sunt investiți în vorbirea curentă, impregnată de calcul și eficiență pragmatică, în contextul unei anumite societăți sau comunități umane.

„Dacă prin investigarea asupra naturii termenilor și părerilor morale – comentează G. C. Kerner cu privire la acest curs al cercetărilor de meta-etică – înțelegem o încercare de a determina întrebuințarea, rolul și funcția lor, limba morală este implicit indicată ca parte a vieții morale însăși și nu numai ca un mecanism pentru exercitarea influenței cauzale asupra ei. Și nici n-am privi-o numai ca o activitate lingvistică, construită prin manipularea simbolurilor sau a semnelor, o activitate care merge paralel și (numai) reflectă acele lucruri care alcătuiesc substanța moralitatii. Discursul moral și moralitatea constituie o țesătură perfectă"4

Este pusă, astfel, în lumină coincidența dintre limbajul moralei și fenomenul moral ca atare, considerât în obiectivitatea lui. O obiectivitate care implică înțelesul și întrebuințarea termenilor morali ca inter-sectând morala, fapt de conștiință, cu morala, fapt de realitate. Se avansează ideea unei echivalențe obiective a limbajului, care justifică și condiționează totodată dezvoltarea cercetărilor asupra limbajului moral. Asupra acestui punct, gânditori dintre cei mai reprezentativi pentru cercetările moderne asupra limbajului păr a se fi exprimat fără nici o ezitare. Iată numai unul dintre acei autori la care face apel Adam Schaff în lucrarea sa Introducere în semantică: