Asasinul invizibil
Aa
Asasinul invizibil de A.Holdern
CAPITOLUL 1 — Pot să vizitez camera?
În loc să-mi răspundă, omul căruia îi adresasem cuvântul îmi luă cartea de vizita pe care nu i o întinsesem încă, și o citi.
Deși vedeam că nu prea are chef de vorbă, nu mă lăsai:
— Mă mir că se mai găsește o cameră liberă în acest bloc atât de central… Criza asta de locuințe bântuie peste tot…
În sfârșit, portarul, după ce-și răsuci mustața, catadixi să-mi răspundă:
— Mda, da – și, măsurându-mă din cap până în picioare, adăugă:
— Se vede că nu sunteți de prin partea locului.
— Grozavă deducție, i-am răspuns pe un ton oarecum răutăcios. După ce mi-ai citit cartea de vizită!…
— Vasăzică, sunteți avocat?
— Iar ai ghicit…
— Desigur că nu ați aflat de sinuciderea din imobilul nostru?
— Nu, habar n-am.
Omul meu deveni subit vorbăreț:
— Un oarecare Weber și-a pus capăt zilelor mai ieri.
— Nu cumva chiar în camera care e acum de închiriat?
— Da! Exact… Cred că v-a trecut pofta să vizitați o locuință în care abia azi dimineață au fost spălate petele de sânge…
— Nici copiii nu mai cred astăzi în basmele cu fantome care dau târcoale locurilor misterioase.
Apoi întinsei mâna, spunând:
— Vrei să fii bun să-mi dai cheia?
— Merg și eu cu dumneavoastră.
— Nu-i nevoie să te ostenești. Vreau să văd numai cum arată camera și-ți aduc imediat înapoi cheile.
Luai ascensorul și am urcat la etajul al șaselea.
În fața liftului, am văzut două uși. Cea din stânga avea o firmuliță:
Dr. FRÂTZ HQLLBERG
Consultații numai la ore reținute
Pe ușa din dreapta se afla o carte de vizită pe care scria:
Portarul uitase desigur s-o scoată…
Descuiai ușa și intrai.
Odaia nu era urâtă și avea un balconaș din care se putea vedea o priveliște minunată a orașului.
Anunțul pe care-l citisem în ziar, anunța: „CAMERĂ MOBILATĂ”.
Mobila se compunea din: un pat, o canapea, un șifonier, câteva scaune, un birou și un candelabru de cristal.
Suficient pentru un burlac ca mine…
Jos, portarul îmi zâmbi:
— Acum, după ce v-ați satisfăcut coriozitatea, cred că nu vă mai atrage camera…
Hotărât lucru, portarul nu era un om prea simpatic. Cu toate acestea, m-am gândit că-i mai bine să-l iau cu binișorul:
— Ba nu, dragul meu. M-am decis s-o închiriez.
…Și am plecat vesel, fluierând…
A doua zi, am achitat chiria pe trei luni înainte și astfel am obținut dreptul de a înlocui cartea de vizită a defunctului Weber cu a mea.
Eram foarte mulțumit că, în sfârșit, am reușit să-mi găsesc un locșor liniștit și speram ca în curând să-mi pot reface viața pe o temelie nouă și sănătoasă…
*
* *
Dar nu trecură nici câteva zile… și evenimente neprevăzute îmi tulburară liniștea…
Era pe înserate. Abia mă întorsesem din oraș, frânt de oboseală. M-am întins o clipă pe canapea și, cum în cameră începuse să se întunece, m-a cuprins toropeala… Prin minte îmi treceau icoane fugare dintr-un trecut pe care nu mai vroiam să mi-l amintesc… Tragedia războiului criminal, care îmi distrusese căminul și mă despărțise pentru totdeauna de cei dragi… Visele și entuziasmul meu din tinerețe… spulberate cu atâta brutalitate… din vina unui dement. Apoi anii petrecuți în prizonierat în Siberia, care m-au făcut să înțeleg sensurile adânci ale vieții și să-mi dau seama de prăpastia spre care voi merge după eliberare, împreună cu generația mea, orbește…
Deodată, un zgomot surd îmi întrerupse șirul gândurilor și mă făcu să tresar. O cheie se răsucea ușor în broasca ușii mele… Un scârțâit îmi dovedi că nu era vorba de o halucinație… Urmară câteva clipe de liniște, în care-mi reținui respirația, nu pentru că îmi era teamă ci pentru a-mi concentra mai bine atenția.
Ușa se deschise încet și o umbră se furișă în odaie… Nu știu de ce nu m-am sculat de pe canapea. N-am făcut nicio mișcare, n-am scos niciun cuvânt. Instinctiv, simțeam că e mai bine să aștept… Un miros de parfum ajunse curând până la mine.
Era deci o femeie…
CAPITOLUL II
În aceeași clipă am auzit un zgomot de pași și un foșnet de mătase; deci nu mă înșelasem: era într-adevăr, o femeie.
Totuși, nu făcui nicio mișcare. Eram atât de uluit încât dacă în momentele acelea ar fi trebuit să-mi salvez viața prin fugă, cred că nu aș fi fost în stare. Parcă încremenisem.
Un chibrit aprins licări la câțiva pași de mine. În sfârșit, am izbutit să-mi viu în fire. Ridicând capul, văzui o femeie tânără, drăguță, palidă, îmbrăcată cu un mantou de blană neagră. Părea convinsă că e singură în cameră. Cu pași hotărâți, se îndreptă spre biroul meu.
Aprinse lampa de pe birou și aruncă chibritul în clipa când acesta amenința să-i ardă vârful degetelor. Apoi, deschise primul sertar din stânga al biroului.
Acum nu mai aveam nicio îndoială asupra scopului vizitei sale. Din acest moment, știam că era o hoață și procedai în consecință.
Sculându-mă încetișor de pe canapea, mă îndreptai spre ea și, printr-o mișcare bruscă, o apucai zdravăn de mână, strângând-o tare, atât de tare încât să nu-mi poată scăpa. Da altfel, ea nu schiță niciun gest de împotrivire.
O tresărire, un strigăt slab, jumătate de spaimă, jumătate geamăt și femeia se întoarse.
Câteva clipe, ne-am privit drept în ochi, fără să scoatem vreun cuvânt, într-o liniște glacială.
Prizoniera mea părea să aibă vreo 30 de ani. Era blondă, cu ochi albaștri și trăsăturile ei ferme lăsau să se întrevadă un temperament voluntar, îndrăzneață și tenace, ca toate hoațele – mă gândeam în vreme ce-i cercetam îmbrăcămintea aproape luxoasă, care mă făcu să bănuiesc că nu prea… șomase în ultima vreme și că loviturile îi merseseră în plin. De data aceasta însă – mă bucurai triumfător – i se înfundase.
— Cu ce vă pot servi, stimată „doamnă”? o întrebai ironic.
Niciun răspuns.
— Ei, hai „coniță” lasă mofturile, mărturisește că ai vrut să mă jefuiești. Nu cumva ai și arma asupra d-tale? Ia să vedem…
Lăsând deoparte orice scrupule, care de altfel nu-și aveau rostul în cazul de față, am început să-i scotocesc în poșetă. Acest gest o cam surprinse și deși, percheziția mea nu dăduse niciun rezultat, rămăsei pe poziție, păstrându-mi aerul hotărât.
— Cred că comedia a durat destul, îi spusei pe un ton aspru. Nu găsești că am dreptul să-ți cer câteva lămuriri?
Ce naiba era cu femeia asta? Era mută? Buzele i se mișcau, dar nu auzeam niciun cuvânt. Doar ochii ei. Străluceau, iscodind de jur-împrejur un mijloc de fugă.
Povestea începu să mă intrige din ce în ce mai mult. Mă întrebam care putea fi scopul urmărit da vizitatoarea mea, căci în definitiv, judecând puțin, nu într-o odăiță de mansardă ca aceasta se putea aștepta să găsească o „pradă” serioasă.
Dacă hoața mea ar fi fost un… hoț, aș fi procedat altfel: l-aș fi legat și aș fi anunțat poliția.
Văzând că metoda forte nu a reușit s-o facă să vorbească, am decis s-o iau cu duhul blândeții.
— Ei, hai, te rog, spune-mi odată ce cauți aici? Ce vrei de la mine? Necunoscuta se clătină o clipă și se sprijini de birou.
Răbdarea mea ajunse la capăt. Mutismul ei mă exaspera. Totuși m-am străduit să-mi păstrez calinul.
— Ai intrat aici la o oră care constituie unul din elementele furtului prin efracție. Acest delict se pedepsește cu închisoare până la cinci ani. Nu ai auzit niciodată că: „acela care în mod ilicit și împotriva voinței celui în drept, pătrunde într-o casă sau într-un local particular și este reclamat, se pedepsește cu închisoarea”?
îi citasem textual articolul de lege privitor la cazul ei.
Apoi:
— Nu găsești că riscul e prea mare?
Femeia tăcea mereu… încăpățânarea ei mă scoase într-atât din sărite, încât începui să strig:
— După ce că mi-ai violat domiciliul, îți mai și bați joc de mine, lăsându-mă să vorbesc cu pereții… Ei bine, dacă eu nu sunt în stare să te fac să vorbești, poliția va reuși cu siguranță. Ea va ști să-ți dezlege limba și, din spatele gratiilor, cu un codru de pâine în mână, vei învăța să prețuiești cinstea.
Dar amenințarea mea nu a avut niciun efect.
— Foarte bine, am bombănit, voi telefona poliției…
Mă îndreptai cu pași oarecum reținuți spre telefon.
