Domnul Tesson reapare

Domnul Tesson reapare de Allan Gordon

1

Francis Leblanc coborâ treptele de marmură ale bisericii San Francisco-el-Grande și se opri pentru o clipă, nehotărât, în loc. După-amiaza fumurie de toamnă se lăsase greoaie peste oraș – și turnurile Palatului Congresului răsăreau întunecate deasupra acoperișurilor și pomilor bulevardului, pe care frunzele căzute așternuseră un covor gros, foșnind în vânt și sub pașii trecătorilor.

Leblanc vizita Madridul pentru a doua oară. Înainte de război, locuise șase luni aci și, fără să se laude, ajunsese să-l cunoască destul de bine. Se descurca ușor în toate ocaziile ivite, nu degeaba era operatorul-șef al Companiei de filme „Vaillant & Co” din Paris!

Fusese o întreagă poveste și cu plecarea lui de acum. Ei pregăteau un film cu subiect spaniol: dansatoare, castaniete, răzbunări însângerate, toate adunate laolaltă într-un titlu sugestiv, MOARTE Și LACRIMI. Ideea fusese a lui Vaillant și filmul era aproape gata, dar bătrânul era un tip meticulos și extraordinar de încăpățânat. Ținea morțiș ca exterioarele să fie turnate chiar în Spania, pentru ca atmosfera de acolo să redea aidoma iubirea, disprețul și ura Madeleinei Pellier, interpreta principală a filmului, în cei peste o mie o sută de metri de peliculă proastă!

Francis Leblanc se afla de doua săptămâni la Madrid și în tot acest timp făcuse cinci sau șase probe, dar niciuna nu-l mulțumise, sau, mai bine zis, știa că nu-l va mulțumi pe capsomanul de Vaillant.

Se deplasase în păduricile de portocali de la Alcala, dar orizontul era prea restrâns; închiriase o motocicletă și era cât p’aci să-și frângă gâtul în gropile de la Getale; se oprise pe malul Tajunei, la Chinchon. Da, peisajul era potrivit, totuși cam sterp. Luase câteva probe și se gândise la Aranjuez, dar părăsise imediat ideea: prea era calul de bătaie al tuturor celor care voiau să toarne puțin sirop romantic, într-o acțiune dezlânată, fără cap și coadă!

Francis Leblanc se gândea la toate acestea, în timp ce mergea cu pași grăbiți, traversând bulevardul Prado. Ceasul din vitrina unui bijutier arăta orele cinci fără zece. La cinci era așteptat de consilierul tehnic al Ministerului Propagandei spaniol, un anume senor Ruiz.

Leblanc îi telegrafiase lui Vaillant și-l anunțase că se oprise cu alegerea la regiunea Chinchon, unde s-ar fi putut turna exterioarele. Tot pe această cale îl anunțase că peste două sau trei zile se înapoiază în Franța, cu autorizația Ministerului de Interne și a Ministerului Propagandei de a putea filma în regiunile pe care le va găsi nimerite din probele fotografice.

Răspunsul șefului lui sosise mai curând decât s-ar fi așteptat: în opt ore, adică exact în dimineața când începe povestirea noastră. Vaillant îi răspundea că într-adevăr Chinchon corespundea și după eliberarea autorizației să procedeze în consecință.

În piața Puerta del Sol animația era în toi și trecătorii grăbiți furnicau în toate părțile. După cinci minute, Leblanc se afla în fața lui senor Ruiz. Acesta era un bărbat de vreo treizeci și ceva de ani, cu părul negru stalucind de briantină. El vorbea franțuzește corect, cu un ușor accent nazal.

— Luați loc, senor Leblanc.

Consilierul răsfoi niște hârtii aflate în fața lui, apoi ridică privirile și-și pironi vizitatorul cu o căutătură enigmatică.

— Vă ascult, spuse el, jucându-se cu creionul de argint pe care-l ținea în mână.

— Dragă monsieur Ruiz, începu Leblanc, știi ce mă aduce la dumneata; șederea mea în capitala dumneavoastră e pe cale de a lua sfârșit. Compania mea cinematografică s-a hotărât să turneze la Chinchon. Regiunea pare a fi nimerită și vă solicit a da ordinele necesare pentru a căpăta cuvenita autorizație.

Ruiz continua să se joace cu creionul. Buzele i se strânseră și o cută i se desenă între sprâncene. După câteva clipe de tăcere, răspunse:

— Da, știu despre ce este vorba. Regret din tot sufletul, senor Leblanc. Această autorizație nu vi se mai poate da.

Leblanc scoase o exclamație și rămase ca prostit.

— Nu mi se mai poate da autorizația?! Glumești, monsieur Ruiz!

Spaniolul se încruntă.

— Regret din nou, dar nu este vorba de nicio glumă: autorizația v-a fost suspendată – și totodată trebuie să vă aduc la cunoștință că șederea dumneavoastră în Spania trebuie să înceteze imediat… și să părăsiți țara.

Leblanc se săltă în scaun. Uimirea aproape îi luase graiul.

— De… de ce? reuși să articuleze. În primele clipe, credea că celălalt înnebunise subit. Cum se poate așa ceva, monsieur Ruiz? Mi-ați dat voie să fotografiez, să ies din oraș, mi-ați dat toate asigurările posibile că voi putea filma în Spania… și acum, după două săptămâni, îmi spuneți că trebuie să pice? Șederea mea vă poate cauza neplăceri, când paisprezece zile nici n-ați simțit-o… ba încă ați încurajat-o și sprijinit-o din toate punctele de vedere?

Celălalt dete din umeri.

— Îmi pare rău. Nu pot face nimic. Trebuie să știți, senor Leblanc, că ordinele pe care le-am primit vorbeau chiar de arestarea dumneavoastră!

— De arestarea mea? Ce înseamnă toată această comedie, monsieur Ruiz? Aveți datoria, dacă nu obligația, să mă lămuriți!

Spaniolul se ridică în picioare.

— Cred că nu, răspunse el batjocoritor. Cred că nu, senor Leblanc. Singurul sfat pe care vi-l pot da este să părăsiți țara cât mai neîntârziat posibil. Și, vă pot spune doar atât: căutați să uitați totul.

— Mă voi plânge consululuii meu! Acordul Bidault-Franco, încheiat între țările noastre…[1]

— Nu vă povățuiesc s-o faceți, ripostă spaniolul pe un ton agresiv. În ruptul capului să n-o faceți, senor Leblanc! Vă vârâți într-un joc periculos – și așa v-am spus prea multe…

Se înclină ușor, dându-i de înțeles că întrevederea s-a terminat.

Fără să priceapă nimic, complet aiurit, Francis Leblanc ieși din minister și se pierdu în mulțimea trecătorilor.

* * *

În timp ce trecea prin grădina Buen Retiro, gândurile îi ciocăneau tot mai insistent creierul. Ce se întâmplase? Toți se purtaseră destul de amabil cu el, pentru ca până la sfârșit să se petreacă ceea ce s-a petrecut. Ruiz aproape că sărise în sus, la auzul numelui de Chinchon. La naiba… ce avea cu Chinchon? Nu, se va duce la consul, acela era un om cumsecade, îl ajutase în repetate rânduri și-i ușurase mult treaba; desigur că-l va sprijini și acum. Totuși, Leblanc simțea că în dosul tuturor acestor lucruri se ascundea ceva, care-i depășea puterea de pricepere. Ia stai… ieri, sau când?… i se păruse ciudat faptul că întâlnise în autobuz, apoi pe peronul gării, la restaurantul unde mânca de obicei și chiar în holul hotelului lui, un individ blond, cu șapcă pe cap și cu un raglan de păr de cămilă, ce părea să-l studieze cu multă luare-aminte.

La început crezuse că e vreunul din acei polițiști acoperiți de-ai Siguranței spaniole, însărcinați cu supravegherea străinilor, dar atitudinile individului, precum și întreaga lui înfățișare, îl făcuseră să-și schimbe părerea.

Fără vreun motiv aparent, întoarse capul. Încă nu se lăsase seara, dar pomii din Buen Retiro cufundau grădina liniștită într-o semi-obscuritate plăcută, de culoare albăstrie. La câțiva zeci de pași în urma lui, un bărbat cu șapcă pe cap și cu un raglan din păr de cămilă se opri brusc în loc, uitându-se cu atenție la una din placardele de pe marginea aleii.

Leblanc îngheță. Într-un străfulger înțelese; ei drăcie! Omul din spatele lui era același din gară, de la restaurant, din autobuz – ce voia oare de la el?

Grădina era aproape pustie. Ici și colo, pe vreo bancă ascunsă de boschete, perechile de îndrăgostiți șopteau fără să aibă habar de nimic. Leblanc coti pe o alee, apoi pe alta, începu să se grăbească. Individul cu șapcă pe cap se afla mereu în spatele lui. Îi veni să se întoarcă și să-l înfrunte, dar se răzgândi. Mai bine să se țină celălalt după el – până la sfârșit o să vadă ce-o să fie. Și apoi, începuse să se întunece și mare mirare dacă Gruen nu și-o fi închis dugheana!

Gruen era un fotograf bătrân care-și avea prăvălia – o mizerie! – pe una din străduțele de lângă Piaza Mayor. Leblanc îl cunoscuse cu ocazia primei lui vizite la Madrid. Umblase tot orașul după o lentilă anumită și, descurajat, intrase și în magazinul sărăcăcios al fotografului, ca să nu-și spună că n-a făcut tot ce era posibil să facă; dar culmea, Gruen avea ceea ce-i trebuia lui! Mai apoi, în repetate rânduri, îl vizitase și filmele și le developa la el; bătrânul fotograf era un adevărat artist în meseria lui.

Cu câteva zile în urmă, făcuse la acesta probele pe care i le trimisese lui Vaillant. Ca de obicei, îi lăsase și aparatul de fotografiat, un „Princeps”, cu lentile duble, deoarece i se slăbiseră arcurile burdufului. Luase copiile și aparatul – și abia a doua zi dimineață, la hotel, își dădu seama că fotograful îi înapoiase un alt aparat, tot un „Princeps”, de același format, mărime și tip, tot cu lentile duble – dar nu aparatul lui, văzuse doar bine: cutia „Princepsului” lui avea o mică scrijelitură, urmare a călătoriei de la Getale, pe când cestălalt n-o avea. Desigur, Gruen primise la reparat un aparat identic și greșise destinatarul, odată ce confuzia se putea face cu mare ușurință.

Leblanc ajunse în fața prăvăliei lui Gruen și scoase un oftat de mulțumire: obloanele nu erau trase. Se minună totuși văzând că luminile erau stinse, și intră înăuntru.

Clopoțelul agățat deasupra ușii clincăni melodios de câteva ori, trezind liniștea deplină care stăpânea în toate ungherele prăvăliei cufundate în întuneric, Gruen nu se afla acolo. Leblanc își spuse că o fi în atelier, camera ce prelungea dugheana, despărțită de aceasta din urmă de o simplă draperie uzată. Îl strigă și nerăspunzându-i nimeni, dete draperia la o parte.

Atelierul era luminat și lui Leblanc i se făcu părul măciucă: pe jos, cu ochii sticloși ațintiți spre tavan și cu un pumnal înfipt până în plasele în piept, bătrânul fotograf zăcea mort, cu barba năclăită de sânge.

Francis Leblanc nu era tipul care să se înspăimânte chiar atât de ușor. În timpul războiului luptase cu al 32-lea regiment de tancuri la Metz și mai apoi la Dunkerque. Zile întregi asistase numai la sânge și la trupuri sfârtecate – însă atunci era război și el își apăra țara de invadatori. Atmosfera din atelier, cu fotograful nemișcat pe dușumele, era de-a dreptul lugubră.

Ce să facă? Ezită o secundă, apoi se repezi afară din prăvălie ca să cheme pe cineva, un trecător, un polițist, oricine ar fi fost.

Străduța întunecată, cu felinare rare pe la colțuri, nu-i arătă ce ar fi dorit. Rămase nehotărât pe loc, neștiind ce să facă; o umbră se desprinse din bolta unei porți și înaintă spre el. Leblanc ridică brațul.

— Domnule…! strigă el gâfâind, dar se opri. Umbra ajunsese la câțiva metri și unul din felinare îl lumină în întregime: era omul cu șapcă și pardesiu din păr de cămilă.

Dintr-un salt, omul fu lângă el. Ochii lui ardeau în întuneric.

— Dă aparatul! Repede! mârâi cu violență.

Leblanc avea „Princepsul” agățat de umăr, căci meseria lui îl obliga să nu se despartă niciodată de aparatul de fotografiat. Făcu un pas înapoi.

— Ce vrei dumneata? spuse, și fără să-și dea seama, strigă: A fost omorât un om, în prăvălia aceea!

Tipul cu șapcă păru că nu auzise ce-i spusese. Căutătura lui halucinată fixa tocul de piele al „Princepsului” – și el repetă:

— Aparatul! Scoate aparatul!

Și, în aceeași clipă, se repezi spre el, cu un scrâșnet. Leblanc se afla lângă un zid; se feri, și pumnul celuilalt se strivi fulgerător de perete, chiar deasupra capului lui. Individul scoase un urlet. Leblanc îi aruncă un picior în pântece, prăvălindu-l pe caldarâm, și începu să fugă în neștire în susul străzii.