Piatra Lunii

Piatra Lunii de Wilkie Collins

THE MOONSTONE

CUPRINS:

Prefață.5

PROLOG.11

Luarea cu asalt a orașului Seringapatam (1799)

Extras dintr-un document de familie.111

PRIMA PERIOADĂ.

Povestea diamantului.

Pierderea diainantului 1848

Întâmplări povestite de Gabriel Betteredge, valetul ladyei Julia Verinder.17

A DOUA PERIOADĂ.

Descoperirea adevărului (1848-1849)

Mai multe povestiri în care se arată cele întâmplate.

Prima povestire scrisă de domnișoara Clack, nepoata răposatului sir John Verinder.162

A doua povestire scrisă de avocatul Mathew Bruff.213

A treia povestire scrisă de domnul Franklin Blake.229

A patra povestire extrasă din jurnalul lui Ezra Jennings.280

A cincea povestire relatată de domnul Franklin Blake.293

A șasea povestire scrisă de sergentul Cuff.305

PROLOG.

LUAREA CU ASALT A ORAȘULUI SERINGAPATAM.

Extras dintr-un document de familie.

I.

Rândurile acestea, scrise în India, se adresează rudelor mele din Anglia. Vreau să explic ce m-a făcut să nu-i întind vărului meu, John Herncastle, o mână prietenească. Tăcerea pe care am păstrat-o în această privință a fost rău înțeleasă de unii membri ai familiei mele, la a căror bună părere despre mine țin nespus de mult. Îi rog din suflet să nu ia nici o hotărâre pripită, până ce nu-mi vor auzi povestea și declar solemn că voi spune adevărul și numai adevărul.

Cearta dintre mine și vărul meu a început în cursul unui eveniment important și anume, în cursul asaltului dat la 4 mai 1799, sub comanda generalului Baird, asupra orașului Seringapatam.

Pentru ca să fie totul limpede de la început, se cere să arunc o privire asupra perioadei dinaintea acestei întâmplări. Trebuie să pomenesc și de legendele răspândite în tabăra noastră, despre aurul și giuvaerurile din palatul de la Seringapatam.

II.

În una din legende era vorba despre un diamant galben, un vestit giuvaer indian.

Cu veacuri în urmă, această nestemată a fost încrustată în frun-tea Zeului Lunei – divinitate indiană cu patru brațe. Datorită pe de o parte culorii sale, pe de alta credinței că această culoare se schimbă o dată cu fazele lunei, diamantul căpătă numele sub care era cunoscut în India – numele de Piatra Lunei.

Peripețiile diamantului galben încep în secolul al XI-lea al erei noastre. Când cuceritorul musulman Mahmud din Ghizni cuceri orașul sfânt Somnauth și puse mâna pe toate comorile din vesti-tul templu care dăinuia de veacuri – loc de pelerinaj al hindușilor și o adevărată minune a lumii răsăritene – dintre toți zeii din templu nu putu fi salvat decât Zeul Lunei. Trei brahmani răpiră noaptea statuia care purta în frunte diamantul galben și o luară cu ei la Benares, al doilea oraș sfânt al Indiei. Statuia fu așezată pe un altar mare, sub o boltă sprijinită pe pilaștri de aur, într-o sală împodobită cu nestemate. În noaptea când se sfârși construirea altarului, o divinitate li se arătă în vis brahmanilor, chiar în acei loc.

Ea porunci ca de atunci încolo trei preoți să străjuiască pe rând Piatra Lunei, zi și noapte, în veacul veacului. Zeul proroci că acela care va lua piatra cea de mare preț va avea mult de pătimit. Și profeția Zeului fu înscrisă cu litere de aur pe altar.

Veac după veac se scurse și generație după generație; urmașii celor trei brahmani păziră zi și noapte Piatra Lunei. Trecu veac după veac până când în primii ani ai secolului al XVIII-lea, Aurungzebe, împăratul mogulilor, porunci din nou să fie distruse templele sacre ale lui Brahma. Altarul în care se afla zeul cu patru brațe fu sfărâmat și un ofițer superior din armata lui Aurungzebe fură Piatra Lunei.

Neizbutind să recapete prin forță și pe față giuvaerul pierdut, cei trei preoți urmăriră pe ascuns furii, ținându-se de ei pas cu pas. Și trecu așa generație după generație. Piatra Lunei trecu dintr-o mână într-alta, purtându-și blestemul cu ea. Dar urmașii celor trei preoți stăteau într-una de veghe, așteptând ziua în care piatra nestemată avea să intre din nou în mâinele lor.

În ultimii ani ai secolului al XVIII-lea diamantul ajunsese în stăpânirea lui Tippoo, sultanul Seringapatamului, care-și împodobise cu el mânerul jungherului. Dar și atunci – chiar în palatul sultanului – cei trei preoți vegheau în taină asupra nestematei. În palatul lui Tippoo se bucurau de încrederea sultanului trei ofițeri necunoscuți tuturor celorlalți. Și mergea vorba că ofițerii nu erau decât cei trei preoți travestiți.

III.

Iată legenda care circula în tabăra noastră, cu privire la Piatra Lunei. Dintre noi toți, numai vărul meu fu impresionat de ea și-i dădea crezare. În noaptea dinaintea asaltului asupra orașului Seringapatam se supără pe mine și pe ceilalți, care nu credeam nimic din toată istoria asta. Se lăudă sus și tare că dacă armata engleză cucerește cetatea Seringapatam, o să vedem cu toții diamantul împodobindu-i inelul de pe deget. Drept răspuns noi izbucnirăm în hohote de râs, crezând, în seara aceea, că lucrurile se vor sfârși aici.

Acum să vă spun însă cum s-a desfășurat atacul asupra orașului Seringapatam. Chiar de la început am fost despărțit de vărul meu. Nu l-am văzut la trecerea râului și nici cât ne-am luptat pentru fiecare palmă de pământ, ca să pătrundem în oraș. Abia spre seară, după căderea orașului în stăpânirea noastră și după ce chiar generalul Baird găsise trupul lui Tippoo sub un morman de cadavre, mă întâlnii și eu cu Herncastle.

Făceam amândoi parte dintr-o grupă trimisă din ordinul generalului să împiedice jaful și distrugerea care urmară după cucerirea orașului. Soldații noștri ajunseseră până în vistieria palatului și își umpluseră buzunarele cu aur și bijuterii. Cu vărul meu mă întâlnii în curtea din fața vistieriei și ne apucarăm să restabilim ordinea printre soldații noștri. După bătălia îngrozitoare în care luptaserăm cu toții, Herncastle avea o expresie de sălbăticie. Asta i se citea pe față și nu era deci omul potrivit, mă gândeam eu, pentru misiunea care i se încredințase.

Înlăuntrul vistieriei era o mare neorânduială, dar nu se vedeau urme de violență. Soldații păreau puși pe fapte rele. Se auzeau tot felul de glume grosolane. Și așa, pe neașteptate, începu iar povestea diamantului.

— Cine o fi pus mâna pe Piatra Lunei? se întrebau ici-colo oamenii.

Dar jaful nu mai contenea; când înceta într-o parte, începea într-alta. În timp ce mă străduiam zadarnic să pun lucrurile în ordine, auzii din partea cealaltă a curții un strigăt înfiorător și mă repezii de îndată într-acolo. Ajungând la o ușă dată de perete, văzui cadavrele a doi ofițeri indieni de la palat zăcând de-a curmezișul pragului.

Un nou strigăt venind dinăuntru mă hotărî să intru repede în camera care părea să fie o sala de arme. Tocmai atunci, al treilea indian se prăbușea, rănit de moarte, la picioarele unui bărbat care stătea cu spatele la mine. La intrarea mea, acesta se întoarse și-l văzui pe John Herncastle ținând în mână un pumnal mânjit de sânge. Când se întoarse spre mine, pe mânerul jungherului fulgeră strălucirea unei pietre prețioase, ca o pală de flăcări. Indianul atins de aripa morții arătă cu degetul spre jungherul din mâna lui Herncastle și spuse pe limba lui:

— Piatra Lunei va trece mai departe blestemul asupra ta și asupra alor tăi!

După ce rosti aceste cuvinte, indianul căzu fără viață la pământ. Înainte de a fi putut face eu ceva, soldații care mă urmaseră prin curte se năpustiră și ei înăuntru. Vărul meu se repezi ca un nebun în fața lor.