FRATIA TEMPLIERILOR – 1 si 2

FRATIA TEMPLIERILOR de Young Robyn Volumul 1

ROLOG.

Din Cartea Graalului.

Mai strălucitor ca soarele e acest lac, Fierbând ca un cazan adânc, Și deși nici o vietate nu ar putea suporta, Acest furnal înfricoșător de fierbințeală topită, Perceval zărea acolo creaturi, Cele mai multe întunecate și prea înfiorătoare de privit.

Zbătându-se sub suprafața vălurită, Ca niște flăcări stacojii, de chihlimbar sau aurii, Se găseau chestii cu aripi și colți și cozi, Ca și cum din abis se târâseră în sus.

Dar pe mal stătea un cavaler, Îmbrăcat cu mantie de un alb neprihănit, Cu o cruce roșie gravată pe piept, Și cu o lumină sfântă licărind în jurul lui.

Spre Perceval se întoarse acest cavaler, Care își ridică brațele spre lac, Și cu o voce poruncitoare și fermă îi spuse lui Perceval să arunce comorile în ape.

Perceval rămase neclintit ca o stâncă, Inima i se opri și degetele îi înghețară, Simțea că nu putea îndura să arunce aceste prețioase comori din mâinile care le țineau.

Atunci cavalerul a vorbit încă o dată cu o voce ca o săgeată care pătrunde adânc:

Suntem frați, Perceval, Frăția nu te-ar lăsa să greșești.

Tot ce s-a pierdut va fi regăsit.

Tot ce a murit va trăi din nou.

Atunci Perceval, cu credința renăscută, Se aplecă și aruncă comorile.

Crucea din aur strălucitor și pur galbenă ca soarele de dimineață;

Candelabrul cu șapte brațe din argint stins, lucitor;

Iar la urmă semiluna din plumb bătut cu suprafața ei întunecată ca umbra.

Dintr-odată se înălță un cântec din multe voci îngemănate într-una.

Purtat de briză, dulce și pur, Umplu văzduhul ca revărsatul de zori.

Acum lacul nu mai era de foc ci de albastrul liniștit al apei limpezi, Iar din el răsărea un om de aur cu ochi argintii și părul negru ca smoala.

Perceval căzu în genunchi și plânse, și plânse de bucurie amarnică.

Își ridică brațele și strigă tare, Binecuvântat fii Tu, Doamne!

PARTEA ÎNTÂI.

Ayn Jalut (Izvorul lui Goliat), Regatul Ierusalimului

3 septembrie 1260

Soarele se apropia de zenit, dominând cerul și transformând galbenul profund al deșertului într-un alb spălăcit. Ereții dădeau târcoale vârfurilor dealurilor care înconjurau câmpia Ayn Jalut, țipetele lor stridente străpungând aerul încins de căldură. La marginea de vest a câmpiei, acolo unde dealurile își întindeau poalele golașe până la nisipuri, două mii de oameni așteptau călare pe cai protejați cu armuri. Oțelul prea încins ca să fie atins al săbiilor și scuturilor sclipea. Deși pieptarele de protecție și turbanele nu reușeau să-i apere de razele turbate ale soarelui, niciunul din cei două mii de oameni nu se plângea.

Călare pe calul său negru în avangarda regimentului Bahri, comandantul oamenilor, Baybars Bundukdari, întinse mâna după burduful de piele în care își ținea apa și care era legat de centură alături de două pumnale cu lamele deja îndoite și pe alocuri uzate. După ce luă o înghițitură, omul își arcui umerii ca să-și mai dezmorțească încheieturile înțepenite. Banda turbanului alb era udă de transpirație, iar armura din zale de lanț pe care o purta pe sub îmbrăcămintea albastră părea neobișnuit de grea. Dimineața se transforma încet în prânz, iar căldura se intensifica, și, deși apa uda gâtlejul uscat al lui Baybars, ea nu putea stinge setea profundă care îl ardea în rărunchi.

— Amir Baybars, murmură unul din ofițerii tineri călare de lângă el. Timpul trece. Trupa de cercetași ar fi trebuit să se întoarcă până acum.

— Se vor întoarce curând, Ismail. Ai răbdare.

În vreme ce lega la loc burduful cu apă la centură, Baybars privi rândurile tăcute de soldați ai regimentului Bahri care se înșirau pe nisip în spatele lui. Pe chipurile bărbaților se citea aceeași expresie sumbră pe care o văzuse de multe ori înainte de bătălie. Curând acele expresii aveau să se schimbe. Baybars văzuse războinici mândri care se albeau atunci când se confruntau cu armate similare ca mărime cu a lor. Dar când sosea clipa, acești oameni aveau să se bată fără ezitare, căci erau soldați ai armatei mamelucilor: războinicii-sclavi ai Egiptului.

— Amir?

— Ce e, Ismail?

— N-avem nici o veste de la iscoade de când s-au ivit zorile. Dacă au fost prinși? Baybars se încruntă și Ismail își dori să fi tăcut din gură.

În general, nimic nu ieșea în evidență la Baybars; la fel ca majoritatea oamenilor din subordine, era un bărbat înalt și zvelt, cu păr castaniu-închis și piele de culoarea scorțișoarei. Uitătura lui însă era complet aparte. Un defect, o steluță albă în centrul pupilei ochiului stâng, conferea privirii o îndrăzneală ieșită din comun; era unul din atributele care îi aduseseră porecla – Arbaleta. Ca subofițer, Ismail se simțea mereu ca o muscă prinsă în plasa de păianjen atunci când devenea ținta privirii acelor ochi albaștri ca oțelul.

— Așa cum am mai spus, ai răbdare.

— Da, Amir.

Privirea lui Baybars se îmblânzi când Ismail își plecă puțin capul. Nu cu mulți ani în urmă, Baybars însuși așteptase în prima linie prima lui bătălie. Mamelucii se confruntaseră cu francii pe câmpul plin de praf din apropierea satului Herbiya. El condusese atacul cavaleriei și în decurs de câteva ore inamicul fusese zdrobit, iar sângele creștinilor pătase nisipul. Cu voia Domnului, și astăzi avea să fie la fel.

Undeva în depărtare, de pe întinderea de nisip se înălța o coloană subțire de praf. Treptat, coloana începu să capete forma a șapte călăreți cu siluetele deformate de aburii căldurii. Baybars lovi pântecele calului cu călcâiele și ieși din rânduri, urmat de ofițerii lui.

În vreme ce se apropia cu repeziciune, șeful grupului de iscoade îl văzu pe Baybars și întoarse calul spre el. Se opri în fața comandantului trăgând tare de frâu. Pielea bidiviului era plină de sudoare, iar botul îi era înspumat.

— Amir Baybars, icni călărețul, salutând. Vin mongolii.

— Ce efective au?

— E unul din tumanele lor, Amir.

— Zece mii. Și comandantul lor?

— Informațiile noastre sugerează că sunt conduși de general, Kitbogha.

— V-au văzut?

— Ne-am asigurat de asta. Avangarda lor nu e departe de noi, iar corpul principal de armată o urmează îndeaproape. Șeful patrulei își apropie calul de Baybars și își coborî vocea, astfel încât ceilalți ofițeri fuseră obligați să-și întindă gâturile ca să-l audă. Forța lor e mare, Amir, și și-au adus multe mașini de război, deși spionii noștri spun că asta nu este decât o treime din armata lor.

— Dacă tai capul bestiei, corpul va cădea de la sine, replică Baybars.

În depărtare răsună țipătul strident al unei goarne mongole. Altele i se alăturară rapid până când spațiul imens dintre dealuri se umplu de un cor discordant și pătrunzător de sunete. Simțind încordarea călăreților, caii mamelucilor începură să fornăie și să necheze. Baybars dădu din cap înspre șeful grupului de iscoade, apoi se întoarse către ofițerii săi.

— La semnalul meu sunați retragerea. Îi făcu semn lui Ismail. Vei călări alături de mine.

— Da, Amir, replică bărbatul, pe al cărui chip se citea clar mândria.

Timp de zece sau douăzeci de secunde, nu se auziră decât goarnele îndepărtate și vuietul neîncetat al vântului peste câmpie. Un nor de praf acoperi încet cerul înspre est pe măsură ce primele rânduri ale armatei mongole își făceau apariția pe crestele dealurilor. Călăreții se opriră puțin în vârf, apoi începură să coboare spre șes ca o maree neagră strălucind datorită reflectării razelor soarelui în oțelul armelor.

În spatele avangărzii venea armata principală, condusă de cavaleria ușoară înarmată cu lănci și arcuri, apoi însuși Kitbogha. Conducătorul mongol era flancat de războinici veterani, cu coifuri de fier și armuri din piei de animale, legate cu benzi din piele. Fiecare om dispunea de doi cai liberi, iar în spatele acestei coloane masive veneau mașinile de asediu și căruțele încărcate cu bogățiile jefuite de mongoli în timpul raidurilor asupra satelor și orașelor. Căruțele erau conduse de femei care erau înarmate cu niște arcuri imense ținute la spate. Întemeietorul Imperiului Mongol, Gingis Han, murise cu treizeci și trei de ani în urmă, dar măreția structurii fondate de el supraviețuia pe baza forței armate de genul celei cu care aveau să se confrunte acum mamelucii.

Baybars anticipase de luni de zile înfruntarea, dar dorința de a se bate mocnea în el de mult mai multă vreme. Trecuseră douăzeci de ani de când mongolii invadaseră tărâmul lui natal, pârjolind pământurile și ucigând cirezile tribului său; douăzeci de ani de când semenii săi fuseseră obligați să fugă din calea atacurilor și să ceară ajutorul căpeteniei din satul învecinat care îi trădase și îi vânduse negustorilor de sclavi din Siria. Pentru Baybars, ocazia de a se răzbuna pe oamenii care facilitaseră trimiterea lui în robie se ivise abia în urmă cu câteva luni, când un emisar mongol sosise în Cairo.

Solul cerea sultanului mamelucilor, Kutuz, să se supună hanului. Pe lângă recentul asalt devastator al mongolilor asupra orașului musulman Bagdad, cererea aceea impertinentă îl determinase pe sultan să treacă la acțiune. Cu excepția lui Allah, mamelucii nu se supuneau nimănui. În vreme ce Kutuz și guvernatorii săi militari, printre care se număra și Baybars, începuseră să întocmească planurile de luptă, emisarul mongol avusese timp câteva zile ca să mediteze la greșeala lui îngropat până la gât în nisip în afara zidurilor cetății, înainte ca soarele și vulturii să-l omoare de viu. Acum Baybars avea să le dea o lecție similară celor care îl trimiseseră.

Baybars așteptă ca primele linii ale cavaleriei grele să ajungă la jumătatea câmpiei, apoi își întoarse calul ca să-și privească oamenii. Scoase unul din paloșe de la centură și îl ridică deasupra capului. Razele soarelui se reflectară în oțelul curbat, făcându-l să strălucească precum o stea.

— Războinici ai Egiptului, strigă el. A venit și vremea noastră, și cu această victorie vom face din dușmanul nostru doar o grămadă de stârvuri mai înaltă decât dealurile din jur și mai lată ca deșertul.