Mizerabilii Cosette – volumul 2
Aa
Mizerabilii Cosette de Victor Hugo volumul 2
I – Ce se poate vedea venind de la Nivelles
Acum un an (în 1861), într-o frumoasă dimineață de mai, un drumeț, cel ce povestește întâmplarea de față, venea de la Nivelles și se îndrepta spre La Hulpe. Mergea pe jos. O luase printre două rânduri de copaci, pe o șosea lată, pietruită, care șerpuia pe niște dealuri înșirate unul după altul, înălțând drumul și scoborându-l, întocmai ca niște valuri uriașe. Trecuse de Lillois și de Bois Seigneur Isaac. Spre apus se zărea clopotnița acoperită cu țiglă din Braine-l’Alleud, care seamănă cu o oală întoarsă. Lăsase în urmă o pădure pe un dâmb, iar la o cotitură de drum lăturalnic, lângă un fel de spânzurătoare putredă, pe care sta scris: Vechea barieră nr. 4, o cârciumă, pe fațada căreia se putea citi: La răscruce de vânturi. Echabeau. Cafenea particulară.
După vreo mie de pași de la cârciumă, se pomeni în mijlocul unei vâlcele, unde se află o apă care trece pe sub arcul unui podeț din marginea drumului. Grupul de arbori răzleți și foarte verzi, care năpădesc valea pe o parte a drumului, se împrăștie de partea cealaltă prin livezi și se îndreaptă cu gingășie și fără nicio rânduială înspre Braine-l’Alleud.
Acolo, în dreapta, la marginea drumului, se afla un han; o trăsurică pe patru roți stătea în fața ușii, în jurul lui un morman de araci pentru hamei, un plug, o movilă de mărăcini uscați lângă un gard viu, niște var care fumega într-o groapă pătrată, o scară în dreptul unui șopron vechi, cu pereții de nuiele. O fetișcană plivea într-o holdă pe deasupra căreia zbura, adus de vânt, un afiș mare, galben, pesemne al unei reprezentații dintr-altă parte, de la vreo serbare câmpenească. Pe după colțul hanului, în dreptul unei bălți, în care se bălăcea un cârd de rațe, se pierdea în mărăciniș o potecuță prost pietruită. Drumețul o luă pe acolo.
După vreo sută de pași făcuți pe lângă un zid din veacul al XV-lea, acoperit de o streașină de olane puse în muchie, ajunse în fața unei porți de piatră boltite, așezate pe o temelie dreaptă, în stilul sever Ludovic al XIV-lea, încadrată de alte două basoreliefuri. O fațadă fără podoabe domina această poartă; un perete perpendicular pe fațadă ajungea aproape până la poartă, făcând cu ea, dintr-odată, un unghi drept. Pe pajiștea dinaintea porții zăceau trei grape, printre care creșteau de-a valma toate florile de mai. Poarta era închisă. Avea două obloane hodorogite, împodobite cu un ciocan vechi și ruginit.
Era o zi însorită; prin crengile copacilor trecea un freamăt molcom de primăvară care părea că vine mai degrabă de prin cuiburi decât din văzduh. O păsărică sprintenă, pesemne îndrăgostită, cânta în neștire în vârful unui copac.
Drumețul se aplecă și se uită cu băgare de seamă la piatra din stânga, unde văzu, în partea de jos a porții, o spărtură rotundă, destul de mare, care semăna cu golul unei sfere. În clipa aceea, canaturile se dădură la o parte și ieși o țărancă.
Îl văzu pe călător și își dădu seama la ce se uită.
— O ghiulea franțuzească a făcut asta! zise ea. Și adăugă: Și ce vezi colo, mai sus, în poartă, lângă pironul ăla, e gaura făcută de una mai mare. Asta n-a străpuns lemnul.
— Cum îi spune locului ăstuia? întrebă drumețul.
— Hougomont, spuse țăranca.
Drumețul se ridică. Făcu câțiva pași și se uită peste gard. În zarea depărtată, printre copaci, zări un fel de colnic și pe colnicul ăsta ceva care, din depărtare, părea un leu.
Se afla pe câmpul de luptă de la Waterloo.
