Mizerabilii IDILA DIN STRADA PLUMET ȘI EPOPEEA DIN STRADA SAINT-DENIS – volumul 4

Mizerabilii IDILA DIN STRADA PLUMET ȘI EPOPEEA DIN STRADA SAINT-DENISde Victor Hugo volumul 4

I – Croială bună

Anii 1831 și 1832, strâns legați de revoluția din iulie, sunt unii dintre cei mai surprinzători și mai ciudați din istorie. Acești doi ani se înalță ca două culmi între anii dinaintea lor și cei care i-au urmat. Au o măreție revoluționară și cuprind în ei adâncimi de prăpastie. Masele sociale, temeliile civilizației, grupul solid de interese suprapuse și aderente, umbrele de veacuri ale străvechilor întocmiri franceze, toate apar și dispar în fiecare clipă printre norii grei de furtună ai sistemelor, patimilor și teoriilor. Aceste apariții și dispariții pot fi numite și mișcare și împotrivire. Printre ele se vede strălucind adevărul, adică lumina sufletului omenesc.

Epoca aceasta remarcabilă e azi destul de bine hotărnicită și destul de departe de noi, ca să-i putem desprinde de pe acum trăsăturile principale.

Vom încerca s-o facem.

Restaurația a fost una dintre acele faze intermediare, greu de definit, pline de osteneli, de vuiet, de murmure, de adormire, de frământări, care nu sunt altceva decât o etapă în mergerea înainte a unei mari națiuni. Epocile acestea sunt ciudate și înșală pe oamenii politici care vor să se folosească de ele. La început, națiunea nu cere decât odihnă; oamenilor le e sete de pace; au o singură ambiție; să se restrângă. Cu alte cuvinte, să aibă liniște. S-au perindat, slavă Domnului, destule evenimente mari, destul neprevăzut, destule aventuri îndrăznețe și destui oameni de seamă. Lumea e sătulă. L-ar da bucuros pe Cezar în schimbul lui Prusias[1] și pe Napoleon în schimbul regelui din Yvetot[2]. „Ce rege mic și cumsecade a fost!” Au pornit la drum în zori; ziua cea lungă și grea e pe sfârșite; au făcut un drum întâi cu Mirabeau, apoi cu Robespierre, al treilea cu Bonaparte; sunt istoviți. Fiecare ar vrea să se culce în patul lui.

Devotamentele au ostenit, vitejiile au îmbătrânit, ambițiile sunt sătule, averile rotunjite, toate caută, cer, se roagă, cerșesc un adăpost. Îl au. Au pace, liniște, huzur. Sunt mulțumite. Între timp, anumite fapte ies la lumină, se arată și bat la ușă. Faptele acestea sunt zămislite de revoluție și de războaie; există, trăiesc, au dreptul de a se așeza în mijlocul societății, și se așază. Faptele acestea sunt, de obicei, sergenții și furierii care pregătesc încartiruirea principiilor.

Și iată ce apare în fața filosofilor politici: în vreme ce oamenii obosiți cer odihnă, faptele săvârșite cer garanții. Garanțiile sunt pentru fapte ceea ce e odihna pentru oameni. Atâta cerea Stuarților Anglia după moartea Protectorului[3], atâta cerea Burbonilor Franța, după căderea imperiului.

Garanțiile sunt o necesitate a vremurilor. Trebuie date. Prinții le „acordă”, dar, de fapt, sunt impuse de însăși puterea lucrurilor. Adevăr adânc și bine de știut, pe care Stuarții nu l-au bănuit în 1662 și pe care Burbonii nu l-au întrezărit nici măcar în 1814.

Familia predestinată, care s-a întors în Franța după prăbușirea lui Napoleon, a avut primejdioasa naivitate de a crede că într-adevăr dădea ceva, și putea lua înapoi ceea ce dăduse; că dinastia Burbonilor avea de partea ei „dreptul divin”, iar Franța n-avea nimic, că dreptul politic acordat în Chartă de Ludovic al XVIII-lea era o ramură din acel „drept divin”, ruptă de casa de Burbon și dăruită cu bunăvoință poporului, până în ziua când i-o veni regelui chef s-o ia înapoi. Și totuși, casa de Burbon ar fi putut simți, judecând după neplăcerea cu care îl dăduse, că darul nu purcede de la ea.

În secolul al XIX-lea s-a făcut arțăgoasă: se întuneca la față de câte ori se bucura națiunea. Ca să ne servim de un cuvânt grosolan, adică popular și adevărat, strâmba din nas.

Poporul a priceput.

Casa de Burbon se crezu puternică pentru că imperiul dispăruse din fața ei ca un decor de teatru. Nu-și dădu seama că și ea fusese adusă în același chip. Nu-și dădu seama că se afla în aceeași mână care-l înlăturase și pe Napoleon.

Crezu că are rădăcini, pentru că înfățișa trecutul, dar trecutul era Franța. Rădăcinile societății franceze nu se aflau în Burboni, ci în națiune. Rădăcinile acestea nevăzute și vii nu constituiau dreptul unei familii, ci istoria unui popor. Ele se aflau pretutindeni, numai sub tron nu.

Casa de Burbon era pentru Franța veriga strălucită și sângerată a istoriei sale; nu mai era însă elementul principal al destinului ei și temelia necesară politicii ei. Franța se putea lipsi de Burboni. Se lipsise de ei vreme de douăzeci și doi de ani. Intervenise o întrerupere. Ei nu se gândeau la asta. Și cum ar fi făcut-o, când ei își închipuiau că Ludovic al XVII-lea domnea la 9 thermidor, că Ludovic al XVIII-lea era regele Franței în ziua bătăliei de la Marengo? Niciodată, de la începuturile istoriei, prinții nu mai fuseseră atât de orbi în fața faptelor și a câtimei de autoritate divină pe care faptele o cuprind și o pecetluiesc. Niciodată această pretenție afișată pe pământ, care se numește dreptul regilor, nu tăgăduise în asemenea măsură dreptul care pornește mai de sus.

E greșeala cea mare, care a făcut ca această familie să pună mâna din nou pe garanțiile „acordate” în 1814, pe care le numea concesii. Ce lucru întristător! Ei numeau concesii cuceririle noastre; drepturile noastre le numeau încălcări.

Restaurația, când i se păru că-i venise ceasul, se socoti biruitoare asupra lui Napoleon și înrădăcinată în țară. Se crezu, adică, tare și adâncă, și, hotărându-se să intre în acțiune, dădu lovitura. Se ridică într-o zi în fața Franței și ascuțindu-și glasul, tăgădui dreptul colectiv și dreptul individual, suveranitatea națiunii, libertatea cetățeanului. Cu alte cuvinte, tăgădui națiunii ceea ce o făcea națiune și cetățeanului ceea ce îl făcea cetățean.