Anul 93

Anul 93 de Victor Hugo

PARTEA ÎNTÂI – PE MARE

CARTEA ÎNTÂI – PĂDUREA SAUDRAIE

În ultimele zile ale lunii mai 1793, unul dintre batalioanele pariziene aduse în Bretania de către Santerre cerceta înfricoșata pădure Saudraie din Astillé. Să tot fi fost cel mult vreo trei sute de oameni, deoarece batalionul fusese decimat de încrâncenările războiului. La vremea aceea, în urma luptelor de la Argonne, Jemmapes și Valmy, din primul batalion parizian, alcătuit cândva din șase sute de voluntari, nu mai rămăseseră decât douăzeci și șapte de oameni, din cel de-al doilea treizeci și trei, iar din cel de-al treilea cincizeci și șapte. Vremuri de lupte legendare.

Batalioanele trimise de la Paris în Vendée însumau nouă sute doisprezece oameni. Fiecare dintre ele era înzestrat cu câte trei guri de foc. Unitățile fuseseră puse pe picioare în cel mai scurt timp. În ziua de 25 aprilie, Gohier fiind ministru de justiție iar Bouchotte ministru de război; secția Bon-Conseil propusese să se trimită în Vendée niște batalioane de voluntari; unul dintre membrii Comunei, Lubin, întocmise raportul; în ziua de 1 mai, Santerre era în măsură să pună în mișcare douăsprezece mii de ostași, treizeci de obuziere și un batalion de tunari. Aceste batalioane, organizate în cel mai scurt timp, s-au dovedit a fi atât de iscusit întocmite, încât slujesc drept model până în ziua de azi; companiile de linie de foc din vremea noastră sunt organizate după sistemul lor; odată cu înființarea acestor batalioane s-a modificat proporția dintre numărul soldaților și cel al subofițerilor.

În ziua de 28 aprilie, comuna din Paris dăduse voluntarilor lui Santerre cuvântul de ordine: Nici milă, nici cruțare. La sfârșitul lui mai, dintre cei douăsprezece mii de oameni plecați din Paris, opt mii căzuseră în luptă.

Batalionul ce pătrunsese în pădurea Saudraie înainta cu băgare de seamă. Nimeni nu se grăbea. Oamenii erau cu ochii în patru. Soldatul are un ochi la spate a spus Kléber. Mergeau așa de multă vreme. Cât să fi fost ceasul? În ce răstimp al zilei se aflau oare? Greu de spus, căci de obicei în asemenea hățișuri sălbatice dăinuie tot timpul zilei un fel de amurg, iar în codrul cu pricina nu e niciodată lumină.

Pădurea Saudraie era un tărâm tragic. În inima acestor bungeturi, războiul civil își începuse, încă din luna noiembrie 1792, vărsările sale de sânge; Mousqueton, sângerosul șchiop, ieșise din sânul acestor primejdioase desișuri; crimele săvârșite aici erau atât de numeroase încât ți se făcea părul măciucă. Nu exista, cred, loc mai fioros. Soldații se afundau în pădure cu prudență. Pretutindeni era o risipă de flori; jur împrejur se înălța o împletitură de înfiorate rămurișuri ce lăsa să se răspândească boarea răcoroasă și desfătătoare a frunzelor; întunecimea verde era străpunsă pe alocuri de razele soarelui; pe jos, săbiuța, stânjenelul de baltă, narcisele de câmp, sânziana, a cărei floricică măruntă vestește vremea frumoasă, brândușa de primăvară smălțau și întrețeseau cu fireturi covorul adânc de verdeață în care mișunau tot soiul de mușchi, începând cu cel în formă de omidă și sfârșind cu cel ce seamănă cu o stea. Ostașii înaintau pas cu pas, pe tăcute, îndepărtând încetișor mărăcinișurile. Deasupra baionetelor, păsările ciripeau.

Pădurea Saudraie este una din acele sihle în care odinioară, în vremuri pașnice, se făcea pârpără, adică vânătoare nocturnă de păsări; în locul păsăretului acum erau vânați oamenii.

Bungetul era format numai din mesteceni, fagi și stegari; pământul era neted; mușchiul și iarba deasă înăbușeau zgomotul pașilor omenești; nicio potecă, nicăieri, sau doar câte un firicel de cărare ce se curma numaidecât; tufani de ilex, porumbari, ferigi, hățișuri de osul-iepurelui, mărăcinișuri înalte; nu era chip să vezi un om la zece pași.

În răstimpuri se ițea printre tufișuri câte un bâtlan sau câte o găinușă-de-baltă, vădind vecinătatea mlaștinilor.

Ostașii mărșăluiau. Mergeau la voia întâmplării, cu inima strânsă, temându-se să nu dea tocmai peste ceea ce căutau.

Când și când întâlneau în cale urme de tabere, locuri pârjolite, ierburi călcate în picioare, cruci închipuite din două bețe, crengi însângerate. Ici clocotise ciorba, dincoace se slujise liturghia, iar mai încolo fuseseră pansați răniții. Dar cei ce trecuseră prin partea locului își luaseră tălpășița. Unde puteau fi acum? Departe de tot, probabil. Sau poate ascunși undeva în preajmă, cu flinta în mână. Pădurea părea pustie. Batalionul înainta cu și mai multă fereală. Singurătate, deci atențiune. Nu se vedea țipenie de om; un motiv mai mult să se teamă c-ar putea fi cineva. Era vorba doar de o pădure rău famată.

Oricând se puteau aștepta să cadă într-o capcană.

Treizeci de grenadieri, trimiși în chip de cercetași sub comanda unui sergent, mergeau înainte, la o distanță destul de mare de grosul trupei. Vivandiera batalionului plecase împreună cu ei. Vivandierele[1] sunt oricând gata să însoțească avangărzile. Își pun viața în primejdie, ce-i drept, dar cel puțin mai au câte ceva de văzut. Curiozitatea este una din formele sub care se manifestă bravura femeilor.

Deodată, soldații micului detașament avură acea tresărire ce-i încearcă îndeobște pe vânători în clipa când ajung la un pas de bârlogul fiarei. Se auzise un freamăt în adâncul unui desiș și parcă se zărise mișcând ceva printre frunze. Soldații își făcură semne.

Ofițerii n-au nevoie, de obicei, să se amestece în misiunea încredințată cercetașilor care trebuie să pândească și în același timp să cerceteze cu atenție locurile; ceea ce trebuie făcut se îndeplinește de la sine.

În mai puțin de un minut punctul în care se simțise mișcarea fu încercuit; strânse roată, flintele îl împresurau gata să tragă; miezul întunecat al desișului fu luat la ochi din toate părțile deodată și ostașii, cu degetul pe trăgaci și privirea ațintită asupra locului îndoielnic, nu mai așteptau decât comanda sergentului ca să-i împroaște cu plumbi.

Între timp însă vivandiera se încumetase să arunce o privire printre mărăcinișuri și în momentul în care sergentul se pregătea să ordone: Foc! femeia strigă:

— Stați!

Apoi întorcându-se spre soldați:

— Nu trageți, camarazi!

Și se năpusti în hățiș. Ceilalți o urmară.

Într-adevăr se afla cineva acolo.

În inima bungetului, la marginea unuia din acele mici luminișuri rotunde pe care le croiesc în pădure cuptoarele de mangal arzând rădăcinile copacilor, într-un fel de firidă în rămuriș, căptușită cu frunze și deschisă ca un alcov, o femeie ședea pe covorul de mușchi, ținând la sân un prunc care sugea și pe genunchi capetele blonde a doi copilași adormiți.

Asta era capcana.

— Ce cauți aici dumneata? strigă vivandiera.

Femeia înălță capul.

Vivandiera adăugă furioasă:

— Ce stai acolo? Ai căpiat?

Pe urmă:

— N-a lipsit mult și te-ar fi curățat!

Apoi, către soldați:

— E o femeie, îi înștiință ea.

— Ce naiba, parcă noi nu vedem! spuse un grenadier.

— Auzi colo, să vii în pădure ca să te facă zob! Cui poate să-i treacă asemenea nerozie prin cap? continuă vivandiera.

Uimită, speriată, împietrită, femeia privea ca prin vis puștile, săbiile, baionetele, chipurile fioroase din jurul ei.

Cei doi copii se treziră și începură a scânci.

— Mi-e foame! spuse unul.

— Mi-e frică, zise celălalt.

Pruncul sugea mai departe.

— Tu ești cel mai cuminte, îl lăudă vivandiera.

Mama amuțise de groază.

— Nu-ți fie teamă, îi strigă sergentul, suntem batalionul Boneta-Roșie.